Arheologia fricii
,,M-ar sufoca prea mult tăcerea, dac-aş mai prelungi-o.”
(Tertulian Langa)
După 38 de ani de tăcere (1964-2002), preotul Tertulian Langa s-a decis să relateze dramatica experienţă carcerală a celor şaisprezece ani de claustrare în temniţele regimului comunist: la Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Aiud, Lugoj, Galaţi, Insula Mare a Brăilei.
Cu multă greutate, fostul asistent la Catedra de Pedagogie a Universităţii din Bucureşti, Tertulian Langa, licenţiat în litere, filosofie şi drept, studiind teologia în clandestinitate cu Monseniorul Vladimir Gika ( hirotonit tot în clandestinitate ca preot în 1964), rupe tăcerea aşternută peste amintirile din timpul detenţiei, de frică să nu îşi înmormânteze voit memoria.
În 1968, fiind în vizită la Papa Ioan Paul al II-lea, Suveranul Pontif i-a cerut să scrie ceea ce a ,,trăit în închisoare” fiindcă acea perioadă ,,e viaţă trăită cu Cristos, viaţă din istoria Bisericii”.
Urmând îndemnul papal, Vicarul General al Episcopiei de Cluj-Gherla, preotul Tertulian Langa a publicat volumul de memorii ,,Trecând pragul tăcerii” ( Ediţia I, 2009, ediţia a II-a tot în 2009, la Editura ,,Galaxia Gutenberg”). Titlul cărţii aminteşte de lucrarea Papei Ioan Paul al II-lea ,,Să trecem pragul speranţei” (Editura ,,Humanitas”,1995).
Scriind despre anii petrecuţi în închisorile comuniste, Tertulian Langa doreşte să îşi ,, salveze memoria în adevărul ei”, simte nevoia de a se elibera şi a vorbi şi în numele celor pe care i-a cunoscut , spre neuitarea celor petrecute în spaţiul concentraţionar: ,,M-ar sufoca prea mult tăcerea dac-aş mai prelungi-o.”
Un îndelungat proces de conştiinţă premerge momentul debutului redactării acestor memorii. Tăcerea, continuarea ei, echivalând ,,cu complicitatea”.
Tertulian Langa scrie dintr-un imbold aproape testamentar, în numele ,,marilor pătimitori” pe care i-a cunoscut în închisoare: ,,De nu i-aş actualiza şi nu i-aş restitui vieţii româneşti, i-aş mai înmormânta în mine încă o dată, aş deveni mormântul cetluit şi mut a ceea ce ar fi dorit să spună, să lase viu viitorimii unui popor desfigurat de comunism” (,,Cuvânt înainte”).
Retrăirea întâmplărilor din anii de după gratii, în ,,fălcile istoriei”, redevine un prezent ce ,,nu mai poate fi considerat ca simplu şir de fapte petrecute-n ceaţă, ci dobândeşte o obiectivitate istorică”: ,,Nu scriu de parcă mi-aş aminti, ci scriu de parcă aş trăi acum ca şi atunci”.
Retrospectiva anilor de detenţie se transformă într-o exploarare endoscopică prin care se sondează ,,tăceri şi gemete, nădejdi şi disperări, căderi şi îndârjiri, trufii şi umilinţe, lumini şi întunecimi, atrocităţi şi chinuri morale fără seamăn, spălate-n rugăciune, aşa precum ne-a fost parcursul prin gropniţe de vii, prin morţile trăite împreună, cu atâţi îngeri mângăietori în vise şi sfinţi neprinşi în sinaxare”.
Propus pentru a pleca în străinătate ,,pentru a lupta pentru Biserică şi Ţară” din exterior, tânărul Tertulian Langa este brutal ,,scos din culcuşul” lunilor de miere, fiind arestat în locuinţa Episcopului Ioan Suciu care îl binecucântează astfel la despărţire: ,,Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta”. De fapt Episcopul îşi avertizase discipolul referitor la soarta Bisericii Române Unite cu Roma: ,,Curând Biserica Unită va trece prin prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite în Sinodul de la Moscova, premeditat de comuniştii pravoslavnici după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi în Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră. Vremea înmormântării noastre e aproape. Îl vom urma pe Domnul în mormânt, ca să-nviem cu El”.
Frica provocată de noua postură, cea de deţinut,( şase zile nu i s-a dat nimic de mâncare) este învinsă prin rugăciune şi visare: ,,În rugăciune şi în vis...trăiam bogat claustrul închisorii...această formă de visare (nu visul de somn, ci visul cu viaţă, din trezie), ca şi credinţa fermă că sunt în închisoare din voia planului de desăvârşire pe care Sfânta Providenţă îl împlinea în mine, consider că a fost secretul echilibrului interior care m-au scos la mal din catacombele durerii prin care am trecut”.
Maltratat, Tertulian Langa este obligat să scrie vreo opt sute de pagini de declaraţii, să dezvăluie legăturile lui cu Episcopul Ioan Suciu, cu Monseniorul Vladimir Gika, cele cu Nunţiatura de la Bucureşti. Îi era frică să nu capituleze: ,, Dumnezeu nu m-a lăsat...aveam orgoliul de a fi biruit de Domnul, nu de diavol...Dar El era cu mine, şi eu eram cu El, la Cina de pe urmă”.
În noile şi dificilele condiţii, Tertulian Langa începe o nouă reconstrucţie interioară ,,prin Isus”. Trupul flămând este învins prin spirit : ,,Şi am rămas flămând în trup, însă în suflet flămând de Dumnezeu”.
Ca un arheolog, tânărul Tertulian Langa încearcă să descopere, atât în plan personal, cât şi în cel social resorturile prin care frica îngenuncează individul şi societatea, perioada recluziunii devenind o permanentă confruntare cu frica. Supliciile la care este supus ( de exemplu-este alergat prin celulă de un câine timp de 39 de ore) sunt depăşite prin încrederea în Dumnezeu. Mai greu de suportat era nesiguranţa, necunoscutul destinului celui închis: ,,Nu atât frica ne mistuia atunci, căci frica, prin faptul că îi cunoşteam sorgintea şi evoluţia posibilă, era suportabilă, având relaţii cu raţiunea; ne mistuia mai mult neliniştea, ca formă de trăire dureroasă a unei primejdii iminente”.
Tertulian Langa descifrează post factum sensul calvarului prin care a fost târât. Trebuia să se afle acolo după gratii ca să fie martorul unor dezvăluiri aproape testamentare. La Jilava îl va întâlni pe muncitorul Vasile Gârneţ care îi va transmite testamentul oral al Episcopului Vasile Aftenie. Din închisoare episcopul a fost dus într-o vilă din Sinaia. Aici i s-a dat mâncare bună şi a fost vizitat de Petru Groza, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Patriarhul Iustinian Marina şi de Teohari Georgescu, ministru de interne, propunându-i-se scaunul de Mitropolit al Moldovei, dacă va renunţa la credinţa lui. În faţa alternativei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ,,ori la Mitropolia de la Iaşi, ori de vrei cimitirul Belu” şi a promisiunilor Patriarhului Iustinian Marina, pentru scaunul de patriarh, Episcopul Vasile Aftenie a spus: ,,Nu am nici suflet, nici neam, nici credinţă de vânzare”. La Piteşti îl cunoaşte pe preotul romano-catolic Iancu Baltheiser, cel care a fost luat de securitate pentru a-l înmormânta pe Episcopul Vasile Aftenie, maltratat, i-au fost smulse braţele pentru că a refuzat să se lepede de credinţa sa.
În închisoare Tertulian Langa a convieţuit cu mari personalitîţi ale României: juristul de faimă europeană Istrate Micescu, poetul Nichifor Crainic, italienistul Alexandru Marcu, traducătorul lui Dante Aligheri şi alui Francesco Petrarca, universitarul Popovici, Episcopul romano-catolic Marton Aron, generalul Socrate Mardare, universitarul George Manu, savantul ateu Motaş Constantin, care începe să se roage etc. În compania lor, deţinutul cu numărul simbolic 1700 ( anul ,,în care Biserica Unită intra cu latina în istorie”), Terulian Langa îşi împarte timpul între rugăciune şi prelegerile pe care le susţineau pe rând fiecare, cei mai în vârstă dintre captivi considerându-l pe Tertulian Langa ,,ultimul nostru martor”. Moralul ,,luceferilor robi” se echilibrează până la urmă : ,,După un timp indefinit de lung, simţeam în noi cum rourează cerul, cum harul se înmulţeşte în trupul cadaveri, cum piere deznădejdea”.
În colonia ,,Grădina” din Insula Mare a Brăilei, ,,în iadul comunist”, timp de patru luni, sub acoperirea unui scenariu ingenios, se săvârşeşte liturghia. Este invitat şi Arhimandritul orodox Benedict Ghiuş. În închisoare, greco-catolici şi orodocşi s-au împărtăşit din acelaşi potir, o sticluţă de penicilină, convişi că ,,această credinţă în Euharistie trebuie să fie temeiul unităţii noastre”.
Tertulian Langa trăieşte la Aiud un miracol. O placă de fontă de 400 de kg. îi zdrobeşte o palmă. Medicul închisorii propune amputarea palmei. În timp ce accidentatul plângea, îi apare în faţă silueta Monseniorului Vladimir Gika. Acesta îl binecucântează spunându-i: ,,Fiul meu!”. Durerea îi dispare şi palma i se vindecă de la sine. În închisoarea de la Gherla învaţă alfabetul Morse, scrie poeme ,,pe pânză cu sirop de zahăr”.
O permanentă luptă între ,,frica trupului”, instinctul de conservare şi conştiinţă se dă în sufletului celui închis, verificând şi consolidând tăria lui de credinţă: ,,Durata încercării este menită să ne întărească statornicia în credinţă”.
Tertulian Langa sondează, am zice arheologic, premisele instaurării fricii, în persoana sa, cât şi a fricii generale, în societatea românească supusă comunismului. Frica este învinsă prin credinţă, în plan personal. În plan social, în afara unei neadecvări la noul regim, atunci când el este eliberat din închisoare, se teoretizează mai mult, în cadrul discuţiilor cu personalităţile din celulele închisorilor.
În penitenciarul de la Lugoj, regimul carceral se schmbă puţin. Îşi întâlneşte familia la vorbitor, timp de şapte minute îşi vede pentru prima dată fetiţa, când ea avea şapte ani. În 26 iulie 1964 Tertulian Langa este eliberat. Îmbrăcat în cămaşa Episcopului martir Ioan Suciu, pe care înaltul prelat o dăduse la Sighet unui călugăr, preotul Tertulian Langa revine acasă la Cluj încercând să se reintegreze în noua lume care se edificase între timp: ,,Se-nvolburau în mine vechi răzvrătiri mocnite, vechi biruinţi nerepurtate”. Reîntors acasă, avea să reacţioneze faţă de noua societate printr-o anume ,,rigiditate”, marcat de ceea ce a trăit: ,,eu rămâneam acolo cu anii mei cei mai frumoşi”. Comportamentul său mai rigid îl va ajuta să se ,,menţină necontaminat de modul de viaţă comunist”.
Memoriile preotului Tertulian Langa îmbină relatarea obişnuită a întâmplărilor cu reuşite pasaje descriptive, poetice, cu creionarea a numeroase portrete. Pecetea sonoră a izolării dincolo de gratii apare frecvent redată în textele memoriilor: ,,Dar iarăşi a lătrat zăvorul”, ,,zăvorul a lătrat”, ,,Când porţile de fier ale-nchisorii au grohăit lugubru”, ,,Aiudul ne înghiţea cu fălcile-i metalice flâmânde după noi” etc.
Numeroase sunt portretele călăilor, ale gardienilor. Ele impresionează prin brutalitate, prin vocabularul înjositor, prin ameniniţări: ,,Aici nimeni nu gândeşte. Numai organele Puterii.”, ,, Aici eşti doar un număr. Eşti fum.”, ,,Nu mai ieşiţi decât în plic. Cu documente de moarte”.
Vocabularul torţionarilor era de o insolenţă crasă: ,,putoare imperialistă”, ,,otreapă-mbăligată”, ,,bestie fascistă”, ,,bandit”, ,,trădătorule”, ,,vită”, ,,căzături burgheze”, ,,beşoandră”, ,,strigoiule”, ,,boule”, ,,piftie pişulită”, ,,putoare adormită”, ,,paliţă bălăngănită”, ,,hoitule”, ,,intelectuali burjui”, ,,baligi bătrâne”, ,,bivoli bătrâni”, ,,porcilor”, ,,curvă de moşier”, ,,căcat cu ochi”, ,,lepădătura lumii”, ,,băşină otrăvită”, ,,lacheu al imperialismului”, ,,fascist”, ,,fascişti de bandiţi americani”, ,,lepră specială”, ,,putoare de bandit şi sabotor”, ,,trântor de american”, ,,vierme-mpuţit” etc.
Nu lipsesc numeroase pasaje lirice: ,,Ce linişte trăiam în noapte-o noapte pe care foşnetul frunzelor de tei ne-o susura şi mai adânc parcă, mireasma lor sporind mirificul visării”; ,,Era o noapte groasă densă, de parcă o împingeai cu pieptul”, ,,Năvodul ostenit al unui greu amurg, sleit,nu pescuieşte decât propria umbră”. Poetică şi sadoveniană este descrierea Deltei Dunării: ,,Soarele asfinţea şi arămea peisajul. Ca dintre ape se ridicau statui de păsări sătule, cu zborul mai greoi, dar nu lipsite de graţie. Vedeam un cârd de lebede cu gâturile lungi ce parcă unduiau braţe de balerină care văslea pe cer” etc.
Sunt semnalate micile manifestări de umanitate ale gardienilor, sunt descrise torturile, bătaia cu săculeţul de nisip. Simplitatea, onestitatea şi bunul simţ al ciobanului Aculina Moise îi impresionează pe toţi.
Chiar şi sadicul Stratache, ,,miliţianul fiară”, cedează, când la o percheziţie descoperă Sfântul Sacrament. Apelează la Tertulian Langa să se roage pentru soţia lui ,,bolnavă greu”. La eliberare îi spune că aceasta s-a vindecat: ,,Soţia mea e bine”.
Deşi a îndurat atâtea, preotul Tertulian Langa iartă totul, îşi impune să ierte dar ,,cuvine-se să-mi amintesc materia iertării, în care iubirea cerescului Părinte condiţionează iertarea de sincera căinţă”.
Perioada carcerală a însemnat pentru Tertulian Langa un timp al reconstrucţiei interioare, descoperirea unor resurse personale nebănuite: ,,să izvodesc în mine resurse, lumini şi rezolvări într-un context în care eram cu totul depăşit”. După momente de descumpănire, frica este treptat-treptat biruită prin credinţă, deţinutul fiind conştient că starea de captivitate facilitează ,,ieşirea din speranţă şi pierderea încrederii în Dumnezeu”. Eliberare de teamă este primul pas spre libertate. Uneori nici chiar rugăciunea nu putea anula ,,frica trupului”. După debarcarea de pe un şlep, unde deţinuţii au stat în condiţii inumane, din cauza lipsei de aer, Tertulian Langa repetă într-un fel gestul lui Ion din romanul rebrenian, acela cu sărutul pământului, gândindu-se la soţie sau la sânul matern.
Sunt multe momente dramatice prin care trece deţinutul Tertulian Langa. Drumul obidiţilor prin deltă aminteşte de marşul soldaţilor din poezia ,,Marş greu” din ,,Ciclul morţii”a lui Camil Petrescu.
Cronica vieţii de lagăr surprinde şi aspectele absurde ale epocii comuniste, aşa-zisa agricultură ştiinţifică, semănatul porumbului mexican cu parul, tractarea trunchiurilor de copaci de către deţinuţii prişi în ham, alimentaţia precară, de fapt furajarea ,,bandiţilor”, a căror trupuri ,,miroseau a cal”.
Viaţa de colonie se supune automatismelor. Chiar şi atunci când sunt pe cale de a fi eliberaţi puşcăriaşii ,,mecanic şi lipsiţi de bucurie am înjghebat coloana, fără ca nimeni să ne-o ceară”.
Ce îl aşteaptă pe deţinutul Tertulian Langa, dincolo de zidul închisorii? Marginalizarea , ,,trimiterea perpetuă la muncile de jos”. Realitatea comunistă îl frapează la început prin noile nume ale străzilor din Cluj.
Partea finală a volumului conţine ,,Poeme din captivitate”, am putea spune nişte secvenţe liricizate ale durerilor îndurate în cei 16 ani de gulag românesc.
Refugiindu-se în credinţă Tertulian Langa a biruit, a devenit învingătorul fricii, recâştigându-şi libertatea. În semn de salut şi de omagiu pentru ,,singurătatea sângerată” (Radu Călin Cristea) a preotului Tertulian Langa simt imboldul de a relua lectura acestei cutremurătoare cărţi.
Ion Radu Zăgreanu
sâmbătă, 31 iulie 2010
marți, 16 februarie 2010
Răspuns domnului Al. Florin Ţene-Preşedintele Ligii Scriitorilor din România
Aş propune două etape în demersul Dumneavoastră de a-l canoniza pe poetul Mihai Eminescu ,,ca SFĂNT în Calendarul Ortodox Român”.
Prima etapă : canonizarea propiu-zisă a poetului.
A doua etapă : să se interzică tuturor celor care nu sunt ortodocşi, să citească şi să studieze opera eminesciană.Eventual, componenţii Ligii Scriitorilor din România să-i urmărească şi să-i denunţe justiţiei pe toţi aceea care nu sunt ortodocşi şi îndrăznesc să se apropie de opera poetului.
Ion Radu Zăgreanu
(http://www.rasunetul.ro/raspuns-domnului-al-florin-tene-presedintele-ligii-scriitorilor-din-romania)
Prima etapă : canonizarea propiu-zisă a poetului.
A doua etapă : să se interzică tuturor celor care nu sunt ortodocşi, să citească şi să studieze opera eminesciană.Eventual, componenţii Ligii Scriitorilor din România să-i urmărească şi să-i denunţe justiţiei pe toţi aceea care nu sunt ortodocşi şi îndrăznesc să se apropie de opera poetului.
Ion Radu Zăgreanu
(http://www.rasunetul.ro/raspuns-domnului-al-florin-tene-presedintele-ligii-scriitorilor-din-romania)
Mărturii din închisorile comuniste(2)
Suferinţa convertită
,,Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre
moarte, dar în acelaşi timp ea deschidea o
mulţime de porţi spre viaţă” . ( Ioan Z. Boilă )
Ioan Z. Boilă a petrecut opt ani ,,în gulagul comunist din România” ( 1956-1964 ), a trecut prin 10 penitenciare şi prin lagărul de muncă Stoeneşti din Bălţile Brăilei.
În 1956 împreună cu patru prieteni a participat la redactarea unui memoriu în care ei protestau împotriva ,,comunizării României şi a persecuţiei religioase şi politice care era în curs”. A fost arestat de pe stradă şi a cunoscut din plin suferinţele celor opt ani de detenţie.
Experienţa acestei perioade carcerale este relatată de Ioan Z. Boilă în volumul ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), un scurt tratat post factum de supravieţuire în închisorile comuniste româneşti.
Cartea lui Ioan Z. Boilă nu este un lamento personal, ea sintetizează mai mult o experienţă colectivă a modalităţilor de supravieţuire în gulagul românesc. Cum au rezistat supravieţuitorii închisorilor comuniste? Aceasta este întrebarea la care autorul caută să dea un răspuns , pe care îl expune din punctul de vedere al unei persoane profund religioase.
Ioan Z.Boilă nu etichetează, nu judecă pe nimeni : ,,Nimeni nu are dreptul şi nu poate să judece pe unul care a trăit teroarea închisorii. Nimeni nu poate şti care îi sunt limitele şi cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară”.
Detenţia a fost provocatoarea a mari suferinţe. Autorul identifică trei categorii de suferinţe: ,,suferinţa şocului arestării şi a primelor ore, nopţi şi zile, suferinţa din perioada de anchetă şi suferinţa lungilor ani de detenţie”. Nu degeaba Monseniorul Vladimir Ghica considera suferinţa ,,al optulea sacrament”.
Arestarea constituia un şoc care anula ,,toate valorile şi libertăţile fireşti”. Ioan Z. Boilă converteşte suferinţa într-o şansă de mântuire, iar perioada detenţiei devine un prilej de introspecţie, de refugiu în sine: ,,problematica morală” a celui închis este adusă ,,în focarul luminos al conştiinţei”. Au supravieţuit în general cei care au avut o trăire spirituală mai puternică, cei care s-au refugiat în rugăciune, cei care s-au încrezut în Dumnezeu: ,,un singur reazem real al sufletului, inimii, minţii şi trupului: Isus Cristos”. Salvarea a fost prin credinţă şi prin rugăciune.
Pentru cel de după gratii dispăreau reperele lui obişnuite, timpul căpăta un alt sens: ,,prezentul ţi se impune cu duritate şi cruzime, trecutul îl trăieşti ca pe un refugiu, viitorul este nesigur”.
Evadarea era posibilă doar în plan interior, prin meditaţie, rugăciune, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare.
Condamnatului i se oferea alternativa de a rămâne ,,homo spiritualis” sau de a deveni ,,homo animalis”, eventual un turnător, un torţionar (fenomenul Piteşti). Poziţionarea celui închis faţă de moarte se schimbă şi ea. Deşi posibila prezenţă a morţii era o permanenţă în gulagul românesc, setea de viaţă a celui obidit era mai puternică.
După graţii, în suferinţă şi în lipsuri, în singurătate, deţinuţii încrezători în Cristos şi-au construit în tăcere un alt destin, reexaminându-şi întregul parcurs al vieţii de până atunci. Nimeni nu le putea opri gândul spre Dumnezeu şi astfel ei au reuşit să reziste torturilor, înfometării, muncii silnice, tracasărilor şi batjocurilor.
Cunoscundu-se foarte bine pe sine, cel lipsit de libertate, în permanenţă în dialog cu Dumnezeu, a ajungea într-o stare de seninătate încât era capabil să-i ierte chiar şi pe călăi: ,,nu mi-au lăsat nici urmă de ură sau dorinţă de răzbunare”. O olimpiană detaşare de mizeria închisorilor, de brutalitatea supraveghetorilor, le-a asigurat rugăciunea, ei convertind suferinţa ,,în credinţă şi iubire”.
Ioan I. Boilă iese din închisoare ,,cu conştiinţa împăcată”, îşi consideră experienţa tragică a anilor de închisoare ,,un talant”, un dar de la Dumnezeu, ,,o şcoală a înţelepciunii”, un spaţiu uneori al miracolelor şi al bucuriei.
Recunoscător celui care l-a salvat, Ioan Z. Boilă nu uită, la eliberare, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Memorialistul se simte dator să-şi ,,împărtăşească amintirile” din închisorile comuniste fiincă simte că a devenit liber, fiincă a spus adevărul şi aşa cum zice Sf. Ioan Evanghelistul ,,adevărul vă va face liberi”.
Ion Radu Zăgreanu
,,Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre
moarte, dar în acelaşi timp ea deschidea o
mulţime de porţi spre viaţă” . ( Ioan Z. Boilă )
Ioan Z. Boilă a petrecut opt ani ,,în gulagul comunist din România” ( 1956-1964 ), a trecut prin 10 penitenciare şi prin lagărul de muncă Stoeneşti din Bălţile Brăilei.
În 1956 împreună cu patru prieteni a participat la redactarea unui memoriu în care ei protestau împotriva ,,comunizării României şi a persecuţiei religioase şi politice care era în curs”. A fost arestat de pe stradă şi a cunoscut din plin suferinţele celor opt ani de detenţie.
Experienţa acestei perioade carcerale este relatată de Ioan Z. Boilă în volumul ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), un scurt tratat post factum de supravieţuire în închisorile comuniste româneşti.
Cartea lui Ioan Z. Boilă nu este un lamento personal, ea sintetizează mai mult o experienţă colectivă a modalităţilor de supravieţuire în gulagul românesc. Cum au rezistat supravieţuitorii închisorilor comuniste? Aceasta este întrebarea la care autorul caută să dea un răspuns , pe care îl expune din punctul de vedere al unei persoane profund religioase.
Ioan Z.Boilă nu etichetează, nu judecă pe nimeni : ,,Nimeni nu are dreptul şi nu poate să judece pe unul care a trăit teroarea închisorii. Nimeni nu poate şti care îi sunt limitele şi cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară”.
Detenţia a fost provocatoarea a mari suferinţe. Autorul identifică trei categorii de suferinţe: ,,suferinţa şocului arestării şi a primelor ore, nopţi şi zile, suferinţa din perioada de anchetă şi suferinţa lungilor ani de detenţie”. Nu degeaba Monseniorul Vladimir Ghica considera suferinţa ,,al optulea sacrament”.
Arestarea constituia un şoc care anula ,,toate valorile şi libertăţile fireşti”. Ioan Z. Boilă converteşte suferinţa într-o şansă de mântuire, iar perioada detenţiei devine un prilej de introspecţie, de refugiu în sine: ,,problematica morală” a celui închis este adusă ,,în focarul luminos al conştiinţei”. Au supravieţuit în general cei care au avut o trăire spirituală mai puternică, cei care s-au refugiat în rugăciune, cei care s-au încrezut în Dumnezeu: ,,un singur reazem real al sufletului, inimii, minţii şi trupului: Isus Cristos”. Salvarea a fost prin credinţă şi prin rugăciune.
Pentru cel de după gratii dispăreau reperele lui obişnuite, timpul căpăta un alt sens: ,,prezentul ţi se impune cu duritate şi cruzime, trecutul îl trăieşti ca pe un refugiu, viitorul este nesigur”.
Evadarea era posibilă doar în plan interior, prin meditaţie, rugăciune, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare.
Condamnatului i se oferea alternativa de a rămâne ,,homo spiritualis” sau de a deveni ,,homo animalis”, eventual un turnător, un torţionar (fenomenul Piteşti). Poziţionarea celui închis faţă de moarte se schimbă şi ea. Deşi posibila prezenţă a morţii era o permanenţă în gulagul românesc, setea de viaţă a celui obidit era mai puternică.
După graţii, în suferinţă şi în lipsuri, în singurătate, deţinuţii încrezători în Cristos şi-au construit în tăcere un alt destin, reexaminându-şi întregul parcurs al vieţii de până atunci. Nimeni nu le putea opri gândul spre Dumnezeu şi astfel ei au reuşit să reziste torturilor, înfometării, muncii silnice, tracasărilor şi batjocurilor.
Cunoscundu-se foarte bine pe sine, cel lipsit de libertate, în permanenţă în dialog cu Dumnezeu, a ajungea într-o stare de seninătate încât era capabil să-i ierte chiar şi pe călăi: ,,nu mi-au lăsat nici urmă de ură sau dorinţă de răzbunare”. O olimpiană detaşare de mizeria închisorilor, de brutalitatea supraveghetorilor, le-a asigurat rugăciunea, ei convertind suferinţa ,,în credinţă şi iubire”.
Ioan I. Boilă iese din închisoare ,,cu conştiinţa împăcată”, îşi consideră experienţa tragică a anilor de închisoare ,,un talant”, un dar de la Dumnezeu, ,,o şcoală a înţelepciunii”, un spaţiu uneori al miracolelor şi al bucuriei.
Recunoscător celui care l-a salvat, Ioan Z. Boilă nu uită, la eliberare, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Memorialistul se simte dator să-şi ,,împărtăşească amintirile” din închisorile comuniste fiincă simte că a devenit liber, fiincă a spus adevărul şi aşa cum zice Sf. Ioan Evanghelistul ,,adevărul vă va face liberi”.
Ion Radu Zăgreanu
luni, 15 februarie 2010
Mărturii din închisorile comuniste
Lumina de după gratii
,, Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine-în opinia multora-să fie împărtăşită de cei care au trecut prin agora împrejmuită de sârma ghimpată”.
( Pr. Matei Boilă )
Când ai citit mai multe cărţi care descriu experienţa trăită de cei care au trecut prin închisorile comuniste, cartea preotului Matei Boilă, ,,Gratii luminând” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), pare a contraria modul de construcţie al altor volume cu aceeaşi problematică.
Părintele Matei Boilă evocă în amintirile sale din puşcăriile comuniste doar acele ,,momente de bucurie, în orice caz de lumină” la care a fost martor. Autorul îşi cere chiar şi scuze pentru această manieră de viziune referitoare la prezentarea întâmplărilor luminoase din anii de detenţie : ,,Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz, tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată”.
Matei Boilă a fost coleg de celulă cu deţinuţi care au trecut prin infernul reeducării de la Piteşti. Aceştia i-au relatat incredibilele maltratări la care au fost supuşi cei ,,reeducaţi”. Cu toate aceste ,,suferinţele sufleteşti diabolic provocate”, au fost mai cumplite decât cele fizice. Un prieten îi povesteşte cum erau pedepsiţi la Piteşti cei care erau credincioşii . Li se dădea să consume din ,,potire improvizate” fecale şi vomă sub pretextul că se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie.
Preotul nu respectă o cronologie strictă a întâmplărilor şi caută să-şi reamintească momentele luminoase, de omenie, de bucurie, la care a asista, care au evidenţiat ceea ce a fost bun atât printre cei condamnaţi, cât şi printre cei care îi păzeau sau îi torturau.
L-a impresionat strigătul unui copil de treisprezece ani, la închisoarea Malmaison, care timp de două zile s-a rugat de gardieni să-i dea voie să plece acasă, ca să adape oile deoarece o să-l certe tatăl său.
La Jilava , de Paşti, din cei 242 de deţinuţi din lotul din care făcea parte şi preotul Matei Boilă, 240 s-au mărturisit episcopului greco-catolic Iuliu Hirstea , bineînţeles şi el fiind puşcăriaş, deşi cei obidiţi erau de confesiuni diferite. Matei Boilă concluzionează cu bucurie: ,,a fost cel mai frumos Paşti”.
Tot de Paşti, în 1960, în lagărul de muncă forţată de la Salcia, un gardian a dat deţinuţilor câteva coşuri cu ,,resturi de pâine de la masa cadrelor”. Din nou părintele Matei Boilă se bucură : ,,A fost cel mai bogat festin din viaţa mea”.
Un deţinut, un hoţ şi un criminal, pe nume Geo, îl întreabă pe preotul Matei Boilă dacă ar avea şi el dreptul să se roage şi îl determină pe preot să-l înveţe cum să o facă.
Un sergent care era de pază ajungând în baie cu preotul ortodox Iovan de la Mănăstirea din Vladimireşti, cade în genunchi spunându-i : ,,-Părinte, iartă-mi păcatele!”.
La Gherla , la o percheziţie preotului îi este luată cutiuţa cu Sfânta Euharistie împreună cu nişte haine. Minune, cutiuţa se rostogoleşte şi ajunge iar în celulă.
Generalul Stoicescu se lasă convins să-l ierte pe sergentul gardian. După trei ore de la împărtăşanie generalul a murit ,,împăcat”. În 1961, de Crăciun, la Botoşani ,,am avut bucuria de a sta cu fratele meu Nelu în celule învecinate...putând comunica între noi”.
Şi acest volum de memorii din închisorile comuniste, ca şi cel al fratelui său Ioan Z. Boilă, ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004) se încheie cu un moment liric, poezia ,,Colind mamei”, semnat de ambii fraţi.
Cartea preotului Matei Boilă, o pagină cu mărturii din ,,iadul comunist” impresionează prin ineditul ei, relatarea momentelor de lumină şi de bucurie la care dânsul a fost martor.
Ion Radu Zăgreanu
,, Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine-în opinia multora-să fie împărtăşită de cei care au trecut prin agora împrejmuită de sârma ghimpată”.
( Pr. Matei Boilă )
Când ai citit mai multe cărţi care descriu experienţa trăită de cei care au trecut prin închisorile comuniste, cartea preotului Matei Boilă, ,,Gratii luminând” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), pare a contraria modul de construcţie al altor volume cu aceeaşi problematică.
Părintele Matei Boilă evocă în amintirile sale din puşcăriile comuniste doar acele ,,momente de bucurie, în orice caz de lumină” la care a fost martor. Autorul îşi cere chiar şi scuze pentru această manieră de viziune referitoare la prezentarea întâmplărilor luminoase din anii de detenţie : ,,Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz, tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată”.
Matei Boilă a fost coleg de celulă cu deţinuţi care au trecut prin infernul reeducării de la Piteşti. Aceştia i-au relatat incredibilele maltratări la care au fost supuşi cei ,,reeducaţi”. Cu toate aceste ,,suferinţele sufleteşti diabolic provocate”, au fost mai cumplite decât cele fizice. Un prieten îi povesteşte cum erau pedepsiţi la Piteşti cei care erau credincioşii . Li se dădea să consume din ,,potire improvizate” fecale şi vomă sub pretextul că se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie.
Preotul nu respectă o cronologie strictă a întâmplărilor şi caută să-şi reamintească momentele luminoase, de omenie, de bucurie, la care a asista, care au evidenţiat ceea ce a fost bun atât printre cei condamnaţi, cât şi printre cei care îi păzeau sau îi torturau.
L-a impresionat strigătul unui copil de treisprezece ani, la închisoarea Malmaison, care timp de două zile s-a rugat de gardieni să-i dea voie să plece acasă, ca să adape oile deoarece o să-l certe tatăl său.
La Jilava , de Paşti, din cei 242 de deţinuţi din lotul din care făcea parte şi preotul Matei Boilă, 240 s-au mărturisit episcopului greco-catolic Iuliu Hirstea , bineînţeles şi el fiind puşcăriaş, deşi cei obidiţi erau de confesiuni diferite. Matei Boilă concluzionează cu bucurie: ,,a fost cel mai frumos Paşti”.
Tot de Paşti, în 1960, în lagărul de muncă forţată de la Salcia, un gardian a dat deţinuţilor câteva coşuri cu ,,resturi de pâine de la masa cadrelor”. Din nou părintele Matei Boilă se bucură : ,,A fost cel mai bogat festin din viaţa mea”.
Un deţinut, un hoţ şi un criminal, pe nume Geo, îl întreabă pe preotul Matei Boilă dacă ar avea şi el dreptul să se roage şi îl determină pe preot să-l înveţe cum să o facă.
Un sergent care era de pază ajungând în baie cu preotul ortodox Iovan de la Mănăstirea din Vladimireşti, cade în genunchi spunându-i : ,,-Părinte, iartă-mi păcatele!”.
La Gherla , la o percheziţie preotului îi este luată cutiuţa cu Sfânta Euharistie împreună cu nişte haine. Minune, cutiuţa se rostogoleşte şi ajunge iar în celulă.
Generalul Stoicescu se lasă convins să-l ierte pe sergentul gardian. După trei ore de la împărtăşanie generalul a murit ,,împăcat”. În 1961, de Crăciun, la Botoşani ,,am avut bucuria de a sta cu fratele meu Nelu în celule învecinate...putând comunica între noi”.
Şi acest volum de memorii din închisorile comuniste, ca şi cel al fratelui său Ioan Z. Boilă, ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004) se încheie cu un moment liric, poezia ,,Colind mamei”, semnat de ambii fraţi.
Cartea preotului Matei Boilă, o pagină cu mărturii din ,,iadul comunist” impresionează prin ineditul ei, relatarea momentelor de lumină şi de bucurie la care dânsul a fost martor.
Ion Radu Zăgreanu
Juneţea poetică a lui George Coşbuc
Juneţea poetică a lui George Coşbuc
,,Fără a se constitui într-o integrală a poeziei coşbuciene de tinereţe, ,,Juneţea poetică” încearcă să aducă un plus în cunoaşterea unor faţete literare ale poetului şi, mai ales, să prezinte cititorului un alt Coşbuc : adolescentul şi apoi tânărul modest şi tăcut, cu sufletul aprins de flacăra nemuririi şi subjugat conştiinţei sale poetice ; devotat şi loial până la sacrificiu, singurelor şi devorantelor sale iubiri : poezia şi naţiunea română”. ( Dumitru Munteanu)
Prozatorul şi editorul Dumitru Munteanu îşi propune să ,,scuture praful istoriei de pe poeziile juneţei coşbuciene” şi să le ofere cititorilor, în special celor tineri, contemporani cu intrarea într-un con de umbră a operei poetului din Hordou. Autorul are ca punct de plecare de bază ,,Bibliografia George Coşbuc” ( Editura ,,Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1965) întocmită de Gavril Scridon şi Ioan Domşa şi lucrarea lui Lucian Valea ,,Pe urmele lui George Coşbuc”, Editura ,,Sport-Turism”, Bucureşti, 1986.
În acest sens, fără a avea pretenţia că a lămurit totul în ceea ce priveşte poezia coşbuciană de tinereţe, că a clarificat toate confuziile, el doreşte ,,să scoată în evidenţă, pentru cei care nu au cunoscut-o încă, frumuseţea nestematelor poetice coşbuciene, poartă larg deschisă de tânărul poet spre inima şi sufletului esenţei embrionare a naţiunii române : satul şi oamenii lui”.
Demersul lui s-a concretizat în volumele : ,,George Coşbuc . Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie”, vol. II, Juneţea poetică” ( Editura ,,George Coşbuc”, Bistriţa, 2008).
Poeziile începuturilor literare coşbuciene au fost lăsate în uitare sau au fost editate în studii provinciale, ardelene, deşi multe dintre ele sunt creaţii valoroase ,,interesante şi lămuritoare pentru naşterea şi evoluţia” ulterioară a liricii coşbuciene.
Motivarea studiului întreprins de Dumitru Munteanu o aflăm la sfârşitul vol. II, în ultimul capitol ,,George Coşbuc-juneţea poetică”, deşi autorul acceptă părerea lui Mircea Popa, că integrala coşbuciană este încă greu de realizat. S-a constatat că multe poezii din perioada de tinereţe a poetului ,,au rămas pe dinafară”, creaţii coşbuciene din perioada şcolarităţii au fost neglijate, nepublicate.
Intenţia lui Dumitru Munteanu este de a-l redescoperi pe George Coşbuc, mai ales pentru tânăra generaţie, de a confirma statutul acestuia de ,,cel mai popular poet înainte de primul război mondial”, cum afirmă Nicolae Manolescu în ,,Istoria critică a literaturii române” , Editura ,,Paralela 45”, Piteşti, 2008, p. 503).
Dumitru Munteanu îşi argumentează ,,redescoperirea lui Coşbuc” deschizând vol.I cu articolul lui Sandu Manoil ( 1896-1930), ,,Frânturi” ( ,,Arhiva Someşană”, nr.5, Năsăud, 1926). Autorul împarte scriitorii în cei cu ,,valoare istoric ( mai mulţi) şi cei cu ,,valoare literară ( mai puţini)”, ,,cei dintâi aprind făclia culturii. Ceilalţi o fac să strălucească. Primii dibuesc, popularizează şi culturalizează. Ceilalţi perfecţionează, crează şi estetizează”. Mihai Eminescu şi George Coşbuc ,,au ştiut să fie şi ucenici şi artişti-deşi au trăit în epoci de iniţiere şi adaptare culturală, epoci cari cereau în primul rând, nu crearea de adevăruri estetice, ci crearea unui mediu capabil de cultură”.
Autorul motivează sintagma lui Sandu Manoliu de ,,scriitor meşteşugar-artist”, considerând că George Coşbuc a fost un creator de limbă literară, a întemeiat reviste literare, a fost revoluţionar în poezie, a fost un poet novator, un experimentalist, un vizionar ( ,, un vizionar al mişcărilor sempiterne”-George Călinescu), a fost un virtuoz ( ,,reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii”-Vladimir Streinu) , a fost un poet universal, a avut un crez poetic ( ,,cel mai mare dintre poeţii de energii al românimii întregi”-Nicolae Iorga), ,,a pătruns în conştiinţa oamenilor” ( ,,Canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până azi memoria” - Nicolae Manolescu op. cit., p. 503), a tradus enorm.
După această argumentare a iniţiativei sale de a reedita , cu numeroase completări, poezia coşbuciană de juneţe, Dumitru Munteanu procedează monografic prezentându-ne în primul volum viaţa şi activitatea poetului până în perioada ,,ultimului popas ardelean”, cel de la ,,Tribuna” a lui Ioan Slavici, de la Sibiu.
Biografia lui George Coşbuc capătă note romanţate. Descrierea mediului familial hordouan ia aspect de roman. Se insistă asupra rolului pe care mama poetului Maria Avacum şi mătuşa lui Firoana din Telciu, ca de altfel şi dascălii Tănăsucă Mocodeanu şi Ion Goriţă ( foste cătane grănicereşti, tâlcuitori de snoave şi ,,poveşti fantastico-populare”) l-au avut asupra tânărului George. Prin intermediul lor George Coşbuc a descoperit orizontul mitic al satului, cu tradiţiile şi obiceiurile lui, peste care s-a altoit ,,puternice influenţe de educaţie istorico-naţională”.
Sunt prezentaţi anii şcolarităţii poetului. Foarte bine este intuită formarea ,,conştiinţei devenirii sale viitoare” ca poet, mai ales în perioada năsăudeană. Bine descrisă este atmosfera culturală a Năsăudului, spiritul naţional al oraşului, şcolile lui. Paginile evocării sunt uneori sentimentale : ,, În acest Năsăud de legendă descinde la 1875, într-o zi de toamnă, copilul George Coşbuc în vârstă de 8 ani şi căteva luni, păşind pe calea ce avea să-l ducă peste ani, în Academia Română, în Istoria literaturii şi în conştiinţele a milioane şi milioane de români”.
Perioada năsăudeană înseamnă pentru George Coşbuc ani de aprofundate lecturi, o mulţime de poezii scrise şi publicate, în care se prefigurează marile teme ale liricii sale. Poetul, constată Dumitru Munteanu ,,depăşeşte perioada glumelor poetice, a improvizaţiilor sub semnul literaturii populare folclorice”. ,,Şcoala de poezie” din cadrul Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”, publicarea a numeroase poezii, traduceri, adaptări, în revista ,,Musa Someşană”, preocupările pentru limba română, pentru folclor, îi conturează poetului o mare notorietate, ,,o evidentă conştientizare a valorii sale”. Secvenţele importante din viaţa poetului se încheie prin concluzii : ,,Cei opt ani petrecuţi la gimnaziul năsăudean au lăsat urme adânci şi profunde în viaţa şi caracterul poetului. Dacă a intrat în gimnaziu ca un copil precoce, cu o experienţă şcolară, culturală şi de viaţă mai mare decât alţi copii de vârsta sa, fapt ce i-a favorizat alegerea direcţiei în care avea să păşească, la încheierea studiilor năsăudene era un adolescent maturizat mult mai devreme decât ceilalţi colegi, un tânăr poet cu o evidentă conştientizare a valorii sale, cu direcţii literare foarte bine conturate, el pregătit fiind să le urmeze, având deja stabilit un scop al vieţii şi, mai ales, un crez poetic, pe care îl va urma”.
Bine argumentat este redat dezacordul dintre poet şi familia doritoare ca George să urmeze teologia , sunt lămurite raporturile poetului cu profesorul Grigore Silaşi originar din Beclean, cu societatea ,,Iulia”. Perioada clujeană a însemnat pentru poet o permanentă zbatere între ,,aşteptările familiei” şi proiectele sale, poetul urmând altă facultate. Chemarea poeziei va învinge însă toate piedicile. În septembrie 1887 el pleacă la Sibiu ,,urmându-şi destinul ce avea să-l legitimeze ca unul din vârfurile literaturii române”.
Dumitru Munteanu punctează bine ideea formării conştiinţei de poet a lui George Coşbuc. Aspiraţia la glorie şi la nemurire a poetului, greutăţile materiale, presiunile familiei, îl determină să plece la Sibiu şi apoi la Bucureşti.
Din nou Dumitru Munteanu concluzionează : ,, la mijlocul anului 1989 poetul George Coşbuc îşi încheie definitiv anii de ucenicie literară din Ardeal şi trece Carpaţii urmându-şi destinul, acela de voce poetică unică, a unei Transilvanii unice”.
Personal, am luat contact prima dată cu poeziile cobuşciene din ,,anii de ucenicie”, în perioada ciclului primar, tatăl meu având în biblioteca pe care a mai putut-o salva şi volumul II de poezii de George Coşbuc, publicat în ediţia ,,Clasici români”, ,,Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, 1958, cu un studiu introductiv de I. Popper.. Îmi amintesc de poeziile citite nouă de tatăl nostru : ,,Filosofii şi plugarii”, ,,Pe pământul turcului”, ,,Rodovica”, ,,Leac pentru drac” etc.
Acum îmi dau seama unde întâlnise tatăl meu sintagma ,,-Tronc, Marie”, pe care o folosea uneori. Am găsit-o în poezia ,,Lupii ţiganului”.
Cele două volume în discuţie conţin multe copii după manuscrisele poetului, copii după însemnările şedinţelor literare ale Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”.
Dumitru Munteanu ne oferă şi foarte multe opinii referitoare la receptarea operei coşbuciene de către critica literară de-a lungul timpului. Cu unele este de acord, polemizează cu altele, sau le trece în revistă ca simple date de istorie literară.
Încercarea lui Dumitru Munteanu de a readuce în actualitate poeziile de tinereţe ale lui George Coşbuc este meritorie şi trebuie salutată.
Ion Radu Zăgreanu
,,Fără a se constitui într-o integrală a poeziei coşbuciene de tinereţe, ,,Juneţea poetică” încearcă să aducă un plus în cunoaşterea unor faţete literare ale poetului şi, mai ales, să prezinte cititorului un alt Coşbuc : adolescentul şi apoi tânărul modest şi tăcut, cu sufletul aprins de flacăra nemuririi şi subjugat conştiinţei sale poetice ; devotat şi loial până la sacrificiu, singurelor şi devorantelor sale iubiri : poezia şi naţiunea română”. ( Dumitru Munteanu)
Prozatorul şi editorul Dumitru Munteanu îşi propune să ,,scuture praful istoriei de pe poeziile juneţei coşbuciene” şi să le ofere cititorilor, în special celor tineri, contemporani cu intrarea într-un con de umbră a operei poetului din Hordou. Autorul are ca punct de plecare de bază ,,Bibliografia George Coşbuc” ( Editura ,,Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1965) întocmită de Gavril Scridon şi Ioan Domşa şi lucrarea lui Lucian Valea ,,Pe urmele lui George Coşbuc”, Editura ,,Sport-Turism”, Bucureşti, 1986.
În acest sens, fără a avea pretenţia că a lămurit totul în ceea ce priveşte poezia coşbuciană de tinereţe, că a clarificat toate confuziile, el doreşte ,,să scoată în evidenţă, pentru cei care nu au cunoscut-o încă, frumuseţea nestematelor poetice coşbuciene, poartă larg deschisă de tânărul poet spre inima şi sufletului esenţei embrionare a naţiunii române : satul şi oamenii lui”.
Demersul lui s-a concretizat în volumele : ,,George Coşbuc . Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie”, vol. II, Juneţea poetică” ( Editura ,,George Coşbuc”, Bistriţa, 2008).
Poeziile începuturilor literare coşbuciene au fost lăsate în uitare sau au fost editate în studii provinciale, ardelene, deşi multe dintre ele sunt creaţii valoroase ,,interesante şi lămuritoare pentru naşterea şi evoluţia” ulterioară a liricii coşbuciene.
Motivarea studiului întreprins de Dumitru Munteanu o aflăm la sfârşitul vol. II, în ultimul capitol ,,George Coşbuc-juneţea poetică”, deşi autorul acceptă părerea lui Mircea Popa, că integrala coşbuciană este încă greu de realizat. S-a constatat că multe poezii din perioada de tinereţe a poetului ,,au rămas pe dinafară”, creaţii coşbuciene din perioada şcolarităţii au fost neglijate, nepublicate.
Intenţia lui Dumitru Munteanu este de a-l redescoperi pe George Coşbuc, mai ales pentru tânăra generaţie, de a confirma statutul acestuia de ,,cel mai popular poet înainte de primul război mondial”, cum afirmă Nicolae Manolescu în ,,Istoria critică a literaturii române” , Editura ,,Paralela 45”, Piteşti, 2008, p. 503).
Dumitru Munteanu îşi argumentează ,,redescoperirea lui Coşbuc” deschizând vol.I cu articolul lui Sandu Manoil ( 1896-1930), ,,Frânturi” ( ,,Arhiva Someşană”, nr.5, Năsăud, 1926). Autorul împarte scriitorii în cei cu ,,valoare istoric ( mai mulţi) şi cei cu ,,valoare literară ( mai puţini)”, ,,cei dintâi aprind făclia culturii. Ceilalţi o fac să strălucească. Primii dibuesc, popularizează şi culturalizează. Ceilalţi perfecţionează, crează şi estetizează”. Mihai Eminescu şi George Coşbuc ,,au ştiut să fie şi ucenici şi artişti-deşi au trăit în epoci de iniţiere şi adaptare culturală, epoci cari cereau în primul rând, nu crearea de adevăruri estetice, ci crearea unui mediu capabil de cultură”.
Autorul motivează sintagma lui Sandu Manoliu de ,,scriitor meşteşugar-artist”, considerând că George Coşbuc a fost un creator de limbă literară, a întemeiat reviste literare, a fost revoluţionar în poezie, a fost un poet novator, un experimentalist, un vizionar ( ,, un vizionar al mişcărilor sempiterne”-George Călinescu), a fost un virtuoz ( ,,reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii”-Vladimir Streinu) , a fost un poet universal, a avut un crez poetic ( ,,cel mai mare dintre poeţii de energii al românimii întregi”-Nicolae Iorga), ,,a pătruns în conştiinţa oamenilor” ( ,,Canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până azi memoria” - Nicolae Manolescu op. cit., p. 503), a tradus enorm.
După această argumentare a iniţiativei sale de a reedita , cu numeroase completări, poezia coşbuciană de juneţe, Dumitru Munteanu procedează monografic prezentându-ne în primul volum viaţa şi activitatea poetului până în perioada ,,ultimului popas ardelean”, cel de la ,,Tribuna” a lui Ioan Slavici, de la Sibiu.
Biografia lui George Coşbuc capătă note romanţate. Descrierea mediului familial hordouan ia aspect de roman. Se insistă asupra rolului pe care mama poetului Maria Avacum şi mătuşa lui Firoana din Telciu, ca de altfel şi dascălii Tănăsucă Mocodeanu şi Ion Goriţă ( foste cătane grănicereşti, tâlcuitori de snoave şi ,,poveşti fantastico-populare”) l-au avut asupra tânărului George. Prin intermediul lor George Coşbuc a descoperit orizontul mitic al satului, cu tradiţiile şi obiceiurile lui, peste care s-a altoit ,,puternice influenţe de educaţie istorico-naţională”.
Sunt prezentaţi anii şcolarităţii poetului. Foarte bine este intuită formarea ,,conştiinţei devenirii sale viitoare” ca poet, mai ales în perioada năsăudeană. Bine descrisă este atmosfera culturală a Năsăudului, spiritul naţional al oraşului, şcolile lui. Paginile evocării sunt uneori sentimentale : ,, În acest Năsăud de legendă descinde la 1875, într-o zi de toamnă, copilul George Coşbuc în vârstă de 8 ani şi căteva luni, păşind pe calea ce avea să-l ducă peste ani, în Academia Română, în Istoria literaturii şi în conştiinţele a milioane şi milioane de români”.
Perioada năsăudeană înseamnă pentru George Coşbuc ani de aprofundate lecturi, o mulţime de poezii scrise şi publicate, în care se prefigurează marile teme ale liricii sale. Poetul, constată Dumitru Munteanu ,,depăşeşte perioada glumelor poetice, a improvizaţiilor sub semnul literaturii populare folclorice”. ,,Şcoala de poezie” din cadrul Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”, publicarea a numeroase poezii, traduceri, adaptări, în revista ,,Musa Someşană”, preocupările pentru limba română, pentru folclor, îi conturează poetului o mare notorietate, ,,o evidentă conştientizare a valorii sale”. Secvenţele importante din viaţa poetului se încheie prin concluzii : ,,Cei opt ani petrecuţi la gimnaziul năsăudean au lăsat urme adânci şi profunde în viaţa şi caracterul poetului. Dacă a intrat în gimnaziu ca un copil precoce, cu o experienţă şcolară, culturală şi de viaţă mai mare decât alţi copii de vârsta sa, fapt ce i-a favorizat alegerea direcţiei în care avea să păşească, la încheierea studiilor năsăudene era un adolescent maturizat mult mai devreme decât ceilalţi colegi, un tânăr poet cu o evidentă conştientizare a valorii sale, cu direcţii literare foarte bine conturate, el pregătit fiind să le urmeze, având deja stabilit un scop al vieţii şi, mai ales, un crez poetic, pe care îl va urma”.
Bine argumentat este redat dezacordul dintre poet şi familia doritoare ca George să urmeze teologia , sunt lămurite raporturile poetului cu profesorul Grigore Silaşi originar din Beclean, cu societatea ,,Iulia”. Perioada clujeană a însemnat pentru poet o permanentă zbatere între ,,aşteptările familiei” şi proiectele sale, poetul urmând altă facultate. Chemarea poeziei va învinge însă toate piedicile. În septembrie 1887 el pleacă la Sibiu ,,urmându-şi destinul ce avea să-l legitimeze ca unul din vârfurile literaturii române”.
Dumitru Munteanu punctează bine ideea formării conştiinţei de poet a lui George Coşbuc. Aspiraţia la glorie şi la nemurire a poetului, greutăţile materiale, presiunile familiei, îl determină să plece la Sibiu şi apoi la Bucureşti.
Din nou Dumitru Munteanu concluzionează : ,, la mijlocul anului 1989 poetul George Coşbuc îşi încheie definitiv anii de ucenicie literară din Ardeal şi trece Carpaţii urmându-şi destinul, acela de voce poetică unică, a unei Transilvanii unice”.
Personal, am luat contact prima dată cu poeziile cobuşciene din ,,anii de ucenicie”, în perioada ciclului primar, tatăl meu având în biblioteca pe care a mai putut-o salva şi volumul II de poezii de George Coşbuc, publicat în ediţia ,,Clasici români”, ,,Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, 1958, cu un studiu introductiv de I. Popper.. Îmi amintesc de poeziile citite nouă de tatăl nostru : ,,Filosofii şi plugarii”, ,,Pe pământul turcului”, ,,Rodovica”, ,,Leac pentru drac” etc.
Acum îmi dau seama unde întâlnise tatăl meu sintagma ,,-Tronc, Marie”, pe care o folosea uneori. Am găsit-o în poezia ,,Lupii ţiganului”.
Cele două volume în discuţie conţin multe copii după manuscrisele poetului, copii după însemnările şedinţelor literare ale Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”.
Dumitru Munteanu ne oferă şi foarte multe opinii referitoare la receptarea operei coşbuciene de către critica literară de-a lungul timpului. Cu unele este de acord, polemizează cu altele, sau le trece în revistă ca simple date de istorie literară.
Încercarea lui Dumitru Munteanu de a readuce în actualitate poeziile de tinereţe ale lui George Coşbuc este meritorie şi trebuie salutată.
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 10 februarie 2010
Între intoleranţă şi justiţie
Între intoleranţă şi justiţie
,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au
petrecut faptele în realitate, pe bază de
documente şi mărturii”.( Pr. Vasile Vranău)
După repunerea în legalitate a Bisericii Române Unită cu Roma ( Greco-Catolică), prin Decretul-Lege nr.9 din 30 decembrie 1989, prin care se abroga odiosul Decret 358 din 1 decembrie 1948, BRUR a dorit din partea bisericii surori, Biserica Ortodoxă Română, înţelegere şi colaborare. Nu s-a întâmplat aşa. S-a dezlănţuit împotriva BRUR o campanie de defăimare, de intoleranţă fără precedent. Aceasta a fost susţinută deşănţat de aproape toată mass-media, de partidul aflat atunci în ascensiune, câştigătorul primelor alegeri de după 1990 şi nu numai.
Doar ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului a avut o altă atitudine faţă de fraţii greco-catolici, recunoscând dreptul lor asupra bisericilor pe care le-au deţinut până în 1948, retrocedând acestora o serie de biserici .
În această situaţie dificilă, credincioşii rămaşi fideli Bisericii Blajului, s-au aflat şi se află şi în prezent între intoleranţa fraţilor orodocşi şi justiţie, apelul la aceasta fiind ultima soluţie de recuperare a bisericilor şi a mănăstirilor ,,furate” în 1948.
Avatarurile unui asemenea caz concret, cel din Ocna-Dej, este prezentat de preotul Vasile Vranău în cartea ,,Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna-Dej” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2007 ).
Preablajinul părinte Vasile Vranău, autor a câtorva volume de versuri, a fost nevoit să devină un luptător pentru adevăr şi dreptate înfruntând jigniri, apostrofări, ameninţări, dezamăgiri, refuzul total al dialogului fiind consfinţit chiar de IPS Bartolomeu Anania, în faţa unei delegaţii de greco-catolici din Ocna-Dejului.
Trei ani, cu o răbdare benedictină, s-a încercat închegarea unui dialog ,,cu preotul ortodox local în vederea găsirii unui modus vivendi creştinesc sau cel puţin rezonabil”. De ce părea mai absurdă intoleranţa faţă de greco-catolicii din Ocna-Dejului? Deoarece în această localitate în 1947, conform ,,Şematismului Eparhiei de Cluj-Gherla” din 1947, existau două parohii greco-catolice , cu trei biserici şi o biserică ortodoxă. Între greco-catolicii de atunci, majoritari şi orodocşi minoritari ,,exista o relaţie de normalitate, de prietenie”. Timp de 42 de ani BOR a folosit toate cele trei biserici unite. Preotul ortodox celebra duminical liturghia, pe rând, în una din biserici, celelalte find nefolosite.
După reconstituirea parohiei greco-catolice din Ocna-Dejului, în 1990, s-a solicitat dreptul de oficiere a liturghiilor greco-catolicilor în una din cele trei biserici apartinând BRUR. Răspunsul a fost o ploaie de injurii şi de ameninţări.
Epuizându-se calea dialogului asistat de reprezentanţii primăriei, ai prefecturii, neobţinându-se nici o rezolvare prin memorii adresate Patriarhiei BOR, Prefecturii judeţului Cluj, Parlamentului României, Preşedintelui României, Consiliului Europei de la Stasbourg, dar mai ales că ,,s-a propus demolarea bisericii” solicitate, credincioşii greco-catolici au fost nevoiţi să recurgă la justiţie, ,,Este calea ruşinoasă pentru noi care ne numim creştini, dar la care am fost nevoiţi să apelăm”, regreta părintele Vasile Vranău.
Soluţionarea diferendului pe cale justiţie a fost un alt mare calvar. Până la urmă, cu toate împotrivirile, bazate pe argumente de genul : ,,noi suntem majoritari”, ,,să vă dea Papa biserici”, ,,cine nu-i ortodox, nu-i român”, ,,greco-catolicii ne vând ungurilor”, deşi biserica retrocedată (,,Sfântu Gheorghe”) va fi reocupată de fraţii orodocşi, lege, adevărul şi dreptatea au biruit.
Cu ocazia vizitei pastorale a PS Florentin Crihălmeanu din data de 16 .06.2002, ,,victoria împotriva nedreptăţii, a adevărului împotriva minciunii, a iertării şi a iubirii nefăţarnice împotriva urii, a luminii împotiva întunericului care ne orbise minţile să nu mai putem discerne între ce este bine şi ce este rău, între ce se poate repara şi ce nu se mai poate schimba după atâţia ani de dictatură”, a putut fi sărbătorită prin rugăciune şi reculegere.
Istoria s-a repetat oarecum şi în localitatea Pintic, unde autorităţile au refuzaz să retrocedeze greco-catolicilor biserica din lemn, monument istoric, astfel că ei şi-au construit biserica lor, pe care au sfinţit-o în anul 2006.
Această carte-document este o o lecţie de adevăr, pe care părintele Vasile Vranău a redactat-o ca o mărturie a unor evenimente la care a paricipat direct : ,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au petrecut faptele în realitate, pe bază de documente şi mărturii”.
Cartea în discuţie mi-a relevat chipul de luptător pentru adevăr şi dreptate al preotului Vasile Vranău, pe care îl putem considera continuator demn al generaţiilor de preoţi greco-catolici care în anii comunismului nu s-au lepădat de credinţa lor. Părintele Ioan Vranău, tatăl său , poate fi mândru de fiul său.
Ion Radu Zăgreanu
,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au
petrecut faptele în realitate, pe bază de
documente şi mărturii”.( Pr. Vasile Vranău)
După repunerea în legalitate a Bisericii Române Unită cu Roma ( Greco-Catolică), prin Decretul-Lege nr.9 din 30 decembrie 1989, prin care se abroga odiosul Decret 358 din 1 decembrie 1948, BRUR a dorit din partea bisericii surori, Biserica Ortodoxă Română, înţelegere şi colaborare. Nu s-a întâmplat aşa. S-a dezlănţuit împotriva BRUR o campanie de defăimare, de intoleranţă fără precedent. Aceasta a fost susţinută deşănţat de aproape toată mass-media, de partidul aflat atunci în ascensiune, câştigătorul primelor alegeri de după 1990 şi nu numai.
Doar ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului a avut o altă atitudine faţă de fraţii greco-catolici, recunoscând dreptul lor asupra bisericilor pe care le-au deţinut până în 1948, retrocedând acestora o serie de biserici .
În această situaţie dificilă, credincioşii rămaşi fideli Bisericii Blajului, s-au aflat şi se află şi în prezent între intoleranţa fraţilor orodocşi şi justiţie, apelul la aceasta fiind ultima soluţie de recuperare a bisericilor şi a mănăstirilor ,,furate” în 1948.
Avatarurile unui asemenea caz concret, cel din Ocna-Dej, este prezentat de preotul Vasile Vranău în cartea ,,Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna-Dej” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2007 ).
Preablajinul părinte Vasile Vranău, autor a câtorva volume de versuri, a fost nevoit să devină un luptător pentru adevăr şi dreptate înfruntând jigniri, apostrofări, ameninţări, dezamăgiri, refuzul total al dialogului fiind consfinţit chiar de IPS Bartolomeu Anania, în faţa unei delegaţii de greco-catolici din Ocna-Dejului.
Trei ani, cu o răbdare benedictină, s-a încercat închegarea unui dialog ,,cu preotul ortodox local în vederea găsirii unui modus vivendi creştinesc sau cel puţin rezonabil”. De ce părea mai absurdă intoleranţa faţă de greco-catolicii din Ocna-Dejului? Deoarece în această localitate în 1947, conform ,,Şematismului Eparhiei de Cluj-Gherla” din 1947, existau două parohii greco-catolice , cu trei biserici şi o biserică ortodoxă. Între greco-catolicii de atunci, majoritari şi orodocşi minoritari ,,exista o relaţie de normalitate, de prietenie”. Timp de 42 de ani BOR a folosit toate cele trei biserici unite. Preotul ortodox celebra duminical liturghia, pe rând, în una din biserici, celelalte find nefolosite.
După reconstituirea parohiei greco-catolice din Ocna-Dejului, în 1990, s-a solicitat dreptul de oficiere a liturghiilor greco-catolicilor în una din cele trei biserici apartinând BRUR. Răspunsul a fost o ploaie de injurii şi de ameninţări.
Epuizându-se calea dialogului asistat de reprezentanţii primăriei, ai prefecturii, neobţinându-se nici o rezolvare prin memorii adresate Patriarhiei BOR, Prefecturii judeţului Cluj, Parlamentului României, Preşedintelui României, Consiliului Europei de la Stasbourg, dar mai ales că ,,s-a propus demolarea bisericii” solicitate, credincioşii greco-catolici au fost nevoiţi să recurgă la justiţie, ,,Este calea ruşinoasă pentru noi care ne numim creştini, dar la care am fost nevoiţi să apelăm”, regreta părintele Vasile Vranău.
Soluţionarea diferendului pe cale justiţie a fost un alt mare calvar. Până la urmă, cu toate împotrivirile, bazate pe argumente de genul : ,,noi suntem majoritari”, ,,să vă dea Papa biserici”, ,,cine nu-i ortodox, nu-i român”, ,,greco-catolicii ne vând ungurilor”, deşi biserica retrocedată (,,Sfântu Gheorghe”) va fi reocupată de fraţii orodocşi, lege, adevărul şi dreptatea au biruit.
Cu ocazia vizitei pastorale a PS Florentin Crihălmeanu din data de 16 .06.2002, ,,victoria împotriva nedreptăţii, a adevărului împotriva minciunii, a iertării şi a iubirii nefăţarnice împotriva urii, a luminii împotiva întunericului care ne orbise minţile să nu mai putem discerne între ce este bine şi ce este rău, între ce se poate repara şi ce nu se mai poate schimba după atâţia ani de dictatură”, a putut fi sărbătorită prin rugăciune şi reculegere.
Istoria s-a repetat oarecum şi în localitatea Pintic, unde autorităţile au refuzaz să retrocedeze greco-catolicilor biserica din lemn, monument istoric, astfel că ei şi-au construit biserica lor, pe care au sfinţit-o în anul 2006.
Această carte-document este o o lecţie de adevăr, pe care părintele Vasile Vranău a redactat-o ca o mărturie a unor evenimente la care a paricipat direct : ,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au petrecut faptele în realitate, pe bază de documente şi mărturii”.
Cartea în discuţie mi-a relevat chipul de luptător pentru adevăr şi dreptate al preotului Vasile Vranău, pe care îl putem considera continuator demn al generaţiilor de preoţi greco-catolici care în anii comunismului nu s-au lepădat de credinţa lor. Părintele Ioan Vranău, tatăl său , poate fi mândru de fiul său.
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 3 februarie 2010
In memoriam George Gavriluţiu
Interviul amânat
In memoriam George Gavriluţiu
Pe profesorul George Gavriluţiu l-am văzut pentru prima dată în toamna anilor 1977 sau 1978. Pe atunci eram profesor în localitatea Parva. Trebuia să fiu prezent la Năsăud, la obişnuitele consfătuiri ale cadrelor didactice. Am participat la ele, însă la Beclean. Atunci, cineva, la fostul cinematograf ,,7 Noiembrie”, mi l-a arătat pe profesorul George Gavriluţiu. Avea în mâna dreaptă câteva reviste literare. Asta a fost pentru mine imaginea emblemă a lui George Gavriluţiu, profesorul de română cu reviste literare în mână.
Aflam peste ani, că scrie versuri, că este directorul Casei de Copii din Beclean. Am făcut cunoştinţă cu el, în compania altui profesor de română şi el iubitor şi practicant al condeiului, Mihai Litinschi, prin 1986, dacă nu mă înşel, când l-am însoţit pe cel din urmă la Ploieşti, cu elevii judeţului nostru, calificaţi la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română.
După 1990, când am revenit în Beclean, în oraşul anilor mei de gimnaziu şi de liceu, am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe profesorul George Gavriluţiu. Participa cu plăcere la viaţa culturală a Becleanului, începuse a se afirma ca poet, l-am avut ca oaspete al Şcolii Generale ,,Liviu Rebreanu” din oraşul nostru, la mai multe întruniri literare, la ,, Colocviile de la Beclean” , la ,,Bunavestire Art”, manifestări organizate de prozatorul Aurel Podaru, la şedinţele cenaclului literar şcolar ,,Pragul”. Receptiv şi fire sufletistă, atunci când noua şcoală ,,Liviu Rebreanu” şi-a încropit biblioteca, a donat acesteia multe cărţi.
M-am bucurat şi am scris despre volumul său de debut ( ,,Dreptul la linişte”, Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2003), i-am postfaţat cea de-a doua cartea de poezii ( ,,Rezervaţia sufletului”, Editura ,,Mesagerul”, Bistriţa, 2007), i-am prefaţat cel de al treile volum liric ( ,,Rod”, Editura ,,Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008).
Am tăifăsuit uneori în compania lui despre literatură, despre poezie, despre problemele învăţământului, despre revista lui de la Casa de Copii , ,,Izvoare”. Era un admirabil interlocutor. Răbufneau în peroraţiile lui două pasiuni : pentru lectură, pentru profesiunea de dascăl de română.
La începutul lui decembrie 2009, i-am propus să trec pe la el şi să-i iau un interviu. Ar fi fost primul meu interviu. Am amânat, timpul a trecut şi George a ajuns pe patul de spital. El care mărturisea astfel : ,,M-am vindecat prin cuvânt,” ( ,,M-am vindecat...”) a plecat să-şi ,,rostuiască dreptul la linişte” ( ,,Dreptul la linişte”). Acum regret, că n-am fost un adevarat ardelean, cum spunea Lucian Blaga, să-mi duc un gând până la capăt.
Nu îmi mai rămâne decât imaginea profesorului cu reviste literare în mână, imaginea poetului citind din versurile sale, imaginea omnului tăifăsuind elegant şi elevat lângă umbra galbenă a unei sticle de bere.
Interviul pe care l-am ratat o să îl realizez în clipele mele de insomnie , de singurătate , când îmi voi aduce aminte că am mai pierdut un prieten.
Ion Radu Zăgreanu
In memoriam George Gavriluţiu
Pe profesorul George Gavriluţiu l-am văzut pentru prima dată în toamna anilor 1977 sau 1978. Pe atunci eram profesor în localitatea Parva. Trebuia să fiu prezent la Năsăud, la obişnuitele consfătuiri ale cadrelor didactice. Am participat la ele, însă la Beclean. Atunci, cineva, la fostul cinematograf ,,7 Noiembrie”, mi l-a arătat pe profesorul George Gavriluţiu. Avea în mâna dreaptă câteva reviste literare. Asta a fost pentru mine imaginea emblemă a lui George Gavriluţiu, profesorul de română cu reviste literare în mână.
Aflam peste ani, că scrie versuri, că este directorul Casei de Copii din Beclean. Am făcut cunoştinţă cu el, în compania altui profesor de română şi el iubitor şi practicant al condeiului, Mihai Litinschi, prin 1986, dacă nu mă înşel, când l-am însoţit pe cel din urmă la Ploieşti, cu elevii judeţului nostru, calificaţi la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română.
După 1990, când am revenit în Beclean, în oraşul anilor mei de gimnaziu şi de liceu, am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe profesorul George Gavriluţiu. Participa cu plăcere la viaţa culturală a Becleanului, începuse a se afirma ca poet, l-am avut ca oaspete al Şcolii Generale ,,Liviu Rebreanu” din oraşul nostru, la mai multe întruniri literare, la ,, Colocviile de la Beclean” , la ,,Bunavestire Art”, manifestări organizate de prozatorul Aurel Podaru, la şedinţele cenaclului literar şcolar ,,Pragul”. Receptiv şi fire sufletistă, atunci când noua şcoală ,,Liviu Rebreanu” şi-a încropit biblioteca, a donat acesteia multe cărţi.
M-am bucurat şi am scris despre volumul său de debut ( ,,Dreptul la linişte”, Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2003), i-am postfaţat cea de-a doua cartea de poezii ( ,,Rezervaţia sufletului”, Editura ,,Mesagerul”, Bistriţa, 2007), i-am prefaţat cel de al treile volum liric ( ,,Rod”, Editura ,,Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008).
Am tăifăsuit uneori în compania lui despre literatură, despre poezie, despre problemele învăţământului, despre revista lui de la Casa de Copii , ,,Izvoare”. Era un admirabil interlocutor. Răbufneau în peroraţiile lui două pasiuni : pentru lectură, pentru profesiunea de dascăl de română.
La începutul lui decembrie 2009, i-am propus să trec pe la el şi să-i iau un interviu. Ar fi fost primul meu interviu. Am amânat, timpul a trecut şi George a ajuns pe patul de spital. El care mărturisea astfel : ,,M-am vindecat prin cuvânt,” ( ,,M-am vindecat...”) a plecat să-şi ,,rostuiască dreptul la linişte” ( ,,Dreptul la linişte”). Acum regret, că n-am fost un adevarat ardelean, cum spunea Lucian Blaga, să-mi duc un gând până la capăt.
Nu îmi mai rămâne decât imaginea profesorului cu reviste literare în mână, imaginea poetului citind din versurile sale, imaginea omnului tăifăsuind elegant şi elevat lângă umbra galbenă a unei sticle de bere.
Interviul pe care l-am ratat o să îl realizez în clipele mele de insomnie , de singurătate , când îmi voi aduce aminte că am mai pierdut un prieten.
Ion Radu Zăgreanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)