Feluritele ninsori
Copilărie.
Feluritele ninsori.
Amintiri albe.
Cronologic, mi-au mângâiat întâi creştetul ninsorile copilăriei. Când am perceput revelaţia acestui fenomen? Nu am reţinut momentul în care mi-am dat seama că stăteam în ninsoare minunându-mă de jocul fulgilor de nea.
Apoi spre sfârşitul anilor de liceu am descoperit ninsorile lui Bacovia. M-au impresionat versurile:,,Ninge grozav pe câmp la abator/Şi sânge cald se scurge pe canal”(,,Tablou de iarnă”), sau: ,,Te uită cum ninge decembre”(,,Decembre”).
În anii facultăţii m-am lăsat acoperit de ninsorile lui Esenin, am reţinut splendida imagine din poezia lui Nicolae Labiş, ,,Scrisoare mamei”: ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş”.
Căderea ninsorilor labişiene am concretizat-o vizual privind de la fereastra fostei clase a VII-a C, apoi a VIII-a C, de prin anii 1981-1982, de la Şcoala Generală ,,Vasile Scurtu” din Parva, peisajul hibernal pe care îl oferea dealul Poclazului şi drumul forestier de pe lângă apa Rebrei, îndreptându-se spre munţi. Splendida privelişte a ninsorilor căzânde pe stâncile Poclazului se continua cu fuga lor spre gura drumului şerpuind spre inima muntelui.
Când cutreieram împreună cu colegii de şcoală dealurile Parvei, cu misiuni de şcolarizare a elevilor din clasele a IX-a şi a X-a, prin deceniul opt, mă fascina spectacolul ninsorii aşternându-se peste oile din staulele ţăranilor. Să priveşti oile ciugulind fân, iar deasupra lor cerul hibernal să-şi scuture jocurile albe şi nebunatice al fulgilor de omăt, era sinonim cu a viziona un film cu imagini divine. Nu se putea să nu-ţi aminteşti de poezia ,,Belşug” a lui Tudor Arghezi şi să nu faci o substituire de cuvinte, în loc de ,,boi” să apară oi.: ,,Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/Îi vezi lăsată umbra printre” oi.
Mai târziu am avut şansa să descopăr ninsorile de la Malin pe care le-am asociat cu o imagine a unui poster, în care poetul Nichita Stănescu apare cu braţele întinse, parcă ar aştepta să-i cadă cerul pe umeri, sau îngerii să i se aşeze pe braţe pentru a-l înălţa în văzduh.
Mai am în colecţia mea de ninsori şi pe acelea pe care nu le-am văzut încă, dar pe care mi le doresc să le înregistrez pe retină. Am promis unor prieteni didactici că voi reveni la Vermeş ca să admir din turnul bisericii evanghelice(din păcate atât a mai rămas din ea, sper că nu s-a prăbuşit şi turnul) de lângă şcoală, cum, vorba lui George Bacovia ,,ninge prăpădind”, peste întinderile care se oferă ochiului, din acel turn.
De vreo zece ani, când predau la clasa a VI-a pastelul ,,Iarna” al lui Vasile Alecsandri şi se nimereşte ca sala de clasă să fie una orientată înspre Someş, spre pădurea Bileagului, retrăiesc această suită de ninsori, amintită anterior, atunci când fulguiala este concomitentă cu studierea acestui text literar suport.
Retrospectiv, ninsorile mele, par a avea vârstele lor, ele devenind fundalul cromatic al unui timp transformat în amintiri.
Feluritele ninsori! Unul sau mai multe paragrafe ale vieţii, secvenţe ale existenţei! Care au fost cele mai frumoase? Încă nu ştiu!
Ion Radu Zăgreanu
marți, 8 februarie 2011
duminică, 6 februarie 2011
Patria neliniştii
Patria neliniştii
,,Nu mai am dreptul să mă opresc
Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit
Pune în pericol universul
Suspendat pe buzele mele”
(Ana Blandiana)
Pentru Ana Blandiana poezia este sinonimă cu o ,,patrie a neliniştii”, în care locuieşte cu înfrigurarea aşteptării momentului când ea va fi ,,trecută pe curat” în ,,patria A4”. Poeta a ajuns la acel punct al destinului său literar când cuvântul ,,nespus”, neaşternut pe coala albă, ar strica echilibrul universului său interior: ,,Nu mai am dreptul să mă opresc/Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit/Pune în pericol universul/Suspendat pe buzele mele”(,,Biografie”). Poezia devine o obligaţie asumată în confruntarea cu timpul şi cu moartea.
Acesta este sensul major şi grav al poemelor Anei Blandiana din volumul ,,Patria mea A4”(Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2010).
Poeta , o ,,insulă a singurătăţii”, amăgeşte timpul, ,,personajul transparent” prin creaţie: ,,Doar după ani, după decenii/Începi să-i descoperi/Urmele/Întipărite în carne,/Adânci/Ca nişte urme de gheare./Tot ce ştiu despre el/Este că se pregăteşte/Spre locul/Unde încetează să fie”(,,Un personaj transparent”). Scurgerea clepsidrică a timpului este inevitabil un drum spre moarte: ,,Visul opririi/Din drumul spre moarte/Seamănă morţii”(,,Clepsidră”). Tot o clepsidră este şi moara care macină în mod indirect şi dispariţia noastră: ,,Unde e moara care macină tot ce dispare”(,,Stăpânul morii”). Timpul, prieten al începutul fiecărui destin uman, fiindcă ,,ne umple/Ca nişte forme fără fond”(,,El”), se transformă treptat într-o ameninţare a sfârşitului, pe care poeta o descifrează subtil şi aluziv în frunzele convinse că desprinderea lor din ramuri ,,e doar o experienţă minunată”(,,Carnaval”), în naşterea firească, percepută ca o ,,înlocuire” a celui care dă viaţă (,,Povestea din calendar”), în ştafeta dintre generaţii(,,Numărătoarea”), în universul domestic surprins static, în care moartea este o aşteptare: ,,În această lume/De la care învăţăm să murim”(,,Paianta”), în simbolistica unei călătorii pe o stradă cu ,,o pantă din ce în ce mai periculoasă”(,,Panta”).
Un reper sigur, un refugiu care face acceptabilă teama de moarte şi de singurătate este pentru poetă prezenţa lui Dumnezeu. Căutare şi implorarea divinităţii aduce aminte de psalmii lui Tudor Arghezi: ,,Faptul că nu te văd…/Nu-nseamnă că nu eşti/Poate întârzii”(,,Recviem”)..
Multe din poeziile acestui volum au o tematică religioasă. Prezenţa lui Dumnezeu, deşi nu este percepută atât de cutremurător ca la Tudor Arghezi (,,Duhovnicească”, ,,Între două nopţi”, este la fel de insistent căutată: ,,Cum poate să fie să simţi/Că te împinge din spate/Cineva sau ceva,/Fără să te poţi împotrivi,/Fără să ştii înspre ce”(,,Recviem”).
Poeta îi cere iertare lui Dumnezeu pentru încercarea de a se apropia de el: ,,Încerc să te-ajung, să m-apropiu,/Să-mi închipui că te-am atins”(,,Scară”). Îi repugnă credinţa ,,de consum”, pozată(,,În frescă”), laicizarea, secularizarea cotidianului. Bisericile, ,,ca nişte case cu propietarul plecat”(,,Biserici închise”), par pentru tinerii de astăzi nişte locuinţe bizare: ,,Cine este cel ce a locuit cândva/Într-o casă atât de mare”(,,Biserici închise”). Dumnezeu s-a acomodat pentru a se apropia de tineri, ,,învaţă să meargă pe role/Ca să-i poată salva”(,,Pe role”). Oamenii mai păstrează doar rămăşiţe ale divinităţii aşezate în ei. ,,Cureaua rucsacului”, metaforă pentru viaţa de zi cu zi, ,,roade cioturile cu rămăşiţe de pene” angelice.
Dumnezeu este speranţa, ancora izbăvirii tradusă în cuvinte: ,,Nu mă lăsa /Să cad în viitor,/Să mă destram în timpul ce-o să vină…/Fii pentru mine ancora/În lut/În stare să mă ţină strâns cu iarba/În astăzi…/Iar eu am început să scriu/Tăcerea ta./Tăcerea ta/ Din care toate curg/Cum curge sângele din rană”(,,Recviem”). Încrederea reînvierii atenuează teama de moarte: ,,Fără speranţa trezirii,/Suntem închişi în propriul somn”(,,Paralele”).
O soluţie salvatoare este retragerea mioritică în taina comuniunii cu natura, acceptarea calmă, senină a sfârşitului: ,,Afară pe coline sufletul/Îşi regăseşte respiraţia”(,,Afară pe coline”); ,,Mă supun ierbii/Care mă salvează/De neliniştea care sunt eu însămi”(,,Exorcizare”).
Poeta trece pe sub furcile caudine ale cuvintelor, bate la porţile salvării prin retragerea în natură, îl caută pe Dumnezeu. Obosită parcă: ,,Şi nici nu suntem de fapt,/Decât resturi, forme golite/Faguri din care mierea eternităţii/S-a scurs”(,,Faguri”), alege până la urmă tot ,,patria neliniştii”, poezia, pândind starea ei de inefabil pentru a o ,,trece pe curat” în ,,patria A4”, fiindcă ,,nemurirea nu e decât încăpăţânarea”(,,Reconstituiri”) de a o lua ,,de la capăt”.
Ion Radu Zăgreanu
,,Nu mai am dreptul să mă opresc
Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit
Pune în pericol universul
Suspendat pe buzele mele”
(Ana Blandiana)
Pentru Ana Blandiana poezia este sinonimă cu o ,,patrie a neliniştii”, în care locuieşte cu înfrigurarea aşteptării momentului când ea va fi ,,trecută pe curat” în ,,patria A4”. Poeta a ajuns la acel punct al destinului său literar când cuvântul ,,nespus”, neaşternut pe coala albă, ar strica echilibrul universului său interior: ,,Nu mai am dreptul să mă opresc/Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit/Pune în pericol universul/Suspendat pe buzele mele”(,,Biografie”). Poezia devine o obligaţie asumată în confruntarea cu timpul şi cu moartea.
Acesta este sensul major şi grav al poemelor Anei Blandiana din volumul ,,Patria mea A4”(Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2010).
Poeta , o ,,insulă a singurătăţii”, amăgeşte timpul, ,,personajul transparent” prin creaţie: ,,Doar după ani, după decenii/Începi să-i descoperi/Urmele/Întipărite în carne,/Adânci/Ca nişte urme de gheare./Tot ce ştiu despre el/Este că se pregăteşte/Spre locul/Unde încetează să fie”(,,Un personaj transparent”). Scurgerea clepsidrică a timpului este inevitabil un drum spre moarte: ,,Visul opririi/Din drumul spre moarte/Seamănă morţii”(,,Clepsidră”). Tot o clepsidră este şi moara care macină în mod indirect şi dispariţia noastră: ,,Unde e moara care macină tot ce dispare”(,,Stăpânul morii”). Timpul, prieten al începutul fiecărui destin uman, fiindcă ,,ne umple/Ca nişte forme fără fond”(,,El”), se transformă treptat într-o ameninţare a sfârşitului, pe care poeta o descifrează subtil şi aluziv în frunzele convinse că desprinderea lor din ramuri ,,e doar o experienţă minunată”(,,Carnaval”), în naşterea firească, percepută ca o ,,înlocuire” a celui care dă viaţă (,,Povestea din calendar”), în ştafeta dintre generaţii(,,Numărătoarea”), în universul domestic surprins static, în care moartea este o aşteptare: ,,În această lume/De la care învăţăm să murim”(,,Paianta”), în simbolistica unei călătorii pe o stradă cu ,,o pantă din ce în ce mai periculoasă”(,,Panta”).
Un reper sigur, un refugiu care face acceptabilă teama de moarte şi de singurătate este pentru poetă prezenţa lui Dumnezeu. Căutare şi implorarea divinităţii aduce aminte de psalmii lui Tudor Arghezi: ,,Faptul că nu te văd…/Nu-nseamnă că nu eşti/Poate întârzii”(,,Recviem”)..
Multe din poeziile acestui volum au o tematică religioasă. Prezenţa lui Dumnezeu, deşi nu este percepută atât de cutremurător ca la Tudor Arghezi (,,Duhovnicească”, ,,Între două nopţi”, este la fel de insistent căutată: ,,Cum poate să fie să simţi/Că te împinge din spate/Cineva sau ceva,/Fără să te poţi împotrivi,/Fără să ştii înspre ce”(,,Recviem”).
Poeta îi cere iertare lui Dumnezeu pentru încercarea de a se apropia de el: ,,Încerc să te-ajung, să m-apropiu,/Să-mi închipui că te-am atins”(,,Scară”). Îi repugnă credinţa ,,de consum”, pozată(,,În frescă”), laicizarea, secularizarea cotidianului. Bisericile, ,,ca nişte case cu propietarul plecat”(,,Biserici închise”), par pentru tinerii de astăzi nişte locuinţe bizare: ,,Cine este cel ce a locuit cândva/Într-o casă atât de mare”(,,Biserici închise”). Dumnezeu s-a acomodat pentru a se apropia de tineri, ,,învaţă să meargă pe role/Ca să-i poată salva”(,,Pe role”). Oamenii mai păstrează doar rămăşiţe ale divinităţii aşezate în ei. ,,Cureaua rucsacului”, metaforă pentru viaţa de zi cu zi, ,,roade cioturile cu rămăşiţe de pene” angelice.
Dumnezeu este speranţa, ancora izbăvirii tradusă în cuvinte: ,,Nu mă lăsa /Să cad în viitor,/Să mă destram în timpul ce-o să vină…/Fii pentru mine ancora/În lut/În stare să mă ţină strâns cu iarba/În astăzi…/Iar eu am început să scriu/Tăcerea ta./Tăcerea ta/ Din care toate curg/Cum curge sângele din rană”(,,Recviem”). Încrederea reînvierii atenuează teama de moarte: ,,Fără speranţa trezirii,/Suntem închişi în propriul somn”(,,Paralele”).
O soluţie salvatoare este retragerea mioritică în taina comuniunii cu natura, acceptarea calmă, senină a sfârşitului: ,,Afară pe coline sufletul/Îşi regăseşte respiraţia”(,,Afară pe coline”); ,,Mă supun ierbii/Care mă salvează/De neliniştea care sunt eu însămi”(,,Exorcizare”).
Poeta trece pe sub furcile caudine ale cuvintelor, bate la porţile salvării prin retragerea în natură, îl caută pe Dumnezeu. Obosită parcă: ,,Şi nici nu suntem de fapt,/Decât resturi, forme golite/Faguri din care mierea eternităţii/S-a scurs”(,,Faguri”), alege până la urmă tot ,,patria neliniştii”, poezia, pândind starea ei de inefabil pentru a o ,,trece pe curat” în ,,patria A4”, fiindcă ,,nemurirea nu e decât încăpăţânarea”(,,Reconstituiri”) de a o lua ,,de la capăt”.
Ion Radu Zăgreanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)