De 63 de ani

De 63 de ani
acolo,
peste pădurile celor nouăsprezece izvoare
se mai aude chemarea LUI:
,,Eu vă aştept pe toţi şi de astădată la sfânta Mănăstire a Niculii.”(Episcop Dr. Iuliu Hossu)
Clopotele vechii biserici
picură încă
din cele două turnuri
amintirea şi vorbele LUI:
,,Credinţa noastră este viaţa noastră”.
Sufletul LUI,
rătăcind ca Avram Iancu
prin codrii toamnei,
colindă prin sângele frunzei,
din ,,anul întunecimii”(1948)
şi până la vremea dezlegării dreptăţii.
Mai la vale,
nişte greco-catolici ,,nătângi”
înalţă spre cer
un alt deal
şi o altă biserică,
celălalt umăr
al vaselor comunicante
ale credinţei
de la Nicula.

Ion Radu Zăgreanu

Şi greco-catolicii au fost la Nicula

În anul acesta participarea mea la tradţionalul pelerinaj de la capela ,,Sfântu Iosif” din Gherla, per pedes, spre Nicula, spre noua biserică greco-catolică din centrul localităţii, vizavi de şcoala generală, s-a desfăşurat sub ,,norii” impresiilor lecturii volumului ,,Persecuţia Bisericii Catolice. Documente din arhiva Europei Libere 1948-1960” (Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2005, autori Marius Bucur şi Lavinia Stan). Aş mai adăuga lângă aceasta şi pecetea patriarhală aşezată peste un neadevăr, prin prezenţa Prefericitului Daniel la Mănăstirea Nicula, simbolul greco-catolicismului, sanctuar marian căruia doi papi, Clemente al XIII-lea în 1767 şi papa Pius al XI-lea în1928 i-au atribuit statutul indulgenţelor plenare, mănăstire aflată încă în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române.
Ca ,,merinde” pentru clipele mele de ,,lecturiadă” m-a însoţit şi volumul de poeme al lui Ion Mureşan ,,Cartea alcool”(Editura ,,Charmides”, 2010). Am făcut un calcul: de 63 de ani Mănăstirea Nicula, a fost ,,furată” propietarilor de drept.
Duminică, 14 august 2011 am urcat în acceleratul de Iaşi-Timişoara pentru a ajunge la Gherla. Pe tren m-au impresionat două ţărănci de undeva de pe Ilve, una dintre ele de 83 de ani spunea că de la Gherla o să meargă pe jos până la Nicula.
Ajuns la Gherla, fiindcă mai aveam timp până la ora 16, m-am abătut pe la noua biserică greco-catolică ,,Sfântu Iosif” de lângă gară, apoi am vizitat Catedrala Armeano-Catolică, uriaşă biserică dominând oraşul. De câte ori o văd îmi pare o arcă a lui Noe eşuată în Gherla.
În jurul orei 16 în curtea capelei ,,Sfântul Iosif” încep a se aduna pelerinii. Nori ameninţători populează cerul. La şaisprezece fără cinci minute bat clopotele, soseşte Episcopul Florentin Crihălmeanu. Se distribuie texte cu cântecele religioase care vor fi întonate pe parcursul traseului spre Nicula. Apare soarele. Se face o scurtă rugăciune apoi Episcopul Florentin Crihălmeanu mai explică o dată sensul şi importanţa acestui pelerinaj, continuarea unei tradiţii începute de episcopii greco-catolici, culminând ca amploare în timpul când episcop era Iuliu Hossu.
Bat iar clopotele. Plecăm. Încep cântecele religioase, în special cele mariane. Coloana este flancată de vreo 20 de jandarmi. Se face o scurtă oprire în faţa catedralei greco-catolice ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, neretrocedată încă, loc unde îşi dorm somnul doi episcopi uniţi: Vasile Hossu şi Ioan Sabo. Răsună cântecul ,,Maică din Nicula”, o adaptare ca libret şi muzică, a regretatului protopop Gavrilă Pop. Începe apoi rozariul. Trecem pe lângă locul numit la ,,Cărămidărie” unde a fost îngropat în 1963 episcopul Alexandru Rusu, mort în închisoarea din Gherla, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru credinţa sa şi ultimul stareţ al Mănăstirii Nicula, Leon Man, arestat în 1948 şi mort tot în închisoare în 1958.
Un soare blând prevestitor de toamnă se revarsă peste dealurile din jur. La intrarea în Nicula o mulţime de maşini sunt parcate pe păşunea satului, localnicii te întâmpină cu buchete de busuioc, iar pe la porţi sunt găleţi cu apă pentru pelerinii însetaţi. De o parte şi de alta a uliţei sunt zeci de ,,şatre” cu de toate.
Se cântă. Ne apropiem de biserică. Bat clopotele. PS Florentin Crihălmeanu este întâmpinat de preotul paroh Patriciu Sălăgean, de credincioşi. Episcopul reaminteşte tradiţia pelerinajelor de la Nicula. În prezent accesul greco-catolicilor spre mănăstire este ,,ciuntit”. ,,Nu putem merge acolo unde ne-ar fi locul, acolo sus. Aşteptăm ca dreptatea să o facă Dumnezeu la timpul rânduit”, afirmă marele ierarh.
Începe vecernia. Sunt de faţă şi câţiva parlamentari. Timp frumos. În curtea bisericii câţiva preoţi au început spovezile. PS Florentin Crihălmeanu ţine o scurtă predică despre Fecioara Maria, consideră actualul pelerinajul ca un răspuns peste ani invitaţiei episcopului Iuliu Hossu: ,,Eu vă aştept pe toţi şi de astădată la sfânta Mănăstire a Niculii”.
Urmează Paraclisul Maicii Domnului, Litania Lauritană, o pauză, liturghia, adoraţie euharistică, rozariul. Între ele răsună mereu cântece mariane. Într-o pauză recitesc în tăcere extraordinarul poem al lui Ion Mureşan ,,Întoarcerea fiului risipitor” din volumul ,,Cartea alcool” . Predică preotul maramureşean Mircea Bude despre plecarea la Domnul a Fecioarei Maria. Cântă grupul de seminarişti. Se face o rugăciune pentru canonizarea episcopilor martiri, morţi în închisorile comuniste. Se continuă cu Rugăciune Binecuvântării Euharistice, cu meditaţii. Mă ,,bântuie” talentul, încerc să încropesc o poezie cu titlul ,,De 63 de ani”.
Un pelerin citeşte o lungă poezie religioasă a unui poet anonim. Câteva doamne, care au fost pe la Medugorje preiau iniţiativa şi ne ,,scaldă” sonor într-o baie de cântece mariane. Activul preot Mircea Bude ne propune o jumătate de oră de meditaţie despre felul cum îl mărturisim pe Cristos în viaţa noastră de zi cu zi. Este ora trei şi zece minute. Greu. Rezist să mă concentrez vreo douăzeci de minute. Preotul Mircea Bude se retrage. Mă aşez pe pătură, îmi pun capul pe rucsac, în cerc să aţipesc. Se cântă fără întrerupere. La ora şase ies din biserică. S-a lăsat ceaţa. Mai ascult câteva cântece apoi plec spre mănăstire. Vreau să văd ce s-a mai schimbat, care este starea bisericii noastre. Sărmana! În spatele ei s-a ridicat un mastodont de catedrală care parcă aşteaptă să ,,strănute” cândva şi să rostogolească la vale biserica greco-catolică. Exteriorul vechii biserici este cârpit în căteva locuri.
Deşi în 2002 a fost emisă o Ordonanţă Prezidenţială prin care toate lucrările de aici trebuiau oprite ,,până la clarificarea propietarului de drept”, s-a construit aici, vorba regretatului poet târgoviştean Mihail I Vlad, ,,în draci”. Nici intervenţiile Nunţiului Apostolic pentru România şi Moldova ES Monseniorul Christoph Schonborn n-a avut nici un efect. BOR, prea grăbită de a şterge urmele greco-catolice de la Nicula, nu mai ţine cont de nici o lege.
Pe la ora opt mă reîntorc în sat la biserica noastră, cu impresia că am auzit căzând peste pădurile din jurul mănăstirii îndemnul Episcopului Iuliu Hossu.. ,,La anul când vom fi fericiţi să ne vedem aici, să aduceţi fiecare de mână şi alţi fraţi şi surori, iubiţi ai voştri, la izvorul milelor şi al mângâierilor de la Nicula”.
Preotul paroh Nicolae Sălăgean şi un grup de femei intonează o melodie de inspiraţie folclorică despre calvarul Bisericii Unite Române în anii comunismului. La ora zece fără un sfert soseşte Episcopul Florentin Crihălmeanu care îşi mai exprimă încă o dată regretul că ,,nu putem urca la locul nostru din motive pe care le ştim”. Începe liturghia. Răspunsurile sunt date de corul din Gherla.
În predica sa PS Florentin Crihălmeanu îndeamnă pe credincioşii prezenţi să continue tradiţia pelerinajelor la Nicula, să răspândească adevărul despre Mănăstirea Nicula, sintetizeză semnificaţia sărbătorii din 15 august. Un subdiacon, Nicolae Oltean, este ridicat la treapta de diacon. Se rosteşte o rugăciune pentru beatificarea epicopilor greco-catolici martiri, alte rugăciuni pentru Fecioara Maria.
Al XV-lea pelerinaj greco-catolic la Nicula, reluat după perioada de prigoană împortiva acestei Bbiserici, s-a încheiat cu reciprocele mulţumiri ale preotului paroh şi ale PS Florentin Crihălmeanu. De la mănăstirea de sus lumea curgea valuri-valuri. Mulţi pelerin sărută icoana Maicii Domnului aşezată în faţa bisericii. Îl aflu pe un prieten beclenar care a venit cu maşina, aşteptăm vreo jumătate de oră să se mai potolească aglomeraţia auto, apoi plecăm spre Becleanul nostru.
Ion Radu Zăgreanu

Cubarea umbrei

Lui Muri Mureşan

Drumul până la atelierul său
esta o ,,prefaţă”
pentru nostalgiile mele rurale.
Până la casa lui, de la marginea oraşului,
mai primit este să mergi pe jos,
fiindcă aşa îi place,
să te vadă venind de departe,
să-i dai şansa de a se bucura
de faptul că aici la el,
se ajunge dacă te îmbraci
într-un efort al mişcării.
Când apari pe buza şoselei,
privirea lui îţi cubează umbra.
El ştie imediat ce cauţi :
marmură pentu noua ta locuinţă
sau o cruce
pentru odihna memoriei alor tăi.
Dumnezeu i-a aşezat strategic
casa şi atelierul,
cu drumuri de acces
atât spre zumzetul şlefuit al zilei,
cât şi spre odihna tăcută
a cimitirului din spatele locuinţei sale.
Mai trebuie să adaug
acestor puncte cardinale circumstanţiale,
,,boala”lui nebună
pentru poeţii persani :
Hafiz şi Omar Khayyam.
Când îi pomeneşti de aceştia,
opreşte toate circulele,
îşi aruncă într-un colţ dalta cioplitoare,
deschide uşa frigiderului,
scoate de acolo câteva grenade cu bere,
se aşează pe treptele circulare de marmură,
din camera mare,
mă ascultă recitind
din poeţii amintiţi,
mă completează.
Totdeauna ştie pe de rost
câteva strofe în plus.
Trec aşa, bătând din aripi moi
câteva ceasuri.
Afară, ziua se înnegreşte pe lângă ferestre.
Noi citim, recitim, recităm,
ne credem mai tineri cu o mie de ani.
Doar ochiul drept al prietenului meu,
cioplitor în marmură,
îmi cubează umbra
în care mă mai sprijin.

Ion Radu Zăgreanu

A plecat şi profesorul Salustius Mizgan

Am aflat, plecat fiind din localitate, că a murit şi profesorul de chimie Salustius Mizgan, aş zice, printre ultimii ,,mohicani didactici”, ai unei trupe de dascăli, emblematică pentru şcolile beclenare.
Mi-a fost profesor în ciclul gimnazial şi cel liceal. Încă de la început m-a surprins prin prenumele său latinesc ,,Salustius”.
Profesorul Salustius Mizgan era o mare figură. Când aveam ore cu dânsul, pauzele care urmau după chimie erau ,,mâncate” de elevi, cum se scuza el. Când începea campania ascultărilor eram înşiruiţi, cei în cauză, în faţa clasei, tabla se împărţea în mici spaţii şi fiecare primea chestiunile de rezolvat. Urma verificarea, iar când totul devenea un eşec, profesorul începea lamentările: ,,Măi, Ionică dragă! Eu ţin la tine, îl cunosc şi pe tatăl tău, mi-e prieten. Mi se rupe inima, mă doare sufletul, dar nu pot să-ţi dau astăzi decât un patru”.
Când răspunsul celui scos la ,,procitanie”, vorba lui Nică, era bun, se rostogoleau alte întrebări suplimentare, apoi curgeau laudele. Nota cea mai mare era şapte, rar se rătăcea câte un opt pe la discipolii săi.
Profesorul Salustius Mizgan era un spirit enciclopedic, poseda o vastă cultură, ne uimea prin citatele în limba latină. De multe ori semăna în comportament cu eroul filmului ,,Profesorul distrat”, mai ales când efectua experienţe, când se minuna de ce s-a produs în eprubete.
În clasa a VII-a fiind coleg de bancă cu Alexandru Nagy, ştiind ce ni se cere la o viitoare lucrare de control, am pregătit de acasă două teste, pe care le-am scris eu, una pentru mine şi alta pentru colegul de bancă. Tremuram când lucrările ne-au fost aduse, deoarece mi-am dat seama ce gafă am făcut, ambele lucrări aveau acelaşi scris. Stupoare! Colegul meu de bancă avea nota şapte, iar eu un cinci. Probabil că profesorul a sesizat că lucrările erau scrise de aceeaşi persoană, mă sancţiona prin notă, fără a-mi zice un cuvânt.
Chimie era o mare pasiune pentru profesorul nostru. Când era vorba de ea renunţa la totul, era în stare să-ţi scrie o formulă sau o reacţie chimică pe peretele unei clădiri, pe un bolovan mai mare, pe un geam aburit.
Mai avea un obicei. Uneori, după o oră de predat într-o viteză galopantă, după ce umple cu scrisul lui hieroglific de câteva ori tabla, când pleca din clasă, te provoca la ,,poveşti” în timp ce se îşi ştergea mâinile pline de praf de cretă de uniforma ta. Noi acceptam acest ,,ceremonial” fără a îndrăzni a obiecta, ne mai eschivam ocolindu-l, dar nenorocul tot mai cădea din când în când pe cineva.
Când eram în clasa a XII-a, a apărut într-o zi în clasă ca o furtună. A venit spre banca mea, mi-a luat geanta, mi-a răsturnat pe podele cărţile, merindea, nişte pâine unsă cu silvoiz apoi mi-a zis: ,,Unde-ţi sunt sărăciile?”. Nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Profesorul căuta nişte poezii de-ale mele, pe care eu trebuia să le citesc la cenaclu. Îl rugase profesorul Vasile Poienar, recent apărut la liceul din Beclean să i le ducă, el necunoscându-mă încă.
Îl revăd şi în postura de instructor cu pregătirea premilitară a liceiştilor, care se desfăşura pe actualul teren unde s-a construit sala de sport a Colegiului Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean. Acolo printre altele ne vorbea de campaniile militare ale lui Napoleon Bonaparte, ne cita din maximele împăratului.
După 1990, ne mai întâlneam mai des prin Becleanul nostru, îl mai întrebam de sănătate, mai frecventa biserica greco-catolică.
Fără profesorul Salustiu Mizgan, întâlnirile multor elevi ai şcolilor din oraşul de pe Someş, cu foştii lor dascăli care le-au marcat într-un fel sau în altul anii tinereţii, vor fi mai puţine, mai sărace. Profesorul lor se va odihni în sufletele şi în amintirile atâtor elevi, în destoinicia atâtor discipoli care i-au continuat pasiunea de chimist.
Din generaţia de aur a profesorilor beclenari, a mai plecat un mohican. Noi, foştii lui elevi, vorba lui Vasile Alecsandri, ,,depunem jurământ”(,,Imn lui Ştefan cel Mare”) să nu-l uităm.

Ion Radu Zăgreanu