Zapezi

Vin zăpezile.
Veşnicia îmbracă
sumane albe.

Sfârşit de ianuarie. Luna Eminescului este pe ducă. ,,Ninge grozav”, ,,ninge mereu”, vorba poetului George Bacovia.
De câte ori admir spectacolul fascinant şi de fiecare dată unic al ninsorii, rostesc în gând sau la scenă deschisă admirabilul vers al lui Nicolae Labiş : ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş” ( ,,Scrisoare mamei”).
Apoi, asemeni Oarei, personaj din nuvela ,,La 11 fără 10”, din volumul ,,Scorbură în cuib” ( Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2009) al scriitorului Cornel Cotuţiu, mă las contaminat de jocul memoriei involuntare a lui Marcel Proust, expusă în aceeaşi nuvelă : ,,E suficient să rosteşti un anume cuvânt, pe un anume ton şi asta să declanşeze o broderie de fapte , de întâmplări”. În ,,broderia” mea se lasă însăilate câteva amintiri pe care mi le provoacă nesfârşitele căderi albe.
Când eram profesor la Parva, la etajul şcolii era o clasă mai mică, cu două ferestre nu prea mari. Prin geamurile lor puteai vedea şoseaua care ducea departe spre minele de la Guşetu şi înălţimile stâncoase ale Poclazului. Când ningea şi aveam ore de română în această clasă, priveam cu nesaţ drumul care se pierdea pe lângă apa Rebrei spre afundăturile muntelui şi stâncile colţuroase din Poclaz, mângâiate de jocul zglobiu şi nebunatic al fulgilor de nea. În faţa mea se dezlănţuia un spectacol încântător.
Acestor amintiri le mai adaug plăcerea de a privi oile mâncând fân, în staul, în timp ce ninge. Imaginea mioarelor rontăind furaje , în vreme ce ninsoarea se aşterne pe lâna lor,devine un tablou peste măreţia căruia se lasă o liniştită sfinţenie. La această ,,cină de taină” mioritică paricipă ,,îngerii albi”, căzători din înalt, mirosul verii uitat în somnul fânului.
Picuri sonori de tălăngi presară clinchete peste nutreţul din faţa oiţelor. Am asistat de multe ori la Malin la aceste momente de taină sadoveniană.
Departe, departe, în aerul tare, suratele sălbatice ale oilor, căprioarele ,,nervoase prin poiene-şi/ Urmează-n taină calea iernaticei iubiri”( Nicolae Labiş- ,,Scrisoare mamei”).
Ion Radu Zăgreanu

Miros de România

Miros de România

,,Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am
pentru tot ce devine în patrie”
( Lucian Blaga )

De şapte luni, fiica mea Maria Silvana a emigrat în Canada şi s-a stabilit în orăşelul Surrey, în apropiere de Vancouver.
Înainte de Crăciun i-am expediat un pachet care conţinea printre altele mai multe obiecte simbolice: o icoană cu Fecioara Maria pe care mi-a dăruit-o poeta şi pictoriţa Maria Oltean, o zadie din Parva, o farfurie veche ţărănească, un calendar religios pentru anul 2010, o panglică tricoloră, un frumos ştergar cusut cu motive populare etc.
După vreo trei săptămâni pachetul a sosit la destinaţie. Silvana a luat legătura cu noi prin intermediul internetului şi ne-a transmis imagini care redau bucuria primirii pachetului, aranjarea obiectelor care i-au devenit foarte dragi.
Ceea ce m-a emoţionat cel mai mult a fost mărturisirea ei, prin care relata că a luat acele obiecte simbolice din pachet, le-a ţinut în braţe şi nu s-a mai săturat de mirosul lor. ,,-Mirosea ca în locuinţa noastră din Beclean, mirosea a România”, ne-a spus emoţionată. ,,Mi-aţi trimis prin intermediul acestor lucruri un pic de Românie. Sunt fericită!”, a mai adăugat ea.
Nu mi-am imaginat niciodată că o ţară poate avea mirosul ei specific, că îţi poate fi dor de mirosul ţării tale. Constatarea mea completează perfect un fragmenţel din primele ei impresii scrise de la sosirea în Canada: ,,...străzile nu au niciun miros. Realitate sunt doar oamenii care miros a ţări îndepărtate”.

Ion Radu Zăgreanu

Bun venit în Canada!

Bun venit în Canada!

Au trecut exact 7 luni de zile, câteva ore de ezitare şi sărbătoarea Crăciunului, de când am aterizat pe pământ canadian şi m-a cuprins curajul să scriu. Aş putea spune râzând că am aşteptat a şaptea zi de odihnă sau cei peste 8800 km distanţă zburaţi mi-au congelat pentru o jumătate de an gândurile la cele -45 de grade care săgetau avionul. Sau poate e durata corectă a procesului meu de digestie internaţională.
Prima impresie e ca o prejudecată românească, cu diluate urme de ,,diferenţă", mândrie şi de ce nu, conservatorism pus la borcan: prea mulţi indieni, chinezi, lipsă de cultură şi bune maniere prost înţelese. A doua impresie se conturează la o altă distanţă, îndulcită de aparenţe şi se solidifică în certitudinea că ai ajuns într-o societate de consum perfectă.
După ce am depăşit experienţa primelor săptămâni, am început să parcurg o poveste uimitoare între natură şi om. Un soi de ţânţar cu picioarele încâlcite mi-a adormit în paginile caietului meu de notiţe, martor la zugrăvirea impresiilor.
Canada este o CANĂ-în-DAr, comparaţie care m-a luminat în timpul unei conferinţe pentru integrarea emigranţilor. O CANĂ în DAr a fost primul meu obiect primit în Canada, drept răsplată pentru câştigarea unui mini concurs de aflat informaţii, victorie obţinută contra unor emigranţi vietnamezi, filipinezi şi africani.
E surprinzător să te gândeşti la o ţară superior dezvoltată, în care să nu întâlneşti pereţi de cărămidă sau de beton. Pentru întâia oară am străpuns cu o piuneză un perete, fără să se rupă vârful, fără să îmi intre în deget sau să ridic ciocanul, mulţumită de îngăduinţa lemnului.
Peste toate locurile extraordinare pe care le-am vizitat: vederea Pacificului şi a primilor zgârie-nori lucioşi, imensa bibliotecă publică din Vancouver, de cinci ori mai mare decât teatrul de la Cluj, planează dominant în imaginaţia mea chibzuitele feluri ale naturii de a se înţelege cu omul civilizat.
Mi-a fost dat să văd pentru prima dată un raton, în timpul unei drumeţii cu maşina spre ocean. În orarul traficului intens, maşinile din sensuri opuse au aşteptat mai bine de câteva minute, trecerea unui pieton vărgat la blană şi comod, fără claxoane sau înjurături. Nestingherit şi indiferent, ratonul a trecut pe partea cealaltă, moment în care eu îmi înghiţeam uimirea, privind coloanele de maşini din faţă şi din spate. Un raton oficial!
Sud-vestul Canadei se bucură de blândeţea Pacificului, care îi permite veri înăbuşitoare şi ierni mai potolite. Plajele sunt de o frumuseţe rară, dar cumva lipsite de mirsoul ascuţit de scoică sau gunoi ascuns în nisip. Nici valurile nu aduc alte miresme, doar sunetul îndepărtat al vaselor de croazieră. Cele mai frumoase sunt perdelele de brazi care aproape se scaldă în ocean, iar peste vârfurile lor, creste cu zăpadă se unesc cu cerul.
Încep a mă convinge zi de zi că experienţa mea în Canada îmi amorţeşte treptat simţul gustului şi al mirosului. Mâncarea e plictisitoare pentru limba mea, noutăţile culinare trec neobservate, iar străzile nu au niciun miros. Realitate sunt doar oamenii care miros a ţări îndepărtate. În această imensitate urbană, îţi pierzi organul nostalgico-olfactiv pentru unul nou, care cere necondiţionat nevoia de explorare acerbă, trebuinţă de informaţii şi peisaje noi. Sunt un explorator în căutare de aventuri. Voi descoperi atâtea mistere, încât întoarcerea mea acasă va fi glorioasă! Voi umple cana în dar!
Dimineţile canadiene sunt pagini de enciclopedie. Nepăsarea cu care îţi laşi sacul de gunoi închis în spatele casei, deschide un festin fericit pentru ciorile mari, civilizate parcă. Ele deosebesc cu uşurinţă prada, ciugulesc rapid pungile până când resturile casei se împrăştie ca pentru un picnic plănuit.
Tot la o oră matinală mi-a fost dat să urmăresc pentru prima dată în viaţă, o familie de şapte sconcşi. Sunt cele mai drăguţe animale pe care le-am văzut din spatele unui geam. Sunt un fel de veveriţe mai cochete. Şase pui şi o mămică trebăluiau relaxaţi în curte, scotocind fiecare papuc abandonat lîngă prag sau lângă alte unghere promiţătoare zbenguielii lor. Eram sub deplina lor autoritate, privind defilarea invadatorilor dungaţi. Am plătit scump curiozitatea mea, cu papuci noi şi duşuri repetate care să scoată mirosul de plastic putred din piele. A doua zi am răsuflat liniştită când o veveriţă negricioasă se plimba ţanţoşă pe afară.
În Canada există trei feluri de furnici. Sunt unele mici şi negre, care te atenţionează despre colţurile în care n-ai măturat; altele sunt roşii şi se bălăcesc în orice substanţă lichidă, îndeajuns să formeze un strop, doi; altele sunt mai îndrăzneţe şi te pişcă de picior.
Am remarcat un echilibru plăcut între artificial şi natural în ceea ce priveşte arhitectura canadiană. Casele sunt un soi de cabane montane cu multe ferestre, înconjurate absolut de fâşii de gazon şi plante înflorate. Pentru fiecare casă există un copac, pentru fiecare garaj se întreţin rondouri cu flori, pentru fiecare familie se pun ghivece la fereastră. E ca şi cum oamenii au făcut un pact cu natura să plătească nevoile confortului, în dragoste pentru verdeaţă. Chiar şi pe fabuloasele clădiri ale Vancouverului am zărit grădini suspendate, straturi de plopi sau palmieri sălbatici oglindiţi în ferestrele birourilor de peste drum.
Mirarea mea se prelungeşte în încercarea de a descoperi vreo pisică vagabondă sau vreun câine comunitar rătăciţi pe străzi. Toţi sunt la adăpost, au mâncare dietetică, preşuri speciale pentru lustruirea lăbuţelor sau lădiţe absorbante pentru nevoile zilnice. În schimb am vazut ratoni hoinari, sconcşi îndrăzneţi sau iepuri dezorientaţi, eventual fluturi, ce se odihnesc pe parbrize.
Privesc experienţa canadiană ca dintr-un caleidoscop. La fiecare răsucire altă imagine, altă arătare misterioasă, sunt un copil curajos de curios. Pot sta nemişcată ore întregi să contemplu lumea nouă, până când furnicile se urcă pe mine şi mă furnică dorul...

Maria Silvana Zăgreanu
Vancouver, Canada, 27 decembrie 2009