Oftatul verii,
sub ploi de septembrie-
jar de tristeţe.
Început de septembrie. Plouă mocăneşte, strecurat printr-o invizibilă pânză. O iau la deal , spre fundul grădinii din Malin. Trebuie să duc hâlbe, lături, celor doi câini legaţi în apropierea pădurii, ca să împiedice venirea viezunelui , prădătorul porumbului în curs de coacere.
Înainte de a ieşi din ogradă culeg câteva boabe din zmeurişul care îşi revarsă braţele vegetale peste gardul din sârmă.
Trec pe sub prunii aplecaţi ca nişte ploiere, ( umbrele) de atâta rod. Iau două fructe şi le mănânc. Ajung la marginea lanului de porumb. Imaginea lui cu ştiuleţi de diverse culori, unii verzi încă, alţii alergând cromatic spre un alb puţin rozaliu sau cafeniu, îmi aduce aminte de cunoscuta poezie a lui Octavian Goga, ,,Toamna” şi de versurile: ,,Cu podoaba zdrenţuită/Tremură pe câmp porumbul”.
O iau printre brazdele de trifoi recent cosit îndreptându-mă spre uriaşul nuc sub care se află coliba primului câine-paznic. Animalul simte prezenţa mea, începe să latre, dar aria lui sonoră nu stânjeneşte cu nimic o căprioară cu iedul ei aflată la vreo 50 de metri. Doar când mă mai apropiu de câinele legat, ea o zbugheşte spre pădurea de salcâmi. Torn o parte din lături şi mărşăluiesc pe marginea lanului de porumb spre cel de al doilea gardian canin. Mă abat , în dreapta, pe la via bătrână , gust căteva boabe din strugurii ,,nova”, care sunt încă acrişori, culeg câteva piersici căzute sub coroana pomului bătrân şi îmi urmez traseul spre cel de al doilea câine. Îl alimentez şi pe acesta, deschid apoi portiţa şi intru în via nouă unde aflu struguri copţi. Culeg un ciorchine şi îl ingurgitez cu o poftă copilărească.
Sar improvizaţia de gard din sârmă, făcut pentru a-mi proteja legumele şi zarzavaturile din grădină, de vizitele căprioarei, culeg o găletuţă de roşii, câţiva arde iuţi, rup frunze de ţelină şi de pătrunjel, smulg o varză şi vreo 3-4 morcovi.
Ploaia continuă. Satul din vale este acoperit de ceaţă. Peste păduri s-au aşezat câţiva nori. Ţârâiala lichidă îţi întăreşte senzaţia de singurătate, de rupere din timpul obişnuit , mai bine zis, de ieşire din timpul tău cel de toate zilele. Te cuprind cu braţele dulci năbădăi mioritice. Te laşi ademenit de această stare. Ai impresia că eşti unicul pământean al preajmei, că totul ţi se cuvine doar ţie, unicul supravieţuitor de pe aceste coline.
Încărcat cu recolta toamnei, cobor pe cărare, iar din partea ei dreaptă culeg câteva mere doborâte de vânt şi de ploaie.
Ajung acasă. Aşez roadele autumnale în portbagajul maşinii, mă îmbrac în hainele de orăşean şi o pornesc spre Beclean. Aici, la bloc, în apartamentul de la etajul patru, mă postez în faţa calculatorului şi încerc să descriu cum încă o dată m-am autoizgonit din rai.
Ion Radu Zăgreanu
joi, 9 septembrie 2010
luni, 6 septembrie 2010
Parastasul din pivniţă
Dacă ar fi trăit, preotul Grigore Zăgrean ar fi împlinit în ziua de 29 august 2010, 94 de ani.
Cu prilejul sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august, în capela greco-catolică din Şieu-Odorhei a avut loc un parastas în memoria Monseniorului Grigore Zăgrean.
Capela din Şieu-Odorhei se află într-o pivniţă a primăriei, fostă cantină pentru angajaţii de odinioară de la SMA-ul din această localitate. Pivniţa este construită în formă de cruce. Simbolistic, spaţiul pivniţei-cruce temperează rigiditatea atmosferei care te întâmpină la coborâre în această catacombă contemporană.
,,-Biserica noastră se afă încă în pivniţă”, mi-ar fi spus tatăl meu , dacă ar mai fi fost în viaţă.
,,Să nu vă sprie această situaţie. Ea a fost interzisă 42 de ani şi tot n-a pierit”, ar fi adăugat el, dacă s-ar fi aflat în această zi printre credincioşii uniţi din Şieu-Odorhei
Încă o dată mi-am dat seama, cu acest prilej, aş zice, la faţa locului, de greutăţile pe care le întâmpină Biserica Română Unită cu Roma în încercarea ei de a ieşi din catacombele perioadei comuniste, deşi de atunci au trecut 20 de ani.
Se ,,face totul” pentru distrugerea ei definitivă. Se strigă tare, la drumul mare lozinca numărului mic de greco-catolici, se întârzie, în colaborare cu instituţiile statului, orice gest de retrocedare a bisericilor şi a bunurilor sale ( s-a retrocedat foarte puţin), mass-media escamotează referirile la adresa ei.
De câţiva ani, vechile ei biserici, în loc să fie retrocedate, sunt dărâmate folosindu-se ,,metoda coliviei”(celebru este cazul bisericii greco-catolice din Ungheni, de lângă Târgu-Mureş).
Cu toate acestea Dumnezeu ,,coboară” şi în ,,pivniţa baronului” din Şieu-Odorhei, în inimile micului grup de credincioşi care duminică, 29 august a.c., împreună cu preotul lor Bălin Dorel, s-au rugat pentru odihna sufletului celui care a fost, preotul Grigore Zăgrean, cel care a oficiat prima liturghie greco-catolică în această localitate, după ,,evenimentele” din 1989.
Ion Radu Zăgreanu
Cu prilejul sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august, în capela greco-catolică din Şieu-Odorhei a avut loc un parastas în memoria Monseniorului Grigore Zăgrean.
Capela din Şieu-Odorhei se află într-o pivniţă a primăriei, fostă cantină pentru angajaţii de odinioară de la SMA-ul din această localitate. Pivniţa este construită în formă de cruce. Simbolistic, spaţiul pivniţei-cruce temperează rigiditatea atmosferei care te întâmpină la coborâre în această catacombă contemporană.
,,-Biserica noastră se afă încă în pivniţă”, mi-ar fi spus tatăl meu , dacă ar mai fi fost în viaţă.
,,Să nu vă sprie această situaţie. Ea a fost interzisă 42 de ani şi tot n-a pierit”, ar fi adăugat el, dacă s-ar fi aflat în această zi printre credincioşii uniţi din Şieu-Odorhei
Încă o dată mi-am dat seama, cu acest prilej, aş zice, la faţa locului, de greutăţile pe care le întâmpină Biserica Română Unită cu Roma în încercarea ei de a ieşi din catacombele perioadei comuniste, deşi de atunci au trecut 20 de ani.
Se ,,face totul” pentru distrugerea ei definitivă. Se strigă tare, la drumul mare lozinca numărului mic de greco-catolici, se întârzie, în colaborare cu instituţiile statului, orice gest de retrocedare a bisericilor şi a bunurilor sale ( s-a retrocedat foarte puţin), mass-media escamotează referirile la adresa ei.
De câţiva ani, vechile ei biserici, în loc să fie retrocedate, sunt dărâmate folosindu-se ,,metoda coliviei”(celebru este cazul bisericii greco-catolice din Ungheni, de lângă Târgu-Mureş).
Cu toate acestea Dumnezeu ,,coboară” şi în ,,pivniţa baronului” din Şieu-Odorhei, în inimile micului grup de credincioşi care duminică, 29 august a.c., împreună cu preotul lor Bălin Dorel, s-au rugat pentru odihna sufletului celui care a fost, preotul Grigore Zăgrean, cel care a oficiat prima liturghie greco-catolică în această localitate, după ,,evenimentele” din 1989.
Ion Radu Zăgreanu
Profesorul mutat în amintiri
In memoriam Ovidiu Petri
Tot mai des mulţi prieteni de-un leat, cum se spune în popor, sau aparţinând ca vârstă unor generaţii apropiate de anii noştri, se mută în amintirile celor care i-au cunoscut.
Luni , 30 august a. c., scriitorul Aurel Podaru mă anunţă telefonic că bunul nostru prieten, profesorul de română Ovidiu Petri din Nimigea, a plecat grăbit spre cer să întâmpine deschiderea noului an şcolar acolo, mai sus de toamna coborândă din pădurile Neposului , localitatea lui natală , numită de el ,,Satul meu drag…”.
Prima întrebare care m-a cutreierat aflând trista veste a fost în legătură cu vechimea prieteniei noastre, localizată cronologic în urmă cu peste vreo 37 de ani, când ne întâlneam pe la Beclean, pe la consfătuirile cadrelor didactice. A existat şi o altă cunoaştere , din copilărie, pe uliţele din Tăure, când îl însoţeam pe tatăl meu prin locurile lui de baştină.
Am căutat apoi în biblioteca mea din garaj cartea lui Ovidiu Petri ,,Satul meu drag…”(Editura ,,Nova Didactica”, Bistriţa, 2006), am răsfoit-o şi am încercat să creionez o schiţă a unui portret sentimental, a celui care a fost profesorul Ovidiu Petri
În primul rând, Ovidiu Petri a fost întruchiparea dascălului de română de la ţară, dăruit profesiei sale, copiilor pe care i-a învăţat, înzestrat cu neliniştea scrisului, a cuvântului meşteşugit să rămână.
În al doilea rând, Ovidiu Petri şi-a iubit cu ardoare satul în care s-a născut , Neposul, rebreniana Vărarea, dedicându-i acestuia sincere declaraţii de iubire: ,,Să calci pe un drum bătătorit şi prăfuit, dar care tresare şi se bucură. Să fii privit mai ales de copii şi de cei tineri cu curiozitate, ca un necunoscut. Să auzi pe şoptite întrebările: ce caută omul acesta pe aici? Oare cine-i?
Să priveşti oamenii pe care-i mai cunoşti şi să-ţi reaminteşti de când îi ştii, în ce împrejurări i-ai cunoscut şi să te miri cum de nu i-ai uitat...Să nu uiţi de verile când mergeam la cosit…Să-ţi aminteşti de arşiţa verii…Să nu uiţi silueta sadoveniană a profesorului de română…Să nu uiţi …că o picătură din sufletul tău se află acolo. ( ,,Să mergi acasă”).
Ca să-şi potolească dorul de Nepos, Ovidiu Petri, stabilit la Nimigea, de câte ori avea ocazia dădea câte ,,o fugă şi până la Nepos, tulburându-mi mereu apele freatice ale adâncului sufletesc cu amintiri”(,,O poveste cu nişte câini răi şi cu nişte soldaţi”).
A avut un mare prieten, ţăranul român , ţăranii din Nepos. Despre ei a spus că : ,,Legea lor este munca, iar bucuria lor, pământul...Mâinile lui sunt însemnele veşniciei.”(,,Prietenul meu”).
Şi acum îl aşteaptă uliţa ,,Valea Carelor” din Nepos, piciorul lui de plai ,,scăldat în ape şi mângâiat de cântecul pădurii”(,,Pe Vale Carelor”). Probabil că un capăt al acestei uliţi s-a prelins până în cimitirul în care se va odihni profesorul Ovidiu Petri şi dascălul se va simţi ca acasă în veşnicie.
Ion Radu Zăgreanu
Tot mai des mulţi prieteni de-un leat, cum se spune în popor, sau aparţinând ca vârstă unor generaţii apropiate de anii noştri, se mută în amintirile celor care i-au cunoscut.
Luni , 30 august a. c., scriitorul Aurel Podaru mă anunţă telefonic că bunul nostru prieten, profesorul de română Ovidiu Petri din Nimigea, a plecat grăbit spre cer să întâmpine deschiderea noului an şcolar acolo, mai sus de toamna coborândă din pădurile Neposului , localitatea lui natală , numită de el ,,Satul meu drag…”.
Prima întrebare care m-a cutreierat aflând trista veste a fost în legătură cu vechimea prieteniei noastre, localizată cronologic în urmă cu peste vreo 37 de ani, când ne întâlneam pe la Beclean, pe la consfătuirile cadrelor didactice. A existat şi o altă cunoaştere , din copilărie, pe uliţele din Tăure, când îl însoţeam pe tatăl meu prin locurile lui de baştină.
Am căutat apoi în biblioteca mea din garaj cartea lui Ovidiu Petri ,,Satul meu drag…”(Editura ,,Nova Didactica”, Bistriţa, 2006), am răsfoit-o şi am încercat să creionez o schiţă a unui portret sentimental, a celui care a fost profesorul Ovidiu Petri
În primul rând, Ovidiu Petri a fost întruchiparea dascălului de română de la ţară, dăruit profesiei sale, copiilor pe care i-a învăţat, înzestrat cu neliniştea scrisului, a cuvântului meşteşugit să rămână.
În al doilea rând, Ovidiu Petri şi-a iubit cu ardoare satul în care s-a născut , Neposul, rebreniana Vărarea, dedicându-i acestuia sincere declaraţii de iubire: ,,Să calci pe un drum bătătorit şi prăfuit, dar care tresare şi se bucură. Să fii privit mai ales de copii şi de cei tineri cu curiozitate, ca un necunoscut. Să auzi pe şoptite întrebările: ce caută omul acesta pe aici? Oare cine-i?
Să priveşti oamenii pe care-i mai cunoşti şi să-ţi reaminteşti de când îi ştii, în ce împrejurări i-ai cunoscut şi să te miri cum de nu i-ai uitat...Să nu uiţi de verile când mergeam la cosit…Să-ţi aminteşti de arşiţa verii…Să nu uiţi silueta sadoveniană a profesorului de română…Să nu uiţi …că o picătură din sufletul tău se află acolo. ( ,,Să mergi acasă”).
Ca să-şi potolească dorul de Nepos, Ovidiu Petri, stabilit la Nimigea, de câte ori avea ocazia dădea câte ,,o fugă şi până la Nepos, tulburându-mi mereu apele freatice ale adâncului sufletesc cu amintiri”(,,O poveste cu nişte câini răi şi cu nişte soldaţi”).
A avut un mare prieten, ţăranul român , ţăranii din Nepos. Despre ei a spus că : ,,Legea lor este munca, iar bucuria lor, pământul...Mâinile lui sunt însemnele veşniciei.”(,,Prietenul meu”).
Şi acum îl aşteaptă uliţa ,,Valea Carelor” din Nepos, piciorul lui de plai ,,scăldat în ape şi mângâiat de cântecul pădurii”(,,Pe Vale Carelor”). Probabil că un capăt al acestei uliţi s-a prelins până în cimitirul în care se va odihni profesorul Ovidiu Petri şi dascălul se va simţi ca acasă în veşnicie.
Ion Radu Zăgreanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)