Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, la Beclean
,,Binecuvântăm pe toţi cei care, cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi evlavie, vor participa la Rugăciunea pentru unitatea creştinilor, cu speranţa că, astfel, Biserica lui Hristos va înainta pe drumul idealului unităţii (cf. Io 17, 21)”- + Florentin Crihălmeanu, Episcop Eparhial de Cluj-Gherla
În perioada 18-25 ianuarie 2011, s-a desfăşurat în biserica greco-catolică ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Beclean ,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”. Tradiţia acestei săptămâni de rugăciune datează din anul 1908 . Promotorul ei a fost Paul Wattson.
La Beclean iniţiatorii acestei săptămâni de rugăciune pentru unitatea creştinilor au fost preoţii Felician Neagoş şi Alin Cândea.
Au răspuns comuniunii în rugăciune : pastorul adventist Ilie Cristea de la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Beclean (joi, 20 ianuarie), pastorul penticostal Misi Szas de la Biserica Penticostală Maghiară Beclean (vineri, 21 ianuarie), preotul greco-catolic Angel Zarecki, consilier eparhial al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş (sâmbătă, 22 ianuarie), preotul Adrian Cherhaţ, de la Parohia Ortodoxă III Beclean( duminică, 23 ianuarie), pastorul penticostal Luca Deneş, de la Biserica Penticostală Nr.1 Beclean ( luni, 24 ianuarie).
Serile de înălţare spirituală au constat în rugăciuni pentru unitatea creştinilor, în adoraţii euharistice, iar invitaţii au vorbit asistenţei despre nevoia de unitate a creştinilor, despre necesitatea redescoperirii valorilor ,,care constituie unitatea primei comunităţi creştine din Ierusalim, atunci când era stăruitoare în învăţătura Apostolilor şi în comuniune fraternă, la frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
Probabil că rugăciunea pe care preotul Alin Cândea o rosteşte de vreo cinci ani, în cadrul liturghiei, în momentul Ieşirii cu Daruri: ,,Pentru toţi fraţii noştri creştini din oraş: romano-catolici, ortodocşi, reformaţi, penticostali, adventişti, baptişti, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa cerească, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor .Amin”, începe să dea roade.
Sper ca la anul şi în Beclean să se petreacă ceea ce se întâmplă la Bistriţă, preoţii şi pastorii să se roage împreună pentru unitatea creştinilor într-un circuit care să se desfăşoare în toate bisericile oraşului. Să ne rugăm ca aceasta să se întâmple.
P.S. Am folosit citate din pastorala PS Florentin Crihălmeanu, editată cu prilejul acestei săptămâni de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
Ion Radu Zăgreanu
vineri, 28 ianuarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
Un îndreptar despre diversiune
Un îndreptar despre diversiune
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Oglinzi morale-oglinzi-clepsidră
Oglinzi morale-oglinzi-clepsidră
,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă situată în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.(Petru Creţia )
În 1996, Petru Creţia publica ediţia definitivă a volumului ,,Norii” (Editura ,,Univers Enciclopedic”), scriere inedită, o combinaţie de poezie, de eseu şi de jurnal despre imaginea fascinantă şi schimbătoare a cerului, a norilor, ,,o stare de univers” provocatoare a unui răspuns al sinelui, a unor fine trăiri interioare.
De la contemplarea cadrului cosmic populat de nori, Petru Creţia , într-o manieră asemănătoare cu cea folosită în lucrarea citată, trece la descrierea stării de reflectare în oglindă a omului, în volumul ,,Oglinzile” (Editura ,,Humanitas”, 2005).
Puţin se insistă asupra rolului obişnuit al oglinzilor, ca obiect al reflectării, ca fenomen fizic: ,,Oglinzile sunt, cum am mai spus, la fel de redundante ca o judecată de tipul A==A şi ca atare plicticoase şi sterpe”.
Instantaneitatea privitului în oglinzi, plicticoasă uneori (,,Oglinda este martor prezenţei pure şi a clipei unui pur prezent”), capătă alte valenţe dacă atribuim reflectării noi conotaţii, cele ale unei şanse a descoperirii sinelui.
Dincolo de obiectivizarea noastră prin reflectarea în oglinzi, mai importantă şi simultană cu prima intenţie, este ,,interiorizarea” noastră. De aceea oglinzile devin la Petru Creţia nişte ,,metafore ale cunoaşterii”, ale ,,conştiinţei”, deşi autorul ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: ,,Este exagerat să spui: mă oglindesc, deci exist sau şi mai excesiv: mă oglindesc, deci mă cunosc pe mine însumi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru, pentru o reală cunoaştere personală: ,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.
Privindu-ne în oglinzi nu putem scăpa de scrutarea morală a conştiinţei noastre: ,,Iar, pentru mulţi dintre noi nimicitor ar fi să se vadă ca fiind exact ceea ce sunt”. Am putea vorbi deci, de nişte oglinzi morale, de nişte instanţe morale.
Prezenţa de o clipă a chipului nostru în oglindă este departe de imaginea noastră văzută de alţii: ,,De fapt nimeni nu se vede în oglinzi aşa cum e văzut de alţii din afara lui”. Oglinzile lui Petru Creţia par a reflecta şi interiorul nostru, ele nu ne iartă defectele caracterului: ,,Uneori surprindem în ochii noştri din oglinzi un gând despre care nu mai ştiam că dăinuie în noi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru.
Chiar dacă vrem să ne ascundem tergiversările noastre, căderile noastre pe traseul ,,între carne şi stele”, oglinzile ne divulgă ezitările: ,,Viziunea din oglindă este o însumare de lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru”. Privitul în oglindă, fapt repetabil este asociat trecerii timpului. Oglinzile se transformă în nişte clepsidre care, fie că ne cronometrează blagian ,,trecerea”, fie că ne amintesc de iminentul nostru sfârşit.
Timpul se poate cronometra prin imaginea celui aflat în faţa oglinzii: ,,În unele oglinzi aurora pare amurg, iar miezul zilei pare miezul nopţii”. Oglinzile ne atenţionează permanent: ,,Singura deschidere în timp a oglinzilor este în direcţia decreptitudinii şi a morţii”. Moartea pune capăt posibilităţii de oglindire: ,,Moartea nu este altceva decât abolirea oricărei oglindiri, în afară de una: a nimicului, în propriu nimic”.
Pe chipul celui reflectat în oglindă timpul aşează prevestitor spaima sfârşitului: ,,Vine un ceas când, în locul reflecţiei noastre în oglindă, putem găsi acolo, sau în altă oglindă, sau în infinite alte oglinzi, limpedele chip al spaimei”. În oglinzi ,,chipul devine trecut şi trecutul ei nefiinţă”. Timpul schimbă înfăţişarea celui care se priveşte în oglindă: ,,cel mai greu este să îţi aduci aminte chipul tău de odinioară în timp ce te priveşti într-o oglindă”.
Inevitabil, privitul în oglindă înseamnă până la urmă apropierea de sfârşit: ,,priveşte cum se vede în oglindă că în tine, ştiindu-se pe sine că e moarte, plânge moartea”. Parcă am auzi versurile lui Nichita Stănescu: ,,Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.
Formal se continuă aceeaşi manieră din volumul ,,Norii”. Fragmentele cu reflecţiile scriitorului sunt la limita ,,între poezie, eseu şi jurnal”. ,,Starea de univers” din volumul semnalat este înlocuită cu cea de oglindire. Până la urmă oglinzile sunt spaţii ale întâlnirii cu interioritatea noastră. Oglinzile ar fi doar intermediarul acestei întâlnirii a introspecţiei sinelui.
Ion Radu Zăgreanu
,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă situată în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.(Petru Creţia )
În 1996, Petru Creţia publica ediţia definitivă a volumului ,,Norii” (Editura ,,Univers Enciclopedic”), scriere inedită, o combinaţie de poezie, de eseu şi de jurnal despre imaginea fascinantă şi schimbătoare a cerului, a norilor, ,,o stare de univers” provocatoare a unui răspuns al sinelui, a unor fine trăiri interioare.
De la contemplarea cadrului cosmic populat de nori, Petru Creţia , într-o manieră asemănătoare cu cea folosită în lucrarea citată, trece la descrierea stării de reflectare în oglindă a omului, în volumul ,,Oglinzile” (Editura ,,Humanitas”, 2005).
Puţin se insistă asupra rolului obişnuit al oglinzilor, ca obiect al reflectării, ca fenomen fizic: ,,Oglinzile sunt, cum am mai spus, la fel de redundante ca o judecată de tipul A==A şi ca atare plicticoase şi sterpe”.
Instantaneitatea privitului în oglinzi, plicticoasă uneori (,,Oglinda este martor prezenţei pure şi a clipei unui pur prezent”), capătă alte valenţe dacă atribuim reflectării noi conotaţii, cele ale unei şanse a descoperirii sinelui.
Dincolo de obiectivizarea noastră prin reflectarea în oglinzi, mai importantă şi simultană cu prima intenţie, este ,,interiorizarea” noastră. De aceea oglinzile devin la Petru Creţia nişte ,,metafore ale cunoaşterii”, ale ,,conştiinţei”, deşi autorul ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: ,,Este exagerat să spui: mă oglindesc, deci exist sau şi mai excesiv: mă oglindesc, deci mă cunosc pe mine însumi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru, pentru o reală cunoaştere personală: ,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.
Privindu-ne în oglinzi nu putem scăpa de scrutarea morală a conştiinţei noastre: ,,Iar, pentru mulţi dintre noi nimicitor ar fi să se vadă ca fiind exact ceea ce sunt”. Am putea vorbi deci, de nişte oglinzi morale, de nişte instanţe morale.
Prezenţa de o clipă a chipului nostru în oglindă este departe de imaginea noastră văzută de alţii: ,,De fapt nimeni nu se vede în oglinzi aşa cum e văzut de alţii din afara lui”. Oglinzile lui Petru Creţia par a reflecta şi interiorul nostru, ele nu ne iartă defectele caracterului: ,,Uneori surprindem în ochii noştri din oglinzi un gând despre care nu mai ştiam că dăinuie în noi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru.
Chiar dacă vrem să ne ascundem tergiversările noastre, căderile noastre pe traseul ,,între carne şi stele”, oglinzile ne divulgă ezitările: ,,Viziunea din oglindă este o însumare de lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru”. Privitul în oglindă, fapt repetabil este asociat trecerii timpului. Oglinzile se transformă în nişte clepsidre care, fie că ne cronometrează blagian ,,trecerea”, fie că ne amintesc de iminentul nostru sfârşit.
Timpul se poate cronometra prin imaginea celui aflat în faţa oglinzii: ,,În unele oglinzi aurora pare amurg, iar miezul zilei pare miezul nopţii”. Oglinzile ne atenţionează permanent: ,,Singura deschidere în timp a oglinzilor este în direcţia decreptitudinii şi a morţii”. Moartea pune capăt posibilităţii de oglindire: ,,Moartea nu este altceva decât abolirea oricărei oglindiri, în afară de una: a nimicului, în propriu nimic”.
Pe chipul celui reflectat în oglindă timpul aşează prevestitor spaima sfârşitului: ,,Vine un ceas când, în locul reflecţiei noastre în oglindă, putem găsi acolo, sau în altă oglindă, sau în infinite alte oglinzi, limpedele chip al spaimei”. În oglinzi ,,chipul devine trecut şi trecutul ei nefiinţă”. Timpul schimbă înfăţişarea celui care se priveşte în oglindă: ,,cel mai greu este să îţi aduci aminte chipul tău de odinioară în timp ce te priveşti într-o oglindă”.
Inevitabil, privitul în oglindă înseamnă până la urmă apropierea de sfârşit: ,,priveşte cum se vede în oglindă că în tine, ştiindu-se pe sine că e moarte, plânge moartea”. Parcă am auzi versurile lui Nichita Stănescu: ,,Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.
Formal se continuă aceeaşi manieră din volumul ,,Norii”. Fragmentele cu reflecţiile scriitorului sunt la limita ,,între poezie, eseu şi jurnal”. ,,Starea de univers” din volumul semnalat este înlocuită cu cea de oglindire. Până la urmă oglinzile sunt spaţii ale întâlnirii cu interioritatea noastră. Oglinzile ar fi doar intermediarul acestei întâlnirii a introspecţiei sinelui.
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 9 ianuarie 2011
Un îndreptar despre diversiune
Un îndreptar despre diversiune
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Să te comunici pe tine
Să te comunici pe tine
,,Nu-ţi rămâne decât să te comunici pe tine în raport cu ceea ce vezi, străbaţi, auzi”.(Cornel Cotuţiu)
Scriitorului Cornel Cotuţiu îi place postura de publicist. Ea nu este doar un moment de respiro între scrierile sale în proză, fie nuvele, fie romane, fie antologii etc. Publicistica este pentru Cornel Cotuţiu o raţie zilnică pe care o aşterne pe monitorul calculatorului, hrănindu-şi existenţa, ,,vitaminizându-şi-o”, dându-şi cu părerea sau luând atitudine faţă de ceea ce se petrece în realitatea românească contemporană.
Radiografia societăţii româneşti actuale se face cu o privire critică şi ironică împrumutată de la Ion Luca Caragiale, constatând că ,,esenţele maligne ale vremii sale s-au înţepenit în fibra noastră naţională, sporind, evoluând doar nuanţele, detaliile”.
Nu întâmplător , profesorul Cornel Cotuţiu înlocuieşte după 22 decembrie 1989 portretul lui Nicolae Ceauşescu, din cabinetul său de română, cu cel al lui Ion Luca Caragiale, propunându-le elevilor săi ca ,,Preşedinte de Onoare pe Veci al României”, pe marele dramaturg care ,,a bătut în cuie radiografia societăţii româneşti atât în proză, cât mai ales în dramaturgie”.
Întrucât realitatea românească prezentă oferă zi de zi un spectacol interesant şi volumele de publicistică ale lui Cornel Cotuţiu sporesc numeric.
Articolele sale din cunoscuta rubrică ,,La noi”, din cotidianul ,,Răsunetul” şi cele din ziarul ,,Mesagerul” şi nu numai, constituie conţinutul a două volume, cu acelaşi titlu, ultimul dintre ele apărând la editura ,,Eikon”(Cluj-Napoca) în 2010.
Publicistica unui prozator cunoscut este mai interesantă, mai atractivă deoarece ea este îmbrăcată într-o haină narativă sau descriptivă care ,,trădează” mereu talentul autorului.
În cel de al doilea volum ,,La noi”, subîntitulat ,,adică pretutindeni”, Cornel Cotuţiu procedează antitetic, alternând expunerea aspectelor pozitive din realitatea românească cu cele negative, predominante.
Prezentului mic, întortochiat valoric şi moral, publicistul îi opune chipurile unor ,,rebeli”, monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, Anton Raţiu, colaboratorul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ioan Vălean, simpatizantul PNŢ, toţi trei, deşi trăitori ,,sub vremi” de năpastă comunistă, păstrându-şi verticalitatea morală, rămânând ,,fortăreţe” ale demnităţii.
După capitolul întâi, să-i zicem, de primă parte simbolică a eminescienei ,,Scrisoarea III”, următoarele câteva capitole sunt apropiate ca vehemenţă pamfletară şi pornire satirică de cea de a doua parte a ,,Scrisorii III”. Acum radiografia realităţii româneşti contemporane este făcută fără menajamente. ,,În debaraua unor ani penibili de maimuţăreală democratică”, s-a clădit un ,,stat eşuat” în care cetăţenii lui au ca deviză verbul ,,a fura”, mai degradant chiar şi decât verbul specific epocii comuniste ,,a se descurca”, îndepărtat ca scop de cel ,,a răzbi”, reper comportamental pentru perioada interbelică. Constituţia a ajuns un fel de ,,hârtie igienică”, ,,mama demagogilor e tot timpul gravidă”, au apărut struţocămilele politice, gen C.V.Tudor şi G. Becali, iar din ,,confortul minorităţilor printre măslinele mioritice” se nasc monştri în ,,putreda ciosvârtă iredentistă numită autonomie”. Încântătoare este expunerea de motive a pamfletului ,,De ce eu îl iubesc pe C.V.Tudor”. Eliminând din ,,haznaua cu adulări”a lui C.V. Tudor numele celor doi Ceauşeşti, creaţiile lui imnice sunt un fel de autoelogiu, o expunere deşănţată a ,,egolatriei bolnave” a ,,tribunului”.
Nepăsarea contemporanilor faţă de memoria eroilor din decembrie 1989 este sugerată de descrierea spaţiului unde cei care au îndrăznit atunci, au fost ucişi (,,Eroi, aţi muri din nou?”). Prezentarea topografiei unor străzi din Sibiu (,,La Sibiu, între Sofocle şi igrasie”) este înviorată de evocarea unor personalităţi scriitoriceşti care şi-au purtat pe aici paşii, sau a unor instituţii culturale care şi-au avut sediile în acele locuri.
Se propune şi un fel de igienă lingvistică. Cuvintele ,,obosite”: ,,deosebit”, ,,omagiu”, ,,tovarăş”, ,,patrie”, ,,partiotism” etc., din cauza utilizării lor nefireşti în timpul comunismului sunt programate spre odihnă de ierbar, ,,aşteptând o vreme românească în care rănile trecutului bolşevic se vor fi uitat”.
Publicistul are de multe ori ,,reacţii de arici” în faţa tendinţelor inevitabile ale globalizării, a modelor împrumutate şi acceptate fără discernământ de către compatrioţii săi: halloween-ul, invazia de cuvinte anglo-americane care ,,alimentează pofta de snobism, cosmopolitism şi jargon a parveniţilor peste noapte şi a tineretului bramburit”. Apar şi semne revigorante. În Basarabia ,,se renunţă la prenume slave”, în favoarea celor de origine latină
Reforma învăţământului românesc înseamnă mai mult o maimuţăreală terminologică şi de noi practici pedagogice, o ,,încarcerare în dosare inutile” a unei mari cantităţi de hârtogăreală. Cornel Cotuţiu aşează sub formă de versuri ,,actele” doveditoare ale unei comisii metodice dintr-o şcoală (,,Versuri libere pentru încarcerarea din dosarele inutile”). Citind ,,poezia” lui Cornel Cotuţiu, mai că o cred pe o directoare de şcoală care îmi mărturisea, că atunci când termină de elaborat câte o masivă tranşă de ,,hârtii doveditoare”, pe care i le solicită inspectoratul şcolar, simte că are orgasm .
,,Decorului de mucava al neputinţei, imposturii, mediocrităţii, lenei, ipocriziei, falsităţii, demagogiei cronice care cangrenează România contemporană”, publicistul îi opune dăruirea până la sacrificiu a măicuţelor de la Casa ,,Sf. Iosif” din Odorheiul-Secuiesc, sau se retrage ca un romantic la Anieş, la ,,întâlnirea cu aerul”, cu sinceritatea şi bunătatea oamenilor simpli de aici. Secvenţele de pastel (,,Printre miresmele toamnei”) invadează acum publicistica lui. Hiperbolizarea olfactivă este descrisă cu grandilocvenţă: ,,Peste Ardeal şi Moldova aerul e îngreunat în zilele acestea de capcanele olfactive puse la cale de zacuscă”. Peregrinul prin spaţiile rurale constată că ,,din eresuri au rămas resturi, iar din tradiţii doar mirări...Folclorul a început să fie inventariat, spre muzeificare”.
Multe pagini ale volumului sunt adevărate reportaje (,,La Vâltori”, ,,Drumul laptelui” etc. ) Publicistica conţine uneori nararea unor întâmplări autobiografice (,,Între animale”), se prezintă cronici despre cărţile unor prieteni, pe unii dintre ei Cornel Cotuţiu portretizându-i admirabil: Lucian Valea, Sever Ursa, Ion Moise, Vasile Dâncu, Ioan Ilieş, Horia Bădescu, Teodor Tanco, Mircea Opriţă, Icu Crăciun, Elena M. Cîmpan etc.
Abundă paginile de jurnal în care sunt descrise călătoriile sale europene sau americane. Cornel Cotuţiu este preocupat de soarta românilor din Republica Moldova, din Banatul sârbesc, din Maramureşul istoric, din Ungaria, din Canada , din SUA. Sunt aduşi în prim-plan românii ,,de seamă” din acele locuri, perseverenţi în păstrarea spiritualităţii româneşti, nu de multe ori, în condiţii materiale şi politice nu tocmai favorabile. Ori pe unde trece, publicistul lasă impresia că este bine documentat, dar plăcerile lui sunt ,,detaliile, bizareriile,mirările”. De aceea jurnalele lui de călătorie nu plictisesc, sunt o lectură agreabilă. Nu lipsesc nici schimburile de amabilităţi: un interviu luat autorului de scriitoarea Doina Popa, tritoare în SUA şi Canada, prezentarea volumului ,,Veveriţa de pe Rue Noel” de către Viorica Pop, care descifreaz pertinent simbolistica titlului acestei cărţi: ,,Prin personificare , veveriţa devine un alter ego al curiozităţii umane, o replică liniştitoare la agitaţia oamenilor, din diaspora în primul rând”.
Chiar şi atunci când textul publicistic pare a nu fi interesant, Cornel Cotuţiu îl reanimă prin tehnica ,,finalului salvator”, articolul în cauză se autoiluminează, capătă un sens neaşteptat (,,Deci, Marko Bela, ciocu mic”, ,,Despre Iulia”, ,,Cactusul meloman”).
Prozatorul este conştient că ,,ziaristul e formator de opinie”, adoră acest statut. Mi se pare nedrept cu năsăudenii pe care îi consideră puţin inventivi în texte narative sau poetice, alimentându-se dintr-un trecut literar şi cultural efervescent.
În cazul refuzului înmormântării poetului Ioan Alexandru la Rohia (,,Am strania impresie că s-a săvârşit un fapt împotiva firii, a evidenţei”), motivările propuse trec pe lângă scopul ,,ascuns”al hotărârii, aceea de a mai întări argumentarea neretrocedării mănăstirii Nicula , greco-catolicilor, propietarii ei de drept.
Aprecierea activităţii de îndrumător teatral a trupei pe care o conduce profesoara Camelia Toma, pare a fi o mică prefaţă la descrierea unei repetiţii a unei piese de teatru montate de regizotul Andrei Şerban la Cluj-Napoca (,,Între macabru, obscen, şi imposibilul limitei”), după noi cel mai reuşit text al acestui volum de publicistică.
Fără să vrei, parcurgând paginile cărţii selectezi ziceri, sintagme, spuse, specifice lui Cornel Cotuţiu. Ele te încântă, ,,trădează” sintetic talentul scriitoricesc al celui care le-a scris: ,,una bucată maior”, ,,arşiţă hormonală”, ,,avortoni xeroxaţi”, ,,edituri asmatice”, ,,indigestii corticale”, ,,nu are în tolbă decât liceul” ,,critică de damigeană”, ,,cronică de căprărie”, ,,fardul lingvistic”, ,,cisterna cu fecale imnice”etc.
Textele lui Cornel Cotuţiu nu îţi dau impresia că autorul lor aspiră la postura unui pedagog naţional căruia îi place să dea lecţii tuturor. Articolele sale sunt o amabilă invitaţie pe aleea unor altor puncte de vedere, pe care le accepţi sau nu, dar despre care nu poţi spune că te-au plictisit.
Ion Radu Zăgreanu
,,Nu-ţi rămâne decât să te comunici pe tine în raport cu ceea ce vezi, străbaţi, auzi”.(Cornel Cotuţiu)
Scriitorului Cornel Cotuţiu îi place postura de publicist. Ea nu este doar un moment de respiro între scrierile sale în proză, fie nuvele, fie romane, fie antologii etc. Publicistica este pentru Cornel Cotuţiu o raţie zilnică pe care o aşterne pe monitorul calculatorului, hrănindu-şi existenţa, ,,vitaminizându-şi-o”, dându-şi cu părerea sau luând atitudine faţă de ceea ce se petrece în realitatea românească contemporană.
Radiografia societăţii româneşti actuale se face cu o privire critică şi ironică împrumutată de la Ion Luca Caragiale, constatând că ,,esenţele maligne ale vremii sale s-au înţepenit în fibra noastră naţională, sporind, evoluând doar nuanţele, detaliile”.
Nu întâmplător , profesorul Cornel Cotuţiu înlocuieşte după 22 decembrie 1989 portretul lui Nicolae Ceauşescu, din cabinetul său de română, cu cel al lui Ion Luca Caragiale, propunându-le elevilor săi ca ,,Preşedinte de Onoare pe Veci al României”, pe marele dramaturg care ,,a bătut în cuie radiografia societăţii româneşti atât în proză, cât mai ales în dramaturgie”.
Întrucât realitatea românească prezentă oferă zi de zi un spectacol interesant şi volumele de publicistică ale lui Cornel Cotuţiu sporesc numeric.
Articolele sale din cunoscuta rubrică ,,La noi”, din cotidianul ,,Răsunetul” şi cele din ziarul ,,Mesagerul” şi nu numai, constituie conţinutul a două volume, cu acelaşi titlu, ultimul dintre ele apărând la editura ,,Eikon”(Cluj-Napoca) în 2010.
Publicistica unui prozator cunoscut este mai interesantă, mai atractivă deoarece ea este îmbrăcată într-o haină narativă sau descriptivă care ,,trădează” mereu talentul autorului.
În cel de al doilea volum ,,La noi”, subîntitulat ,,adică pretutindeni”, Cornel Cotuţiu procedează antitetic, alternând expunerea aspectelor pozitive din realitatea românească cu cele negative, predominante.
Prezentului mic, întortochiat valoric şi moral, publicistul îi opune chipurile unor ,,rebeli”, monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, Anton Raţiu, colaboratorul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ioan Vălean, simpatizantul PNŢ, toţi trei, deşi trăitori ,,sub vremi” de năpastă comunistă, păstrându-şi verticalitatea morală, rămânând ,,fortăreţe” ale demnităţii.
După capitolul întâi, să-i zicem, de primă parte simbolică a eminescienei ,,Scrisoarea III”, următoarele câteva capitole sunt apropiate ca vehemenţă pamfletară şi pornire satirică de cea de a doua parte a ,,Scrisorii III”. Acum radiografia realităţii româneşti contemporane este făcută fără menajamente. ,,În debaraua unor ani penibili de maimuţăreală democratică”, s-a clădit un ,,stat eşuat” în care cetăţenii lui au ca deviză verbul ,,a fura”, mai degradant chiar şi decât verbul specific epocii comuniste ,,a se descurca”, îndepărtat ca scop de cel ,,a răzbi”, reper comportamental pentru perioada interbelică. Constituţia a ajuns un fel de ,,hârtie igienică”, ,,mama demagogilor e tot timpul gravidă”, au apărut struţocămilele politice, gen C.V.Tudor şi G. Becali, iar din ,,confortul minorităţilor printre măslinele mioritice” se nasc monştri în ,,putreda ciosvârtă iredentistă numită autonomie”. Încântătoare este expunerea de motive a pamfletului ,,De ce eu îl iubesc pe C.V.Tudor”. Eliminând din ,,haznaua cu adulări”a lui C.V. Tudor numele celor doi Ceauşeşti, creaţiile lui imnice sunt un fel de autoelogiu, o expunere deşănţată a ,,egolatriei bolnave” a ,,tribunului”.
Nepăsarea contemporanilor faţă de memoria eroilor din decembrie 1989 este sugerată de descrierea spaţiului unde cei care au îndrăznit atunci, au fost ucişi (,,Eroi, aţi muri din nou?”). Prezentarea topografiei unor străzi din Sibiu (,,La Sibiu, între Sofocle şi igrasie”) este înviorată de evocarea unor personalităţi scriitoriceşti care şi-au purtat pe aici paşii, sau a unor instituţii culturale care şi-au avut sediile în acele locuri.
Se propune şi un fel de igienă lingvistică. Cuvintele ,,obosite”: ,,deosebit”, ,,omagiu”, ,,tovarăş”, ,,patrie”, ,,partiotism” etc., din cauza utilizării lor nefireşti în timpul comunismului sunt programate spre odihnă de ierbar, ,,aşteptând o vreme românească în care rănile trecutului bolşevic se vor fi uitat”.
Publicistul are de multe ori ,,reacţii de arici” în faţa tendinţelor inevitabile ale globalizării, a modelor împrumutate şi acceptate fără discernământ de către compatrioţii săi: halloween-ul, invazia de cuvinte anglo-americane care ,,alimentează pofta de snobism, cosmopolitism şi jargon a parveniţilor peste noapte şi a tineretului bramburit”. Apar şi semne revigorante. În Basarabia ,,se renunţă la prenume slave”, în favoarea celor de origine latină
Reforma învăţământului românesc înseamnă mai mult o maimuţăreală terminologică şi de noi practici pedagogice, o ,,încarcerare în dosare inutile” a unei mari cantităţi de hârtogăreală. Cornel Cotuţiu aşează sub formă de versuri ,,actele” doveditoare ale unei comisii metodice dintr-o şcoală (,,Versuri libere pentru încarcerarea din dosarele inutile”). Citind ,,poezia” lui Cornel Cotuţiu, mai că o cred pe o directoare de şcoală care îmi mărturisea, că atunci când termină de elaborat câte o masivă tranşă de ,,hârtii doveditoare”, pe care i le solicită inspectoratul şcolar, simte că are orgasm .
,,Decorului de mucava al neputinţei, imposturii, mediocrităţii, lenei, ipocriziei, falsităţii, demagogiei cronice care cangrenează România contemporană”, publicistul îi opune dăruirea până la sacrificiu a măicuţelor de la Casa ,,Sf. Iosif” din Odorheiul-Secuiesc, sau se retrage ca un romantic la Anieş, la ,,întâlnirea cu aerul”, cu sinceritatea şi bunătatea oamenilor simpli de aici. Secvenţele de pastel (,,Printre miresmele toamnei”) invadează acum publicistica lui. Hiperbolizarea olfactivă este descrisă cu grandilocvenţă: ,,Peste Ardeal şi Moldova aerul e îngreunat în zilele acestea de capcanele olfactive puse la cale de zacuscă”. Peregrinul prin spaţiile rurale constată că ,,din eresuri au rămas resturi, iar din tradiţii doar mirări...Folclorul a început să fie inventariat, spre muzeificare”.
Multe pagini ale volumului sunt adevărate reportaje (,,La Vâltori”, ,,Drumul laptelui” etc. ) Publicistica conţine uneori nararea unor întâmplări autobiografice (,,Între animale”), se prezintă cronici despre cărţile unor prieteni, pe unii dintre ei Cornel Cotuţiu portretizându-i admirabil: Lucian Valea, Sever Ursa, Ion Moise, Vasile Dâncu, Ioan Ilieş, Horia Bădescu, Teodor Tanco, Mircea Opriţă, Icu Crăciun, Elena M. Cîmpan etc.
Abundă paginile de jurnal în care sunt descrise călătoriile sale europene sau americane. Cornel Cotuţiu este preocupat de soarta românilor din Republica Moldova, din Banatul sârbesc, din Maramureşul istoric, din Ungaria, din Canada , din SUA. Sunt aduşi în prim-plan românii ,,de seamă” din acele locuri, perseverenţi în păstrarea spiritualităţii româneşti, nu de multe ori, în condiţii materiale şi politice nu tocmai favorabile. Ori pe unde trece, publicistul lasă impresia că este bine documentat, dar plăcerile lui sunt ,,detaliile, bizareriile,mirările”. De aceea jurnalele lui de călătorie nu plictisesc, sunt o lectură agreabilă. Nu lipsesc nici schimburile de amabilităţi: un interviu luat autorului de scriitoarea Doina Popa, tritoare în SUA şi Canada, prezentarea volumului ,,Veveriţa de pe Rue Noel” de către Viorica Pop, care descifreaz pertinent simbolistica titlului acestei cărţi: ,,Prin personificare , veveriţa devine un alter ego al curiozităţii umane, o replică liniştitoare la agitaţia oamenilor, din diaspora în primul rând”.
Chiar şi atunci când textul publicistic pare a nu fi interesant, Cornel Cotuţiu îl reanimă prin tehnica ,,finalului salvator”, articolul în cauză se autoiluminează, capătă un sens neaşteptat (,,Deci, Marko Bela, ciocu mic”, ,,Despre Iulia”, ,,Cactusul meloman”).
Prozatorul este conştient că ,,ziaristul e formator de opinie”, adoră acest statut. Mi se pare nedrept cu năsăudenii pe care îi consideră puţin inventivi în texte narative sau poetice, alimentându-se dintr-un trecut literar şi cultural efervescent.
În cazul refuzului înmormântării poetului Ioan Alexandru la Rohia (,,Am strania impresie că s-a săvârşit un fapt împotiva firii, a evidenţei”), motivările propuse trec pe lângă scopul ,,ascuns”al hotărârii, aceea de a mai întări argumentarea neretrocedării mănăstirii Nicula , greco-catolicilor, propietarii ei de drept.
Aprecierea activităţii de îndrumător teatral a trupei pe care o conduce profesoara Camelia Toma, pare a fi o mică prefaţă la descrierea unei repetiţii a unei piese de teatru montate de regizotul Andrei Şerban la Cluj-Napoca (,,Între macabru, obscen, şi imposibilul limitei”), după noi cel mai reuşit text al acestui volum de publicistică.
Fără să vrei, parcurgând paginile cărţii selectezi ziceri, sintagme, spuse, specifice lui Cornel Cotuţiu. Ele te încântă, ,,trădează” sintetic talentul scriitoricesc al celui care le-a scris: ,,una bucată maior”, ,,arşiţă hormonală”, ,,avortoni xeroxaţi”, ,,edituri asmatice”, ,,indigestii corticale”, ,,nu are în tolbă decât liceul” ,,critică de damigeană”, ,,cronică de căprărie”, ,,fardul lingvistic”, ,,cisterna cu fecale imnice”etc.
Textele lui Cornel Cotuţiu nu îţi dau impresia că autorul lor aspiră la postura unui pedagog naţional căruia îi place să dea lecţii tuturor. Articolele sale sunt o amabilă invitaţie pe aleea unor altor puncte de vedere, pe care le accepţi sau nu, dar despre care nu poţi spune că te-au plictisit.
Ion Radu Zăgreanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)