Oglinzi morale-oglinzi-clepsidră

Oglinzi morale-oglinzi-clepsidră

,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă situată în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.(Petru Creţia )

În 1996, Petru Creţia publica ediţia definitivă a volumului ,,Norii” (Editura ,,Univers Enciclopedic”), scriere inedită, o combinaţie de poezie, de eseu şi de jurnal despre imaginea fascinantă şi schimbătoare a cerului, a norilor, ,,o stare de univers” provocatoare a unui răspuns al sinelui, a unor fine trăiri interioare.
De la contemplarea cadrului cosmic populat de nori, Petru Creţia , într-o manieră asemănătoare cu cea folosită în lucrarea citată, trece la descrierea stării de reflectare în oglindă a omului, în volumul ,,Oglinzile” (Editura ,,Humanitas”, 2005).
Puţin se insistă asupra rolului obişnuit al oglinzilor, ca obiect al reflectării, ca fenomen fizic: ,,Oglinzile sunt, cum am mai spus, la fel de redundante ca o judecată de tipul A==A şi ca atare plicticoase şi sterpe”.
Instantaneitatea privitului în oglinzi, plicticoasă uneori (,,Oglinda este martor prezenţei pure şi a clipei unui pur prezent”), capătă alte valenţe dacă atribuim reflectării noi conotaţii, cele ale unei şanse a descoperirii sinelui.
Dincolo de obiectivizarea noastră prin reflectarea în oglinzi, mai importantă şi simultană cu prima intenţie, este ,,interiorizarea” noastră. De aceea oglinzile devin la Petru Creţia nişte ,,metafore ale cunoaşterii”, ale ,,conştiinţei”, deşi autorul ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: ,,Este exagerat să spui: mă oglindesc, deci exist sau şi mai excesiv: mă oglindesc, deci mă cunosc pe mine însumi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru, pentru o reală cunoaştere personală: ,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.
Privindu-ne în oglinzi nu putem scăpa de scrutarea morală a conştiinţei noastre: ,,Iar, pentru mulţi dintre noi nimicitor ar fi să se vadă ca fiind exact ceea ce sunt”. Am putea vorbi deci, de nişte oglinzi morale, de nişte instanţe morale.
Prezenţa de o clipă a chipului nostru în oglindă este departe de imaginea noastră văzută de alţii: ,,De fapt nimeni nu se vede în oglinzi aşa cum e văzut de alţii din afara lui”. Oglinzile lui Petru Creţia par a reflecta şi interiorul nostru, ele nu ne iartă defectele caracterului: ,,Uneori surprindem în ochii noştri din oglinzi un gând despre care nu mai ştiam că dăinuie în noi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru.
Chiar dacă vrem să ne ascundem tergiversările noastre, căderile noastre pe traseul ,,între carne şi stele”, oglinzile ne divulgă ezitările: ,,Viziunea din oglindă este o însumare de lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru”. Privitul în oglindă, fapt repetabil este asociat trecerii timpului. Oglinzile se transformă în nişte clepsidre care, fie că ne cronometrează blagian ,,trecerea”, fie că ne amintesc de iminentul nostru sfârşit.
Timpul se poate cronometra prin imaginea celui aflat în faţa oglinzii: ,,În unele oglinzi aurora pare amurg, iar miezul zilei pare miezul nopţii”. Oglinzile ne atenţionează permanent: ,,Singura deschidere în timp a oglinzilor este în direcţia decreptitudinii şi a morţii”. Moartea pune capăt posibilităţii de oglindire: ,,Moartea nu este altceva decât abolirea oricărei oglindiri, în afară de una: a nimicului, în propriu nimic”.
Pe chipul celui reflectat în oglindă timpul aşează prevestitor spaima sfârşitului: ,,Vine un ceas când, în locul reflecţiei noastre în oglindă, putem găsi acolo, sau în altă oglindă, sau în infinite alte oglinzi, limpedele chip al spaimei”. În oglinzi ,,chipul devine trecut şi trecutul ei nefiinţă”. Timpul schimbă înfăţişarea celui care se priveşte în oglindă: ,,cel mai greu este să îţi aduci aminte chipul tău de odinioară în timp ce te priveşti într-o oglindă”.
Inevitabil, privitul în oglindă înseamnă până la urmă apropierea de sfârşit: ,,priveşte cum se vede în oglindă că în tine, ştiindu-se pe sine că e moarte, plânge moartea”. Parcă am auzi versurile lui Nichita Stănescu: ,,Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.
Formal se continuă aceeaşi manieră din volumul ,,Norii”. Fragmentele cu reflecţiile scriitorului sunt la limita ,,între poezie, eseu şi jurnal”. ,,Starea de univers” din volumul semnalat este înlocuită cu cea de oglindire. Până la urmă oglinzile sunt spaţii ale întâlnirii cu interioritatea noastră. Oglinzile ar fi doar intermediarul acestei întâlnirii a introspecţiei sinelui.

Ion Radu Zăgreanu