Aş propune două etape în demersul Dumneavoastră de a-l canoniza pe poetul Mihai Eminescu ,,ca SFĂNT în Calendarul Ortodox Român”.
Prima etapă : canonizarea propiu-zisă a poetului.
A doua etapă : să se interzică tuturor celor care nu sunt ortodocşi, să citească şi să studieze opera eminesciană.Eventual, componenţii Ligii Scriitorilor din România să-i urmărească şi să-i denunţe justiţiei pe toţi aceea care nu sunt ortodocşi şi îndrăznesc să se apropie de opera poetului.
Ion Radu Zăgreanu
(http://www.rasunetul.ro/raspuns-domnului-al-florin-tene-presedintele-ligii-scriitorilor-din-romania)
marți, 16 februarie 2010
Mărturii din închisorile comuniste(2)
Suferinţa convertită
,,Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre
moarte, dar în acelaşi timp ea deschidea o
mulţime de porţi spre viaţă” . ( Ioan Z. Boilă )
Ioan Z. Boilă a petrecut opt ani ,,în gulagul comunist din România” ( 1956-1964 ), a trecut prin 10 penitenciare şi prin lagărul de muncă Stoeneşti din Bălţile Brăilei.
În 1956 împreună cu patru prieteni a participat la redactarea unui memoriu în care ei protestau împotriva ,,comunizării României şi a persecuţiei religioase şi politice care era în curs”. A fost arestat de pe stradă şi a cunoscut din plin suferinţele celor opt ani de detenţie.
Experienţa acestei perioade carcerale este relatată de Ioan Z. Boilă în volumul ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), un scurt tratat post factum de supravieţuire în închisorile comuniste româneşti.
Cartea lui Ioan Z. Boilă nu este un lamento personal, ea sintetizează mai mult o experienţă colectivă a modalităţilor de supravieţuire în gulagul românesc. Cum au rezistat supravieţuitorii închisorilor comuniste? Aceasta este întrebarea la care autorul caută să dea un răspuns , pe care îl expune din punctul de vedere al unei persoane profund religioase.
Ioan Z.Boilă nu etichetează, nu judecă pe nimeni : ,,Nimeni nu are dreptul şi nu poate să judece pe unul care a trăit teroarea închisorii. Nimeni nu poate şti care îi sunt limitele şi cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară”.
Detenţia a fost provocatoarea a mari suferinţe. Autorul identifică trei categorii de suferinţe: ,,suferinţa şocului arestării şi a primelor ore, nopţi şi zile, suferinţa din perioada de anchetă şi suferinţa lungilor ani de detenţie”. Nu degeaba Monseniorul Vladimir Ghica considera suferinţa ,,al optulea sacrament”.
Arestarea constituia un şoc care anula ,,toate valorile şi libertăţile fireşti”. Ioan Z. Boilă converteşte suferinţa într-o şansă de mântuire, iar perioada detenţiei devine un prilej de introspecţie, de refugiu în sine: ,,problematica morală” a celui închis este adusă ,,în focarul luminos al conştiinţei”. Au supravieţuit în general cei care au avut o trăire spirituală mai puternică, cei care s-au refugiat în rugăciune, cei care s-au încrezut în Dumnezeu: ,,un singur reazem real al sufletului, inimii, minţii şi trupului: Isus Cristos”. Salvarea a fost prin credinţă şi prin rugăciune.
Pentru cel de după gratii dispăreau reperele lui obişnuite, timpul căpăta un alt sens: ,,prezentul ţi se impune cu duritate şi cruzime, trecutul îl trăieşti ca pe un refugiu, viitorul este nesigur”.
Evadarea era posibilă doar în plan interior, prin meditaţie, rugăciune, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare.
Condamnatului i se oferea alternativa de a rămâne ,,homo spiritualis” sau de a deveni ,,homo animalis”, eventual un turnător, un torţionar (fenomenul Piteşti). Poziţionarea celui închis faţă de moarte se schimbă şi ea. Deşi posibila prezenţă a morţii era o permanenţă în gulagul românesc, setea de viaţă a celui obidit era mai puternică.
După graţii, în suferinţă şi în lipsuri, în singurătate, deţinuţii încrezători în Cristos şi-au construit în tăcere un alt destin, reexaminându-şi întregul parcurs al vieţii de până atunci. Nimeni nu le putea opri gândul spre Dumnezeu şi astfel ei au reuşit să reziste torturilor, înfometării, muncii silnice, tracasărilor şi batjocurilor.
Cunoscundu-se foarte bine pe sine, cel lipsit de libertate, în permanenţă în dialog cu Dumnezeu, a ajungea într-o stare de seninătate încât era capabil să-i ierte chiar şi pe călăi: ,,nu mi-au lăsat nici urmă de ură sau dorinţă de răzbunare”. O olimpiană detaşare de mizeria închisorilor, de brutalitatea supraveghetorilor, le-a asigurat rugăciunea, ei convertind suferinţa ,,în credinţă şi iubire”.
Ioan I. Boilă iese din închisoare ,,cu conştiinţa împăcată”, îşi consideră experienţa tragică a anilor de închisoare ,,un talant”, un dar de la Dumnezeu, ,,o şcoală a înţelepciunii”, un spaţiu uneori al miracolelor şi al bucuriei.
Recunoscător celui care l-a salvat, Ioan Z. Boilă nu uită, la eliberare, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Memorialistul se simte dator să-şi ,,împărtăşească amintirile” din închisorile comuniste fiincă simte că a devenit liber, fiincă a spus adevărul şi aşa cum zice Sf. Ioan Evanghelistul ,,adevărul vă va face liberi”.
Ion Radu Zăgreanu
,,Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre
moarte, dar în acelaşi timp ea deschidea o
mulţime de porţi spre viaţă” . ( Ioan Z. Boilă )
Ioan Z. Boilă a petrecut opt ani ,,în gulagul comunist din România” ( 1956-1964 ), a trecut prin 10 penitenciare şi prin lagărul de muncă Stoeneşti din Bălţile Brăilei.
În 1956 împreună cu patru prieteni a participat la redactarea unui memoriu în care ei protestau împotriva ,,comunizării României şi a persecuţiei religioase şi politice care era în curs”. A fost arestat de pe stradă şi a cunoscut din plin suferinţele celor opt ani de detenţie.
Experienţa acestei perioade carcerale este relatată de Ioan Z. Boilă în volumul ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), un scurt tratat post factum de supravieţuire în închisorile comuniste româneşti.
Cartea lui Ioan Z. Boilă nu este un lamento personal, ea sintetizează mai mult o experienţă colectivă a modalităţilor de supravieţuire în gulagul românesc. Cum au rezistat supravieţuitorii închisorilor comuniste? Aceasta este întrebarea la care autorul caută să dea un răspuns , pe care îl expune din punctul de vedere al unei persoane profund religioase.
Ioan Z.Boilă nu etichetează, nu judecă pe nimeni : ,,Nimeni nu are dreptul şi nu poate să judece pe unul care a trăit teroarea închisorii. Nimeni nu poate şti care îi sunt limitele şi cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară”.
Detenţia a fost provocatoarea a mari suferinţe. Autorul identifică trei categorii de suferinţe: ,,suferinţa şocului arestării şi a primelor ore, nopţi şi zile, suferinţa din perioada de anchetă şi suferinţa lungilor ani de detenţie”. Nu degeaba Monseniorul Vladimir Ghica considera suferinţa ,,al optulea sacrament”.
Arestarea constituia un şoc care anula ,,toate valorile şi libertăţile fireşti”. Ioan Z. Boilă converteşte suferinţa într-o şansă de mântuire, iar perioada detenţiei devine un prilej de introspecţie, de refugiu în sine: ,,problematica morală” a celui închis este adusă ,,în focarul luminos al conştiinţei”. Au supravieţuit în general cei care au avut o trăire spirituală mai puternică, cei care s-au refugiat în rugăciune, cei care s-au încrezut în Dumnezeu: ,,un singur reazem real al sufletului, inimii, minţii şi trupului: Isus Cristos”. Salvarea a fost prin credinţă şi prin rugăciune.
Pentru cel de după gratii dispăreau reperele lui obişnuite, timpul căpăta un alt sens: ,,prezentul ţi se impune cu duritate şi cruzime, trecutul îl trăieşti ca pe un refugiu, viitorul este nesigur”.
Evadarea era posibilă doar în plan interior, prin meditaţie, rugăciune, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare.
Condamnatului i se oferea alternativa de a rămâne ,,homo spiritualis” sau de a deveni ,,homo animalis”, eventual un turnător, un torţionar (fenomenul Piteşti). Poziţionarea celui închis faţă de moarte se schimbă şi ea. Deşi posibila prezenţă a morţii era o permanenţă în gulagul românesc, setea de viaţă a celui obidit era mai puternică.
După graţii, în suferinţă şi în lipsuri, în singurătate, deţinuţii încrezători în Cristos şi-au construit în tăcere un alt destin, reexaminându-şi întregul parcurs al vieţii de până atunci. Nimeni nu le putea opri gândul spre Dumnezeu şi astfel ei au reuşit să reziste torturilor, înfometării, muncii silnice, tracasărilor şi batjocurilor.
Cunoscundu-se foarte bine pe sine, cel lipsit de libertate, în permanenţă în dialog cu Dumnezeu, a ajungea într-o stare de seninătate încât era capabil să-i ierte chiar şi pe călăi: ,,nu mi-au lăsat nici urmă de ură sau dorinţă de răzbunare”. O olimpiană detaşare de mizeria închisorilor, de brutalitatea supraveghetorilor, le-a asigurat rugăciunea, ei convertind suferinţa ,,în credinţă şi iubire”.
Ioan I. Boilă iese din închisoare ,,cu conştiinţa împăcată”, îşi consideră experienţa tragică a anilor de închisoare ,,un talant”, un dar de la Dumnezeu, ,,o şcoală a înţelepciunii”, un spaţiu uneori al miracolelor şi al bucuriei.
Recunoscător celui care l-a salvat, Ioan Z. Boilă nu uită, la eliberare, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Memorialistul se simte dator să-şi ,,împărtăşească amintirile” din închisorile comuniste fiincă simte că a devenit liber, fiincă a spus adevărul şi aşa cum zice Sf. Ioan Evanghelistul ,,adevărul vă va face liberi”.
Ion Radu Zăgreanu
luni, 15 februarie 2010
Mărturii din închisorile comuniste
Lumina de după gratii
,, Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine-în opinia multora-să fie împărtăşită de cei care au trecut prin agora împrejmuită de sârma ghimpată”.
( Pr. Matei Boilă )
Când ai citit mai multe cărţi care descriu experienţa trăită de cei care au trecut prin închisorile comuniste, cartea preotului Matei Boilă, ,,Gratii luminând” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), pare a contraria modul de construcţie al altor volume cu aceeaşi problematică.
Părintele Matei Boilă evocă în amintirile sale din puşcăriile comuniste doar acele ,,momente de bucurie, în orice caz de lumină” la care a fost martor. Autorul îşi cere chiar şi scuze pentru această manieră de viziune referitoare la prezentarea întâmplărilor luminoase din anii de detenţie : ,,Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz, tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată”.
Matei Boilă a fost coleg de celulă cu deţinuţi care au trecut prin infernul reeducării de la Piteşti. Aceştia i-au relatat incredibilele maltratări la care au fost supuşi cei ,,reeducaţi”. Cu toate aceste ,,suferinţele sufleteşti diabolic provocate”, au fost mai cumplite decât cele fizice. Un prieten îi povesteşte cum erau pedepsiţi la Piteşti cei care erau credincioşii . Li se dădea să consume din ,,potire improvizate” fecale şi vomă sub pretextul că se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie.
Preotul nu respectă o cronologie strictă a întâmplărilor şi caută să-şi reamintească momentele luminoase, de omenie, de bucurie, la care a asista, care au evidenţiat ceea ce a fost bun atât printre cei condamnaţi, cât şi printre cei care îi păzeau sau îi torturau.
L-a impresionat strigătul unui copil de treisprezece ani, la închisoarea Malmaison, care timp de două zile s-a rugat de gardieni să-i dea voie să plece acasă, ca să adape oile deoarece o să-l certe tatăl său.
La Jilava , de Paşti, din cei 242 de deţinuţi din lotul din care făcea parte şi preotul Matei Boilă, 240 s-au mărturisit episcopului greco-catolic Iuliu Hirstea , bineînţeles şi el fiind puşcăriaş, deşi cei obidiţi erau de confesiuni diferite. Matei Boilă concluzionează cu bucurie: ,,a fost cel mai frumos Paşti”.
Tot de Paşti, în 1960, în lagărul de muncă forţată de la Salcia, un gardian a dat deţinuţilor câteva coşuri cu ,,resturi de pâine de la masa cadrelor”. Din nou părintele Matei Boilă se bucură : ,,A fost cel mai bogat festin din viaţa mea”.
Un deţinut, un hoţ şi un criminal, pe nume Geo, îl întreabă pe preotul Matei Boilă dacă ar avea şi el dreptul să se roage şi îl determină pe preot să-l înveţe cum să o facă.
Un sergent care era de pază ajungând în baie cu preotul ortodox Iovan de la Mănăstirea din Vladimireşti, cade în genunchi spunându-i : ,,-Părinte, iartă-mi păcatele!”.
La Gherla , la o percheziţie preotului îi este luată cutiuţa cu Sfânta Euharistie împreună cu nişte haine. Minune, cutiuţa se rostogoleşte şi ajunge iar în celulă.
Generalul Stoicescu se lasă convins să-l ierte pe sergentul gardian. După trei ore de la împărtăşanie generalul a murit ,,împăcat”. În 1961, de Crăciun, la Botoşani ,,am avut bucuria de a sta cu fratele meu Nelu în celule învecinate...putând comunica între noi”.
Şi acest volum de memorii din închisorile comuniste, ca şi cel al fratelui său Ioan Z. Boilă, ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004) se încheie cu un moment liric, poezia ,,Colind mamei”, semnat de ambii fraţi.
Cartea preotului Matei Boilă, o pagină cu mărturii din ,,iadul comunist” impresionează prin ineditul ei, relatarea momentelor de lumină şi de bucurie la care dânsul a fost martor.
Ion Radu Zăgreanu
,, Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine-în opinia multora-să fie împărtăşită de cei care au trecut prin agora împrejmuită de sârma ghimpată”.
( Pr. Matei Boilă )
Când ai citit mai multe cărţi care descriu experienţa trăită de cei care au trecut prin închisorile comuniste, cartea preotului Matei Boilă, ,,Gratii luminând” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), pare a contraria modul de construcţie al altor volume cu aceeaşi problematică.
Părintele Matei Boilă evocă în amintirile sale din puşcăriile comuniste doar acele ,,momente de bucurie, în orice caz de lumină” la care a fost martor. Autorul îşi cere chiar şi scuze pentru această manieră de viziune referitoare la prezentarea întâmplărilor luminoase din anii de detenţie : ,,Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz, tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată”.
Matei Boilă a fost coleg de celulă cu deţinuţi care au trecut prin infernul reeducării de la Piteşti. Aceştia i-au relatat incredibilele maltratări la care au fost supuşi cei ,,reeducaţi”. Cu toate aceste ,,suferinţele sufleteşti diabolic provocate”, au fost mai cumplite decât cele fizice. Un prieten îi povesteşte cum erau pedepsiţi la Piteşti cei care erau credincioşii . Li se dădea să consume din ,,potire improvizate” fecale şi vomă sub pretextul că se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie.
Preotul nu respectă o cronologie strictă a întâmplărilor şi caută să-şi reamintească momentele luminoase, de omenie, de bucurie, la care a asista, care au evidenţiat ceea ce a fost bun atât printre cei condamnaţi, cât şi printre cei care îi păzeau sau îi torturau.
L-a impresionat strigătul unui copil de treisprezece ani, la închisoarea Malmaison, care timp de două zile s-a rugat de gardieni să-i dea voie să plece acasă, ca să adape oile deoarece o să-l certe tatăl său.
La Jilava , de Paşti, din cei 242 de deţinuţi din lotul din care făcea parte şi preotul Matei Boilă, 240 s-au mărturisit episcopului greco-catolic Iuliu Hirstea , bineînţeles şi el fiind puşcăriaş, deşi cei obidiţi erau de confesiuni diferite. Matei Boilă concluzionează cu bucurie: ,,a fost cel mai frumos Paşti”.
Tot de Paşti, în 1960, în lagărul de muncă forţată de la Salcia, un gardian a dat deţinuţilor câteva coşuri cu ,,resturi de pâine de la masa cadrelor”. Din nou părintele Matei Boilă se bucură : ,,A fost cel mai bogat festin din viaţa mea”.
Un deţinut, un hoţ şi un criminal, pe nume Geo, îl întreabă pe preotul Matei Boilă dacă ar avea şi el dreptul să se roage şi îl determină pe preot să-l înveţe cum să o facă.
Un sergent care era de pază ajungând în baie cu preotul ortodox Iovan de la Mănăstirea din Vladimireşti, cade în genunchi spunându-i : ,,-Părinte, iartă-mi păcatele!”.
La Gherla , la o percheziţie preotului îi este luată cutiuţa cu Sfânta Euharistie împreună cu nişte haine. Minune, cutiuţa se rostogoleşte şi ajunge iar în celulă.
Generalul Stoicescu se lasă convins să-l ierte pe sergentul gardian. După trei ore de la împărtăşanie generalul a murit ,,împăcat”. În 1961, de Crăciun, la Botoşani ,,am avut bucuria de a sta cu fratele meu Nelu în celule învecinate...putând comunica între noi”.
Şi acest volum de memorii din închisorile comuniste, ca şi cel al fratelui său Ioan Z. Boilă, ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004) se încheie cu un moment liric, poezia ,,Colind mamei”, semnat de ambii fraţi.
Cartea preotului Matei Boilă, o pagină cu mărturii din ,,iadul comunist” impresionează prin ineditul ei, relatarea momentelor de lumină şi de bucurie la care dânsul a fost martor.
Ion Radu Zăgreanu
Juneţea poetică a lui George Coşbuc
Juneţea poetică a lui George Coşbuc
,,Fără a se constitui într-o integrală a poeziei coşbuciene de tinereţe, ,,Juneţea poetică” încearcă să aducă un plus în cunoaşterea unor faţete literare ale poetului şi, mai ales, să prezinte cititorului un alt Coşbuc : adolescentul şi apoi tânărul modest şi tăcut, cu sufletul aprins de flacăra nemuririi şi subjugat conştiinţei sale poetice ; devotat şi loial până la sacrificiu, singurelor şi devorantelor sale iubiri : poezia şi naţiunea română”. ( Dumitru Munteanu)
Prozatorul şi editorul Dumitru Munteanu îşi propune să ,,scuture praful istoriei de pe poeziile juneţei coşbuciene” şi să le ofere cititorilor, în special celor tineri, contemporani cu intrarea într-un con de umbră a operei poetului din Hordou. Autorul are ca punct de plecare de bază ,,Bibliografia George Coşbuc” ( Editura ,,Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1965) întocmită de Gavril Scridon şi Ioan Domşa şi lucrarea lui Lucian Valea ,,Pe urmele lui George Coşbuc”, Editura ,,Sport-Turism”, Bucureşti, 1986.
În acest sens, fără a avea pretenţia că a lămurit totul în ceea ce priveşte poezia coşbuciană de tinereţe, că a clarificat toate confuziile, el doreşte ,,să scoată în evidenţă, pentru cei care nu au cunoscut-o încă, frumuseţea nestematelor poetice coşbuciene, poartă larg deschisă de tânărul poet spre inima şi sufletului esenţei embrionare a naţiunii române : satul şi oamenii lui”.
Demersul lui s-a concretizat în volumele : ,,George Coşbuc . Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie”, vol. II, Juneţea poetică” ( Editura ,,George Coşbuc”, Bistriţa, 2008).
Poeziile începuturilor literare coşbuciene au fost lăsate în uitare sau au fost editate în studii provinciale, ardelene, deşi multe dintre ele sunt creaţii valoroase ,,interesante şi lămuritoare pentru naşterea şi evoluţia” ulterioară a liricii coşbuciene.
Motivarea studiului întreprins de Dumitru Munteanu o aflăm la sfârşitul vol. II, în ultimul capitol ,,George Coşbuc-juneţea poetică”, deşi autorul acceptă părerea lui Mircea Popa, că integrala coşbuciană este încă greu de realizat. S-a constatat că multe poezii din perioada de tinereţe a poetului ,,au rămas pe dinafară”, creaţii coşbuciene din perioada şcolarităţii au fost neglijate, nepublicate.
Intenţia lui Dumitru Munteanu este de a-l redescoperi pe George Coşbuc, mai ales pentru tânăra generaţie, de a confirma statutul acestuia de ,,cel mai popular poet înainte de primul război mondial”, cum afirmă Nicolae Manolescu în ,,Istoria critică a literaturii române” , Editura ,,Paralela 45”, Piteşti, 2008, p. 503).
Dumitru Munteanu îşi argumentează ,,redescoperirea lui Coşbuc” deschizând vol.I cu articolul lui Sandu Manoil ( 1896-1930), ,,Frânturi” ( ,,Arhiva Someşană”, nr.5, Năsăud, 1926). Autorul împarte scriitorii în cei cu ,,valoare istoric ( mai mulţi) şi cei cu ,,valoare literară ( mai puţini)”, ,,cei dintâi aprind făclia culturii. Ceilalţi o fac să strălucească. Primii dibuesc, popularizează şi culturalizează. Ceilalţi perfecţionează, crează şi estetizează”. Mihai Eminescu şi George Coşbuc ,,au ştiut să fie şi ucenici şi artişti-deşi au trăit în epoci de iniţiere şi adaptare culturală, epoci cari cereau în primul rând, nu crearea de adevăruri estetice, ci crearea unui mediu capabil de cultură”.
Autorul motivează sintagma lui Sandu Manoliu de ,,scriitor meşteşugar-artist”, considerând că George Coşbuc a fost un creator de limbă literară, a întemeiat reviste literare, a fost revoluţionar în poezie, a fost un poet novator, un experimentalist, un vizionar ( ,, un vizionar al mişcărilor sempiterne”-George Călinescu), a fost un virtuoz ( ,,reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii”-Vladimir Streinu) , a fost un poet universal, a avut un crez poetic ( ,,cel mai mare dintre poeţii de energii al românimii întregi”-Nicolae Iorga), ,,a pătruns în conştiinţa oamenilor” ( ,,Canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până azi memoria” - Nicolae Manolescu op. cit., p. 503), a tradus enorm.
După această argumentare a iniţiativei sale de a reedita , cu numeroase completări, poezia coşbuciană de juneţe, Dumitru Munteanu procedează monografic prezentându-ne în primul volum viaţa şi activitatea poetului până în perioada ,,ultimului popas ardelean”, cel de la ,,Tribuna” a lui Ioan Slavici, de la Sibiu.
Biografia lui George Coşbuc capătă note romanţate. Descrierea mediului familial hordouan ia aspect de roman. Se insistă asupra rolului pe care mama poetului Maria Avacum şi mătuşa lui Firoana din Telciu, ca de altfel şi dascălii Tănăsucă Mocodeanu şi Ion Goriţă ( foste cătane grănicereşti, tâlcuitori de snoave şi ,,poveşti fantastico-populare”) l-au avut asupra tânărului George. Prin intermediul lor George Coşbuc a descoperit orizontul mitic al satului, cu tradiţiile şi obiceiurile lui, peste care s-a altoit ,,puternice influenţe de educaţie istorico-naţională”.
Sunt prezentaţi anii şcolarităţii poetului. Foarte bine este intuită formarea ,,conştiinţei devenirii sale viitoare” ca poet, mai ales în perioada năsăudeană. Bine descrisă este atmosfera culturală a Năsăudului, spiritul naţional al oraşului, şcolile lui. Paginile evocării sunt uneori sentimentale : ,, În acest Năsăud de legendă descinde la 1875, într-o zi de toamnă, copilul George Coşbuc în vârstă de 8 ani şi căteva luni, păşind pe calea ce avea să-l ducă peste ani, în Academia Română, în Istoria literaturii şi în conştiinţele a milioane şi milioane de români”.
Perioada năsăudeană înseamnă pentru George Coşbuc ani de aprofundate lecturi, o mulţime de poezii scrise şi publicate, în care se prefigurează marile teme ale liricii sale. Poetul, constată Dumitru Munteanu ,,depăşeşte perioada glumelor poetice, a improvizaţiilor sub semnul literaturii populare folclorice”. ,,Şcoala de poezie” din cadrul Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”, publicarea a numeroase poezii, traduceri, adaptări, în revista ,,Musa Someşană”, preocupările pentru limba română, pentru folclor, îi conturează poetului o mare notorietate, ,,o evidentă conştientizare a valorii sale”. Secvenţele importante din viaţa poetului se încheie prin concluzii : ,,Cei opt ani petrecuţi la gimnaziul năsăudean au lăsat urme adânci şi profunde în viaţa şi caracterul poetului. Dacă a intrat în gimnaziu ca un copil precoce, cu o experienţă şcolară, culturală şi de viaţă mai mare decât alţi copii de vârsta sa, fapt ce i-a favorizat alegerea direcţiei în care avea să păşească, la încheierea studiilor năsăudene era un adolescent maturizat mult mai devreme decât ceilalţi colegi, un tânăr poet cu o evidentă conştientizare a valorii sale, cu direcţii literare foarte bine conturate, el pregătit fiind să le urmeze, având deja stabilit un scop al vieţii şi, mai ales, un crez poetic, pe care îl va urma”.
Bine argumentat este redat dezacordul dintre poet şi familia doritoare ca George să urmeze teologia , sunt lămurite raporturile poetului cu profesorul Grigore Silaşi originar din Beclean, cu societatea ,,Iulia”. Perioada clujeană a însemnat pentru poet o permanentă zbatere între ,,aşteptările familiei” şi proiectele sale, poetul urmând altă facultate. Chemarea poeziei va învinge însă toate piedicile. În septembrie 1887 el pleacă la Sibiu ,,urmându-şi destinul ce avea să-l legitimeze ca unul din vârfurile literaturii române”.
Dumitru Munteanu punctează bine ideea formării conştiinţei de poet a lui George Coşbuc. Aspiraţia la glorie şi la nemurire a poetului, greutăţile materiale, presiunile familiei, îl determină să plece la Sibiu şi apoi la Bucureşti.
Din nou Dumitru Munteanu concluzionează : ,, la mijlocul anului 1989 poetul George Coşbuc îşi încheie definitiv anii de ucenicie literară din Ardeal şi trece Carpaţii urmându-şi destinul, acela de voce poetică unică, a unei Transilvanii unice”.
Personal, am luat contact prima dată cu poeziile cobuşciene din ,,anii de ucenicie”, în perioada ciclului primar, tatăl meu având în biblioteca pe care a mai putut-o salva şi volumul II de poezii de George Coşbuc, publicat în ediţia ,,Clasici români”, ,,Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, 1958, cu un studiu introductiv de I. Popper.. Îmi amintesc de poeziile citite nouă de tatăl nostru : ,,Filosofii şi plugarii”, ,,Pe pământul turcului”, ,,Rodovica”, ,,Leac pentru drac” etc.
Acum îmi dau seama unde întâlnise tatăl meu sintagma ,,-Tronc, Marie”, pe care o folosea uneori. Am găsit-o în poezia ,,Lupii ţiganului”.
Cele două volume în discuţie conţin multe copii după manuscrisele poetului, copii după însemnările şedinţelor literare ale Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”.
Dumitru Munteanu ne oferă şi foarte multe opinii referitoare la receptarea operei coşbuciene de către critica literară de-a lungul timpului. Cu unele este de acord, polemizează cu altele, sau le trece în revistă ca simple date de istorie literară.
Încercarea lui Dumitru Munteanu de a readuce în actualitate poeziile de tinereţe ale lui George Coşbuc este meritorie şi trebuie salutată.
Ion Radu Zăgreanu
,,Fără a se constitui într-o integrală a poeziei coşbuciene de tinereţe, ,,Juneţea poetică” încearcă să aducă un plus în cunoaşterea unor faţete literare ale poetului şi, mai ales, să prezinte cititorului un alt Coşbuc : adolescentul şi apoi tânărul modest şi tăcut, cu sufletul aprins de flacăra nemuririi şi subjugat conştiinţei sale poetice ; devotat şi loial până la sacrificiu, singurelor şi devorantelor sale iubiri : poezia şi naţiunea română”. ( Dumitru Munteanu)
Prozatorul şi editorul Dumitru Munteanu îşi propune să ,,scuture praful istoriei de pe poeziile juneţei coşbuciene” şi să le ofere cititorilor, în special celor tineri, contemporani cu intrarea într-un con de umbră a operei poetului din Hordou. Autorul are ca punct de plecare de bază ,,Bibliografia George Coşbuc” ( Editura ,,Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1965) întocmită de Gavril Scridon şi Ioan Domşa şi lucrarea lui Lucian Valea ,,Pe urmele lui George Coşbuc”, Editura ,,Sport-Turism”, Bucureşti, 1986.
În acest sens, fără a avea pretenţia că a lămurit totul în ceea ce priveşte poezia coşbuciană de tinereţe, că a clarificat toate confuziile, el doreşte ,,să scoată în evidenţă, pentru cei care nu au cunoscut-o încă, frumuseţea nestematelor poetice coşbuciene, poartă larg deschisă de tânărul poet spre inima şi sufletului esenţei embrionare a naţiunii române : satul şi oamenii lui”.
Demersul lui s-a concretizat în volumele : ,,George Coşbuc . Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie”, vol. II, Juneţea poetică” ( Editura ,,George Coşbuc”, Bistriţa, 2008).
Poeziile începuturilor literare coşbuciene au fost lăsate în uitare sau au fost editate în studii provinciale, ardelene, deşi multe dintre ele sunt creaţii valoroase ,,interesante şi lămuritoare pentru naşterea şi evoluţia” ulterioară a liricii coşbuciene.
Motivarea studiului întreprins de Dumitru Munteanu o aflăm la sfârşitul vol. II, în ultimul capitol ,,George Coşbuc-juneţea poetică”, deşi autorul acceptă părerea lui Mircea Popa, că integrala coşbuciană este încă greu de realizat. S-a constatat că multe poezii din perioada de tinereţe a poetului ,,au rămas pe dinafară”, creaţii coşbuciene din perioada şcolarităţii au fost neglijate, nepublicate.
Intenţia lui Dumitru Munteanu este de a-l redescoperi pe George Coşbuc, mai ales pentru tânăra generaţie, de a confirma statutul acestuia de ,,cel mai popular poet înainte de primul război mondial”, cum afirmă Nicolae Manolescu în ,,Istoria critică a literaturii române” , Editura ,,Paralela 45”, Piteşti, 2008, p. 503).
Dumitru Munteanu îşi argumentează ,,redescoperirea lui Coşbuc” deschizând vol.I cu articolul lui Sandu Manoil ( 1896-1930), ,,Frânturi” ( ,,Arhiva Someşană”, nr.5, Năsăud, 1926). Autorul împarte scriitorii în cei cu ,,valoare istoric ( mai mulţi) şi cei cu ,,valoare literară ( mai puţini)”, ,,cei dintâi aprind făclia culturii. Ceilalţi o fac să strălucească. Primii dibuesc, popularizează şi culturalizează. Ceilalţi perfecţionează, crează şi estetizează”. Mihai Eminescu şi George Coşbuc ,,au ştiut să fie şi ucenici şi artişti-deşi au trăit în epoci de iniţiere şi adaptare culturală, epoci cari cereau în primul rând, nu crearea de adevăruri estetice, ci crearea unui mediu capabil de cultură”.
Autorul motivează sintagma lui Sandu Manoliu de ,,scriitor meşteşugar-artist”, considerând că George Coşbuc a fost un creator de limbă literară, a întemeiat reviste literare, a fost revoluţionar în poezie, a fost un poet novator, un experimentalist, un vizionar ( ,, un vizionar al mişcărilor sempiterne”-George Călinescu), a fost un virtuoz ( ,,reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii”-Vladimir Streinu) , a fost un poet universal, a avut un crez poetic ( ,,cel mai mare dintre poeţii de energii al românimii întregi”-Nicolae Iorga), ,,a pătruns în conştiinţa oamenilor” ( ,,Canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până azi memoria” - Nicolae Manolescu op. cit., p. 503), a tradus enorm.
După această argumentare a iniţiativei sale de a reedita , cu numeroase completări, poezia coşbuciană de juneţe, Dumitru Munteanu procedează monografic prezentându-ne în primul volum viaţa şi activitatea poetului până în perioada ,,ultimului popas ardelean”, cel de la ,,Tribuna” a lui Ioan Slavici, de la Sibiu.
Biografia lui George Coşbuc capătă note romanţate. Descrierea mediului familial hordouan ia aspect de roman. Se insistă asupra rolului pe care mama poetului Maria Avacum şi mătuşa lui Firoana din Telciu, ca de altfel şi dascălii Tănăsucă Mocodeanu şi Ion Goriţă ( foste cătane grănicereşti, tâlcuitori de snoave şi ,,poveşti fantastico-populare”) l-au avut asupra tânărului George. Prin intermediul lor George Coşbuc a descoperit orizontul mitic al satului, cu tradiţiile şi obiceiurile lui, peste care s-a altoit ,,puternice influenţe de educaţie istorico-naţională”.
Sunt prezentaţi anii şcolarităţii poetului. Foarte bine este intuită formarea ,,conştiinţei devenirii sale viitoare” ca poet, mai ales în perioada năsăudeană. Bine descrisă este atmosfera culturală a Năsăudului, spiritul naţional al oraşului, şcolile lui. Paginile evocării sunt uneori sentimentale : ,, În acest Năsăud de legendă descinde la 1875, într-o zi de toamnă, copilul George Coşbuc în vârstă de 8 ani şi căteva luni, păşind pe calea ce avea să-l ducă peste ani, în Academia Română, în Istoria literaturii şi în conştiinţele a milioane şi milioane de români”.
Perioada năsăudeană înseamnă pentru George Coşbuc ani de aprofundate lecturi, o mulţime de poezii scrise şi publicate, în care se prefigurează marile teme ale liricii sale. Poetul, constată Dumitru Munteanu ,,depăşeşte perioada glumelor poetice, a improvizaţiilor sub semnul literaturii populare folclorice”. ,,Şcoala de poezie” din cadrul Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”, publicarea a numeroase poezii, traduceri, adaptări, în revista ,,Musa Someşană”, preocupările pentru limba română, pentru folclor, îi conturează poetului o mare notorietate, ,,o evidentă conştientizare a valorii sale”. Secvenţele importante din viaţa poetului se încheie prin concluzii : ,,Cei opt ani petrecuţi la gimnaziul năsăudean au lăsat urme adânci şi profunde în viaţa şi caracterul poetului. Dacă a intrat în gimnaziu ca un copil precoce, cu o experienţă şcolară, culturală şi de viaţă mai mare decât alţi copii de vârsta sa, fapt ce i-a favorizat alegerea direcţiei în care avea să păşească, la încheierea studiilor năsăudene era un adolescent maturizat mult mai devreme decât ceilalţi colegi, un tânăr poet cu o evidentă conştientizare a valorii sale, cu direcţii literare foarte bine conturate, el pregătit fiind să le urmeze, având deja stabilit un scop al vieţii şi, mai ales, un crez poetic, pe care îl va urma”.
Bine argumentat este redat dezacordul dintre poet şi familia doritoare ca George să urmeze teologia , sunt lămurite raporturile poetului cu profesorul Grigore Silaşi originar din Beclean, cu societatea ,,Iulia”. Perioada clujeană a însemnat pentru poet o permanentă zbatere între ,,aşteptările familiei” şi proiectele sale, poetul urmând altă facultate. Chemarea poeziei va învinge însă toate piedicile. În septembrie 1887 el pleacă la Sibiu ,,urmându-şi destinul ce avea să-l legitimeze ca unul din vârfurile literaturii române”.
Dumitru Munteanu punctează bine ideea formării conştiinţei de poet a lui George Coşbuc. Aspiraţia la glorie şi la nemurire a poetului, greutăţile materiale, presiunile familiei, îl determină să plece la Sibiu şi apoi la Bucureşti.
Din nou Dumitru Munteanu concluzionează : ,, la mijlocul anului 1989 poetul George Coşbuc îşi încheie definitiv anii de ucenicie literară din Ardeal şi trece Carpaţii urmându-şi destinul, acela de voce poetică unică, a unei Transilvanii unice”.
Personal, am luat contact prima dată cu poeziile cobuşciene din ,,anii de ucenicie”, în perioada ciclului primar, tatăl meu având în biblioteca pe care a mai putut-o salva şi volumul II de poezii de George Coşbuc, publicat în ediţia ,,Clasici români”, ,,Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, 1958, cu un studiu introductiv de I. Popper.. Îmi amintesc de poeziile citite nouă de tatăl nostru : ,,Filosofii şi plugarii”, ,,Pe pământul turcului”, ,,Rodovica”, ,,Leac pentru drac” etc.
Acum îmi dau seama unde întâlnise tatăl meu sintagma ,,-Tronc, Marie”, pe care o folosea uneori. Am găsit-o în poezia ,,Lupii ţiganului”.
Cele două volume în discuţie conţin multe copii după manuscrisele poetului, copii după însemnările şedinţelor literare ale Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”.
Dumitru Munteanu ne oferă şi foarte multe opinii referitoare la receptarea operei coşbuciene de către critica literară de-a lungul timpului. Cu unele este de acord, polemizează cu altele, sau le trece în revistă ca simple date de istorie literară.
Încercarea lui Dumitru Munteanu de a readuce în actualitate poeziile de tinereţe ale lui George Coşbuc este meritorie şi trebuie salutată.
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 10 februarie 2010
Între intoleranţă şi justiţie
Între intoleranţă şi justiţie
,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au
petrecut faptele în realitate, pe bază de
documente şi mărturii”.( Pr. Vasile Vranău)
După repunerea în legalitate a Bisericii Române Unită cu Roma ( Greco-Catolică), prin Decretul-Lege nr.9 din 30 decembrie 1989, prin care se abroga odiosul Decret 358 din 1 decembrie 1948, BRUR a dorit din partea bisericii surori, Biserica Ortodoxă Română, înţelegere şi colaborare. Nu s-a întâmplat aşa. S-a dezlănţuit împotriva BRUR o campanie de defăimare, de intoleranţă fără precedent. Aceasta a fost susţinută deşănţat de aproape toată mass-media, de partidul aflat atunci în ascensiune, câştigătorul primelor alegeri de după 1990 şi nu numai.
Doar ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului a avut o altă atitudine faţă de fraţii greco-catolici, recunoscând dreptul lor asupra bisericilor pe care le-au deţinut până în 1948, retrocedând acestora o serie de biserici .
În această situaţie dificilă, credincioşii rămaşi fideli Bisericii Blajului, s-au aflat şi se află şi în prezent între intoleranţa fraţilor orodocşi şi justiţie, apelul la aceasta fiind ultima soluţie de recuperare a bisericilor şi a mănăstirilor ,,furate” în 1948.
Avatarurile unui asemenea caz concret, cel din Ocna-Dej, este prezentat de preotul Vasile Vranău în cartea ,,Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna-Dej” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2007 ).
Preablajinul părinte Vasile Vranău, autor a câtorva volume de versuri, a fost nevoit să devină un luptător pentru adevăr şi dreptate înfruntând jigniri, apostrofări, ameninţări, dezamăgiri, refuzul total al dialogului fiind consfinţit chiar de IPS Bartolomeu Anania, în faţa unei delegaţii de greco-catolici din Ocna-Dejului.
Trei ani, cu o răbdare benedictină, s-a încercat închegarea unui dialog ,,cu preotul ortodox local în vederea găsirii unui modus vivendi creştinesc sau cel puţin rezonabil”. De ce părea mai absurdă intoleranţa faţă de greco-catolicii din Ocna-Dejului? Deoarece în această localitate în 1947, conform ,,Şematismului Eparhiei de Cluj-Gherla” din 1947, existau două parohii greco-catolice , cu trei biserici şi o biserică ortodoxă. Între greco-catolicii de atunci, majoritari şi orodocşi minoritari ,,exista o relaţie de normalitate, de prietenie”. Timp de 42 de ani BOR a folosit toate cele trei biserici unite. Preotul ortodox celebra duminical liturghia, pe rând, în una din biserici, celelalte find nefolosite.
După reconstituirea parohiei greco-catolice din Ocna-Dejului, în 1990, s-a solicitat dreptul de oficiere a liturghiilor greco-catolicilor în una din cele trei biserici apartinând BRUR. Răspunsul a fost o ploaie de injurii şi de ameninţări.
Epuizându-se calea dialogului asistat de reprezentanţii primăriei, ai prefecturii, neobţinându-se nici o rezolvare prin memorii adresate Patriarhiei BOR, Prefecturii judeţului Cluj, Parlamentului României, Preşedintelui României, Consiliului Europei de la Stasbourg, dar mai ales că ,,s-a propus demolarea bisericii” solicitate, credincioşii greco-catolici au fost nevoiţi să recurgă la justiţie, ,,Este calea ruşinoasă pentru noi care ne numim creştini, dar la care am fost nevoiţi să apelăm”, regreta părintele Vasile Vranău.
Soluţionarea diferendului pe cale justiţie a fost un alt mare calvar. Până la urmă, cu toate împotrivirile, bazate pe argumente de genul : ,,noi suntem majoritari”, ,,să vă dea Papa biserici”, ,,cine nu-i ortodox, nu-i român”, ,,greco-catolicii ne vând ungurilor”, deşi biserica retrocedată (,,Sfântu Gheorghe”) va fi reocupată de fraţii orodocşi, lege, adevărul şi dreptatea au biruit.
Cu ocazia vizitei pastorale a PS Florentin Crihălmeanu din data de 16 .06.2002, ,,victoria împotriva nedreptăţii, a adevărului împotriva minciunii, a iertării şi a iubirii nefăţarnice împotriva urii, a luminii împotiva întunericului care ne orbise minţile să nu mai putem discerne între ce este bine şi ce este rău, între ce se poate repara şi ce nu se mai poate schimba după atâţia ani de dictatură”, a putut fi sărbătorită prin rugăciune şi reculegere.
Istoria s-a repetat oarecum şi în localitatea Pintic, unde autorităţile au refuzaz să retrocedeze greco-catolicilor biserica din lemn, monument istoric, astfel că ei şi-au construit biserica lor, pe care au sfinţit-o în anul 2006.
Această carte-document este o o lecţie de adevăr, pe care părintele Vasile Vranău a redactat-o ca o mărturie a unor evenimente la care a paricipat direct : ,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au petrecut faptele în realitate, pe bază de documente şi mărturii”.
Cartea în discuţie mi-a relevat chipul de luptător pentru adevăr şi dreptate al preotului Vasile Vranău, pe care îl putem considera continuator demn al generaţiilor de preoţi greco-catolici care în anii comunismului nu s-au lepădat de credinţa lor. Părintele Ioan Vranău, tatăl său , poate fi mândru de fiul său.
Ion Radu Zăgreanu
,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au
petrecut faptele în realitate, pe bază de
documente şi mărturii”.( Pr. Vasile Vranău)
După repunerea în legalitate a Bisericii Române Unită cu Roma ( Greco-Catolică), prin Decretul-Lege nr.9 din 30 decembrie 1989, prin care se abroga odiosul Decret 358 din 1 decembrie 1948, BRUR a dorit din partea bisericii surori, Biserica Ortodoxă Română, înţelegere şi colaborare. Nu s-a întâmplat aşa. S-a dezlănţuit împotriva BRUR o campanie de defăimare, de intoleranţă fără precedent. Aceasta a fost susţinută deşănţat de aproape toată mass-media, de partidul aflat atunci în ascensiune, câştigătorul primelor alegeri de după 1990 şi nu numai.
Doar ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului a avut o altă atitudine faţă de fraţii greco-catolici, recunoscând dreptul lor asupra bisericilor pe care le-au deţinut până în 1948, retrocedând acestora o serie de biserici .
În această situaţie dificilă, credincioşii rămaşi fideli Bisericii Blajului, s-au aflat şi se află şi în prezent între intoleranţa fraţilor orodocşi şi justiţie, apelul la aceasta fiind ultima soluţie de recuperare a bisericilor şi a mănăstirilor ,,furate” în 1948.
Avatarurile unui asemenea caz concret, cel din Ocna-Dej, este prezentat de preotul Vasile Vranău în cartea ,,Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna-Dej” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2007 ).
Preablajinul părinte Vasile Vranău, autor a câtorva volume de versuri, a fost nevoit să devină un luptător pentru adevăr şi dreptate înfruntând jigniri, apostrofări, ameninţări, dezamăgiri, refuzul total al dialogului fiind consfinţit chiar de IPS Bartolomeu Anania, în faţa unei delegaţii de greco-catolici din Ocna-Dejului.
Trei ani, cu o răbdare benedictină, s-a încercat închegarea unui dialog ,,cu preotul ortodox local în vederea găsirii unui modus vivendi creştinesc sau cel puţin rezonabil”. De ce părea mai absurdă intoleranţa faţă de greco-catolicii din Ocna-Dejului? Deoarece în această localitate în 1947, conform ,,Şematismului Eparhiei de Cluj-Gherla” din 1947, existau două parohii greco-catolice , cu trei biserici şi o biserică ortodoxă. Între greco-catolicii de atunci, majoritari şi orodocşi minoritari ,,exista o relaţie de normalitate, de prietenie”. Timp de 42 de ani BOR a folosit toate cele trei biserici unite. Preotul ortodox celebra duminical liturghia, pe rând, în una din biserici, celelalte find nefolosite.
După reconstituirea parohiei greco-catolice din Ocna-Dejului, în 1990, s-a solicitat dreptul de oficiere a liturghiilor greco-catolicilor în una din cele trei biserici apartinând BRUR. Răspunsul a fost o ploaie de injurii şi de ameninţări.
Epuizându-se calea dialogului asistat de reprezentanţii primăriei, ai prefecturii, neobţinându-se nici o rezolvare prin memorii adresate Patriarhiei BOR, Prefecturii judeţului Cluj, Parlamentului României, Preşedintelui României, Consiliului Europei de la Stasbourg, dar mai ales că ,,s-a propus demolarea bisericii” solicitate, credincioşii greco-catolici au fost nevoiţi să recurgă la justiţie, ,,Este calea ruşinoasă pentru noi care ne numim creştini, dar la care am fost nevoiţi să apelăm”, regreta părintele Vasile Vranău.
Soluţionarea diferendului pe cale justiţie a fost un alt mare calvar. Până la urmă, cu toate împotrivirile, bazate pe argumente de genul : ,,noi suntem majoritari”, ,,să vă dea Papa biserici”, ,,cine nu-i ortodox, nu-i român”, ,,greco-catolicii ne vând ungurilor”, deşi biserica retrocedată (,,Sfântu Gheorghe”) va fi reocupată de fraţii orodocşi, lege, adevărul şi dreptatea au biruit.
Cu ocazia vizitei pastorale a PS Florentin Crihălmeanu din data de 16 .06.2002, ,,victoria împotriva nedreptăţii, a adevărului împotriva minciunii, a iertării şi a iubirii nefăţarnice împotriva urii, a luminii împotiva întunericului care ne orbise minţile să nu mai putem discerne între ce este bine şi ce este rău, între ce se poate repara şi ce nu se mai poate schimba după atâţia ani de dictatură”, a putut fi sărbătorită prin rugăciune şi reculegere.
Istoria s-a repetat oarecum şi în localitatea Pintic, unde autorităţile au refuzaz să retrocedeze greco-catolicilor biserica din lemn, monument istoric, astfel că ei şi-au construit biserica lor, pe care au sfinţit-o în anul 2006.
Această carte-document este o o lecţie de adevăr, pe care părintele Vasile Vranău a redactat-o ca o mărturie a unor evenimente la care a paricipat direct : ,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au petrecut faptele în realitate, pe bază de documente şi mărturii”.
Cartea în discuţie mi-a relevat chipul de luptător pentru adevăr şi dreptate al preotului Vasile Vranău, pe care îl putem considera continuator demn al generaţiilor de preoţi greco-catolici care în anii comunismului nu s-au lepădat de credinţa lor. Părintele Ioan Vranău, tatăl său , poate fi mândru de fiul său.
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 3 februarie 2010
In memoriam George Gavriluţiu
Interviul amânat
In memoriam George Gavriluţiu
Pe profesorul George Gavriluţiu l-am văzut pentru prima dată în toamna anilor 1977 sau 1978. Pe atunci eram profesor în localitatea Parva. Trebuia să fiu prezent la Năsăud, la obişnuitele consfătuiri ale cadrelor didactice. Am participat la ele, însă la Beclean. Atunci, cineva, la fostul cinematograf ,,7 Noiembrie”, mi l-a arătat pe profesorul George Gavriluţiu. Avea în mâna dreaptă câteva reviste literare. Asta a fost pentru mine imaginea emblemă a lui George Gavriluţiu, profesorul de română cu reviste literare în mână.
Aflam peste ani, că scrie versuri, că este directorul Casei de Copii din Beclean. Am făcut cunoştinţă cu el, în compania altui profesor de română şi el iubitor şi practicant al condeiului, Mihai Litinschi, prin 1986, dacă nu mă înşel, când l-am însoţit pe cel din urmă la Ploieşti, cu elevii judeţului nostru, calificaţi la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română.
După 1990, când am revenit în Beclean, în oraşul anilor mei de gimnaziu şi de liceu, am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe profesorul George Gavriluţiu. Participa cu plăcere la viaţa culturală a Becleanului, începuse a se afirma ca poet, l-am avut ca oaspete al Şcolii Generale ,,Liviu Rebreanu” din oraşul nostru, la mai multe întruniri literare, la ,, Colocviile de la Beclean” , la ,,Bunavestire Art”, manifestări organizate de prozatorul Aurel Podaru, la şedinţele cenaclului literar şcolar ,,Pragul”. Receptiv şi fire sufletistă, atunci când noua şcoală ,,Liviu Rebreanu” şi-a încropit biblioteca, a donat acesteia multe cărţi.
M-am bucurat şi am scris despre volumul său de debut ( ,,Dreptul la linişte”, Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2003), i-am postfaţat cea de-a doua cartea de poezii ( ,,Rezervaţia sufletului”, Editura ,,Mesagerul”, Bistriţa, 2007), i-am prefaţat cel de al treile volum liric ( ,,Rod”, Editura ,,Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008).
Am tăifăsuit uneori în compania lui despre literatură, despre poezie, despre problemele învăţământului, despre revista lui de la Casa de Copii , ,,Izvoare”. Era un admirabil interlocutor. Răbufneau în peroraţiile lui două pasiuni : pentru lectură, pentru profesiunea de dascăl de română.
La începutul lui decembrie 2009, i-am propus să trec pe la el şi să-i iau un interviu. Ar fi fost primul meu interviu. Am amânat, timpul a trecut şi George a ajuns pe patul de spital. El care mărturisea astfel : ,,M-am vindecat prin cuvânt,” ( ,,M-am vindecat...”) a plecat să-şi ,,rostuiască dreptul la linişte” ( ,,Dreptul la linişte”). Acum regret, că n-am fost un adevarat ardelean, cum spunea Lucian Blaga, să-mi duc un gând până la capăt.
Nu îmi mai rămâne decât imaginea profesorului cu reviste literare în mână, imaginea poetului citind din versurile sale, imaginea omnului tăifăsuind elegant şi elevat lângă umbra galbenă a unei sticle de bere.
Interviul pe care l-am ratat o să îl realizez în clipele mele de insomnie , de singurătate , când îmi voi aduce aminte că am mai pierdut un prieten.
Ion Radu Zăgreanu
In memoriam George Gavriluţiu
Pe profesorul George Gavriluţiu l-am văzut pentru prima dată în toamna anilor 1977 sau 1978. Pe atunci eram profesor în localitatea Parva. Trebuia să fiu prezent la Năsăud, la obişnuitele consfătuiri ale cadrelor didactice. Am participat la ele, însă la Beclean. Atunci, cineva, la fostul cinematograf ,,7 Noiembrie”, mi l-a arătat pe profesorul George Gavriluţiu. Avea în mâna dreaptă câteva reviste literare. Asta a fost pentru mine imaginea emblemă a lui George Gavriluţiu, profesorul de română cu reviste literare în mână.
Aflam peste ani, că scrie versuri, că este directorul Casei de Copii din Beclean. Am făcut cunoştinţă cu el, în compania altui profesor de română şi el iubitor şi practicant al condeiului, Mihai Litinschi, prin 1986, dacă nu mă înşel, când l-am însoţit pe cel din urmă la Ploieşti, cu elevii judeţului nostru, calificaţi la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română.
După 1990, când am revenit în Beclean, în oraşul anilor mei de gimnaziu şi de liceu, am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe profesorul George Gavriluţiu. Participa cu plăcere la viaţa culturală a Becleanului, începuse a se afirma ca poet, l-am avut ca oaspete al Şcolii Generale ,,Liviu Rebreanu” din oraşul nostru, la mai multe întruniri literare, la ,, Colocviile de la Beclean” , la ,,Bunavestire Art”, manifestări organizate de prozatorul Aurel Podaru, la şedinţele cenaclului literar şcolar ,,Pragul”. Receptiv şi fire sufletistă, atunci când noua şcoală ,,Liviu Rebreanu” şi-a încropit biblioteca, a donat acesteia multe cărţi.
M-am bucurat şi am scris despre volumul său de debut ( ,,Dreptul la linişte”, Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2003), i-am postfaţat cea de-a doua cartea de poezii ( ,,Rezervaţia sufletului”, Editura ,,Mesagerul”, Bistriţa, 2007), i-am prefaţat cel de al treile volum liric ( ,,Rod”, Editura ,,Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008).
Am tăifăsuit uneori în compania lui despre literatură, despre poezie, despre problemele învăţământului, despre revista lui de la Casa de Copii , ,,Izvoare”. Era un admirabil interlocutor. Răbufneau în peroraţiile lui două pasiuni : pentru lectură, pentru profesiunea de dascăl de română.
La începutul lui decembrie 2009, i-am propus să trec pe la el şi să-i iau un interviu. Ar fi fost primul meu interviu. Am amânat, timpul a trecut şi George a ajuns pe patul de spital. El care mărturisea astfel : ,,M-am vindecat prin cuvânt,” ( ,,M-am vindecat...”) a plecat să-şi ,,rostuiască dreptul la linişte” ( ,,Dreptul la linişte”). Acum regret, că n-am fost un adevarat ardelean, cum spunea Lucian Blaga, să-mi duc un gând până la capăt.
Nu îmi mai rămâne decât imaginea profesorului cu reviste literare în mână, imaginea poetului citind din versurile sale, imaginea omnului tăifăsuind elegant şi elevat lângă umbra galbenă a unei sticle de bere.
Interviul pe care l-am ratat o să îl realizez în clipele mele de insomnie , de singurătate , când îmi voi aduce aminte că am mai pierdut un prieten.
Ion Radu Zăgreanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)