Mărturii din închisorile comuniste(2)

Suferinţa convertită

,,Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre
moarte, dar în acelaşi timp ea deschidea o
mulţime de porţi spre viaţă” . ( Ioan Z. Boilă )


Ioan Z. Boilă a petrecut opt ani ,,în gulagul comunist din România” ( 1956-1964 ), a trecut prin 10 penitenciare şi prin lagărul de muncă Stoeneşti din Bălţile Brăilei.
În 1956 împreună cu patru prieteni a participat la redactarea unui memoriu în care ei protestau împotriva ,,comunizării României şi a persecuţiei religioase şi politice care era în curs”. A fost arestat de pe stradă şi a cunoscut din plin suferinţele celor opt ani de detenţie.
Experienţa acestei perioade carcerale este relatată de Ioan Z. Boilă în volumul ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), un scurt tratat post factum de supravieţuire în închisorile comuniste româneşti.
Cartea lui Ioan Z. Boilă nu este un lamento personal, ea sintetizează mai mult o experienţă colectivă a modalităţilor de supravieţuire în gulagul românesc. Cum au rezistat supravieţuitorii închisorilor comuniste? Aceasta este întrebarea la care autorul caută să dea un răspuns , pe care îl expune din punctul de vedere al unei persoane profund religioase.
Ioan Z.Boilă nu etichetează, nu judecă pe nimeni : ,,Nimeni nu are dreptul şi nu poate să judece pe unul care a trăit teroarea închisorii. Nimeni nu poate şti care îi sunt limitele şi cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară”.
Detenţia a fost provocatoarea a mari suferinţe. Autorul identifică trei categorii de suferinţe: ,,suferinţa şocului arestării şi a primelor ore, nopţi şi zile, suferinţa din perioada de anchetă şi suferinţa lungilor ani de detenţie”. Nu degeaba Monseniorul Vladimir Ghica considera suferinţa ,,al optulea sacrament”.
Arestarea constituia un şoc care anula ,,toate valorile şi libertăţile fireşti”. Ioan Z. Boilă converteşte suferinţa într-o şansă de mântuire, iar perioada detenţiei devine un prilej de introspecţie, de refugiu în sine: ,,problematica morală” a celui închis este adusă ,,în focarul luminos al conştiinţei”. Au supravieţuit în general cei care au avut o trăire spirituală mai puternică, cei care s-au refugiat în rugăciune, cei care s-au încrezut în Dumnezeu: ,,un singur reazem real al sufletului, inimii, minţii şi trupului: Isus Cristos”. Salvarea a fost prin credinţă şi prin rugăciune.
Pentru cel de după gratii dispăreau reperele lui obişnuite, timpul căpăta un alt sens: ,,prezentul ţi se impune cu duritate şi cruzime, trecutul îl trăieşti ca pe un refugiu, viitorul este nesigur”.
Evadarea era posibilă doar în plan interior, prin meditaţie, rugăciune, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare.
Condamnatului i se oferea alternativa de a rămâne ,,homo spiritualis” sau de a deveni ,,homo animalis”, eventual un turnător, un torţionar (fenomenul Piteşti). Poziţionarea celui închis faţă de moarte se schimbă şi ea. Deşi posibila prezenţă a morţii era o permanenţă în gulagul românesc, setea de viaţă a celui obidit era mai puternică.
După graţii, în suferinţă şi în lipsuri, în singurătate, deţinuţii încrezători în Cristos şi-au construit în tăcere un alt destin, reexaminându-şi întregul parcurs al vieţii de până atunci. Nimeni nu le putea opri gândul spre Dumnezeu şi astfel ei au reuşit să reziste torturilor, înfometării, muncii silnice, tracasărilor şi batjocurilor.
Cunoscundu-se foarte bine pe sine, cel lipsit de libertate, în permanenţă în dialog cu Dumnezeu, a ajungea într-o stare de seninătate încât era capabil să-i ierte chiar şi pe călăi: ,,nu mi-au lăsat nici urmă de ură sau dorinţă de răzbunare”. O olimpiană detaşare de mizeria închisorilor, de brutalitatea supraveghetorilor, le-a asigurat rugăciunea, ei convertind suferinţa ,,în credinţă şi iubire”.
Ioan I. Boilă iese din închisoare ,,cu conştiinţa împăcată”, îşi consideră experienţa tragică a anilor de închisoare ,,un talant”, un dar de la Dumnezeu, ,,o şcoală a înţelepciunii”, un spaţiu uneori al miracolelor şi al bucuriei.
Recunoscător celui care l-a salvat, Ioan Z. Boilă nu uită, la eliberare, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Memorialistul se simte dator să-şi ,,împărtăşească amintirile” din închisorile comuniste fiincă simte că a devenit liber, fiincă a spus adevărul şi aşa cum zice Sf. Ioan Evanghelistul ,,adevărul vă va face liberi”.

Ion Radu Zăgreanu