Iar a strigat scriitorul Aurel Podaru adunarea. A suflat în batista e-mailului, ca să ne atenţioneze că se apropie o altă întâlnire a celor care roiesc pe orbita Clubului ,,Saeculum”.
Apoi s-a urcat şi pe covorul fermecat al unui afiş şi ne-a anunţat că în data de 13 decembrie 2011, ora 17, la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean, la adunarea ,,saeculiştilor” se va dezbate tema ,,Poezie şi sacru”, iar scriitorul clujean Horia Bădescu va încerca să salveze poezia îmbărbătându-i pe poeţi să continue să scrie versuri, fiindcă se prevede o invazie de cititori care vor cotropi volumele lor. Va ţine Horia Bădescu un fel de conferinţă, o predică poetică: ,,Poezia-limbă a sufletului şi a iniţierii”.
Dacă nu-şi va convinge auditoriul prin abordarea teoretică a temei, poetul Horia Bădescu va pune la dispoziţia celor de faţă recentul său volum de versuri ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”(,,Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2011).
Neostoitul ,,şef de gară”, ,,cheferistul” Aurel Podaru ( bibliografie pentru aceste apelative: Aurel Podaru-,,La Beclean pe Someş cândva…Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2004; ,,Gara Beclean pe Someş. Istorie şi cultură”, Editura ,,Limes”, Cluj-Napoca, 2008), a pregătit instrumentarul necesar pentru operaţia ,,pe cord deschis” a poeziei pe care a efectuat-o convingător poetul Horia Bădescu. Pacientul, poezia, la început trasă la faţă, palidă, îşi revenea pe măsură ce ,,medicul” convingea audienţa că literatura este ,,un mod de a ajuta omul să existe”, iar poezia înseamnă participare la ,,o chemare a Sensului în lume”, în aceste vremuri ,,sărace de viaţă profundă, de substanţă, de umanitate, de Sacru”.
Lecţia despre poezie şi sacru a fost bogată în argumente. Ascultam cu atenţie având în faţă o invizibilă pancartă pe care Friedrich Holderlin mai scrisese încă o dată : ,,La ce bun poeţii în vremuri de restrişte spirituală”.
Poetul Horia Bădescu se apropia de poezie când cu paşi blagieni, când cu paşii unui postmodernist, ne împărţea savuroase definiţii: poezia nu este altceva ,,decât o neostoită încercare, nu de a descifra taina lumii, ci de a ne face să o trăim”, poezia este ,,locul în care Fiinţa se aşează în absolutul valorii sale”, poezia e ,,un mod de a ne trăi umanitatea”, ea este ,,ecoul din adâncurile fiinţei”, ,,un răspuns pe care fiinţa omenească în umanitatea ei îl dă provocărilor existenţiale”, ,,ecoul marilor mişcări din adâncurile fiinţei” etc.
S-au căutat şi explicaţii pentru inapetenţa multora pentru poezie. Cei care eram dascăli de română am reţinut aluzia: ,,incapacitatea învăţământului de a dezvălui adevăratul chip al poeziei”. S-au dat şi teme de casă purtătorilor de condeie lirice: ,,poezia trebuie să-şi schimbe discursul”. Aceştia şi-au înviorat feţele când Horia Bădescu a spus: ,,a face să se audă vocea poetului înseamnă a face să se audă vocea sufletului…Aventura poeziei este aventura sufletului omenesc”. ,,Forţele” asistenţei erau ,,blindate” atât cu persoane slujitoare ale sacrului, preoţii Vasile şi Adrian Cherhaţ, cât şi cu persoane cu ,,dublă specializare”, preoţi şi poeţii, părinţii Ioan Pintea şi Ioan Mărginean.
Pledoaria pentru poezie a poetului Horia Bădescu s-a încheiat apoteotic: ,,e timpul ca poetul să redevină ceea ce este de fapt: cineva care vorbeşte limba universală a umanităţii, limba sufletului”.
Ca un sigiliu de confirmare a spuselor lui Horia Bădescu mi-am adus aminte de ceea ce afirma un alt poet clujean Adrian Popescu: ,,Acest sfârşit de mileniu are nevoie de forţa regenerativă a poeziei pentru a se însănătoşi moral de cultul valorilor eroice” ( Adrian Popescu-,,Revelaţii. Cuvinte despre poezie”-Editura ,,Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj, 2001).
Partea a doua a acestei întâlniri a fost o ,,lecţie deschisă” despre poezie. Textul suport al orei a fost volumul de versuri semnat de Horia Bădescu ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”. Despre el au opinat pertinent criticul literar Andrei Moldovan, editorul cărţii, poetul Vasile George Dâncu, prozatorul Virgil Raţiu, poeţii Ioan Pintea şi Ioan Mărginean, prozatorul Cornel Cotuţiu şi autorul.
Lectura unor poeme a convins asistenţa că a asistat la o ,,cină de taină a poeziei”, că poetul Horia Bădescu a pus în practică partea teoretică a ideilor sale despre poezie şi despre sacru.
La sfârşitul acestui colind la fereastra poeziei simţeam că avem un alt domiciliu , că am dobândit cu toţii ,,buletin de poezie”
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 28 decembrie 2011
Prima carte
La începutul clasei a V-a, elevii care studiază limba şi literatura română după manualul editurii ,,Humanitas” şi nu numai, au ca unitate de învăţare, ,,Cartea-obiect cultural”. Cu această ocazie ei îşi consolidează sau fac cunoştinţă cu părţile componente ale unei cărţi. Se obişnuieşte ca evaluarea acestei unităţi de învăţare să se finalizeze prin alcătuirea unei cărţi de către elevi.
Şi în această toamnă i-am antrenat pe elevii mei din clasa a V-a în procesul de elaborare a unei cărţi proprii. Le sugeram să apeleze şi la ajutorul părinţilor, al fraţilor sau al surorilor mai mari, ca să le prefaţeze ,,cărticelele”, iar ei să-şi adune între coperţile lor compunerile sau creaţiile literare personale, în versuri sau în proză.
Elevii s-au întrecut unii pe alţii în ,,editarea” noilor cărţi. În momentul evaluării mi-a atras atenţia o carte, ,,Gând de copil”, elaborată după toate normele unei reale editurii. Apoi textele ei m-au captivat. Prefaţa era semnată de părinţii Adriana şi Aurel Rodilă, iar autorul ei era fiul lor Andrei Ioan, elev în clasa a V-a la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean.
Părinţii prezintă cu vădită emoţie ,,selecţia de gânduri şi creaţiile literare” ale fiului lor, apreciază sinceritatea lor şi dau verdictul final: BUN DE TIPAR!.
Elevul Andrei Ioan se autoprezintă (,,Despre mine”) în capitolul I. Aflăm că îi place istoria, că preferă filmele în care joacă Florin Piersic, că este dinamovist convins, că se plimbă cu rolele şi cu bicicleta, că pleacă deseori cu părinţii în excursie.
Andrei Ioan dovedeşte disponibilităţi lirice şi narative. Îi este dor să descindă în satul bunicilor (,,Satul din sufletul meu”), se ascunde sub masca piratului Scott, se întreabă ,,Ce este Europa?”, descrie rotirea anotimpurilor, albitrează lupta dintre vocale şi consoane la intrarea lor în cuvinte (,,Cum a apărut cuvântul”), stă de vorbă cu îndrăgitul pinguin Apolodor al regretatului poet Gellu Naum, îşi citeşte ziarul preferat ,,Pro Sport” sau ca Bastian Balthasar Bux, eroul lui Michael Ende (,,Poveste fără sfârşit”), trece pragul paradisului numit bibliotecă.
Pe coperta IV a cărţii, părinţii lui ne avertizează printr-un enunţ, jumătate plin cu modestie, jumătate cu sinceritate, că Andrei Ioan: ,,E un copil ca toţi ceilalţi, cu vise, aspiraţii, speranţe”.
Bravo, Andrei Ioan Rodilă!
Ion Radu Zăgreanu
Şi în această toamnă i-am antrenat pe elevii mei din clasa a V-a în procesul de elaborare a unei cărţi proprii. Le sugeram să apeleze şi la ajutorul părinţilor, al fraţilor sau al surorilor mai mari, ca să le prefaţeze ,,cărticelele”, iar ei să-şi adune între coperţile lor compunerile sau creaţiile literare personale, în versuri sau în proză.
Elevii s-au întrecut unii pe alţii în ,,editarea” noilor cărţi. În momentul evaluării mi-a atras atenţia o carte, ,,Gând de copil”, elaborată după toate normele unei reale editurii. Apoi textele ei m-au captivat. Prefaţa era semnată de părinţii Adriana şi Aurel Rodilă, iar autorul ei era fiul lor Andrei Ioan, elev în clasa a V-a la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean.
Părinţii prezintă cu vădită emoţie ,,selecţia de gânduri şi creaţiile literare” ale fiului lor, apreciază sinceritatea lor şi dau verdictul final: BUN DE TIPAR!.
Elevul Andrei Ioan se autoprezintă (,,Despre mine”) în capitolul I. Aflăm că îi place istoria, că preferă filmele în care joacă Florin Piersic, că este dinamovist convins, că se plimbă cu rolele şi cu bicicleta, că pleacă deseori cu părinţii în excursie.
Andrei Ioan dovedeşte disponibilităţi lirice şi narative. Îi este dor să descindă în satul bunicilor (,,Satul din sufletul meu”), se ascunde sub masca piratului Scott, se întreabă ,,Ce este Europa?”, descrie rotirea anotimpurilor, albitrează lupta dintre vocale şi consoane la intrarea lor în cuvinte (,,Cum a apărut cuvântul”), stă de vorbă cu îndrăgitul pinguin Apolodor al regretatului poet Gellu Naum, îşi citeşte ziarul preferat ,,Pro Sport” sau ca Bastian Balthasar Bux, eroul lui Michael Ende (,,Poveste fără sfârşit”), trece pragul paradisului numit bibliotecă.
Pe coperta IV a cărţii, părinţii lui ne avertizează printr-un enunţ, jumătate plin cu modestie, jumătate cu sinceritate, că Andrei Ioan: ,,E un copil ca toţi ceilalţi, cu vise, aspiraţii, speranţe”.
Bravo, Andrei Ioan Rodilă!
Ion Radu Zăgreanu
La al metaforei banchet
,,Precum Sisif eu car în spate
În loc de bolovani Cuvinte”
(Luca Onul)
Luca Onul şi Alexandru Cristian-Miloş erau poeţii bistriţeni care în anii ceauşismului şi-au asumat poezia ,,ca pe un mod de existenţă”(Petru Poantă), combinând-o cu un comportament boem, sub privirile ademenitoare ale lui Bachus.
Mulţi ani bibliotecar (1975-1997) la casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa, apoi metodist şi referent cu probleme literare la aceeaşi instituţie, Luca Onul a fost un avid cititor de poezie, fiind la curent cu mişcarea poetică a vremii. Acest fapt se poate constata şi din volumul său antologic ,,Elogiul metaforei”(Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2011, ediţie îngrijită de Alexandru Câţcăuan). Intensele lecturi i-au favorizat traseul liric, dar l-au şi influenţat. În versurile lui poţi sesiza bătăile de umbră ale poemelor lui Lucian Blaga, Nicolae Labiş, Ioan Alexandru, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Serghei Esenin etc.
În general poetul preferă prozodia clasică, versifică uşor, textul lui liric curge de la sine, mereu bombardat cu metafore surprinzătoare, uneori ,,decorative şi spumante”(Petru Poantă).
De fapt, el îşi dorea să sfârşească la banchetul metaforei: ,,O, visul meu de-o veşnicie/Spre care curg atât de-ncet/Să fiu ucis de POEZIE/La al metaforei banchet!”(,,Banchetul Metaforei”).
Luca Onul şi-a format stilul său bazat pe un imagism formidabil, pe asocieri metaforice în care se combină obiectele cu regnul vegetal sau animal: ,,cazemata florii”, ,,osii de stamine”, ,,tranzistoare de lucernă”, ,,torţe de nuferi”, ,,catedrale albe de mesteceni”, ,,cazemate de crini”, ,,clopotniţe de crini”, ,,statuile de fragi”, ,,trâmbiţele crinilor”, ,,clopotniţe de prune”, ,,paraşute vii de nuferi”, ,,chei de păsări”, ,,sonerii de greieri”, ,,mănăstirile de nuci”, ,,căpriori de trandafiri şi grâne” ; obiecte sau fiinţe cu fenomene ale naturii: ,,păsări de răcoare”, ,,funiile lichide ale ploii”, ,,ninsorile de miei”, ,,degetele iernii”, ,,pumnalele fulgerelor”, ,,sonerii de greieri”, ,,lebede de rouă”, ,,frigul din cuvinte”, ,,alice de ger”, ,,caleşti de ninsoare”, ,,ugere de noapte” ; substantive cu determinanţi neobişnuiţi: ,,heruvimi lichizi”, ,,carnea nopţii”, desfrâu de sălcii”, ,,ciorchinii tăcerii”, ,,ghilotina lacrimei” etc.
Totul este posibil la Luca Onul. Poezia lui are tonalităţi predominant elegiace, melancolice. Temperamental poetul este un neoromantic care aruncă peste poeziile sale haina deschiderilor lirice începute cu Nicolae Labiş, Nichita Stănescu Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, alimentată cu profunde priviri de recuperare a operelor lui Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi. Poetul va prelua multe din temele şi motivele predilecte din lirica acestor poeţi.
Tema reîntoarcerii în părinţi, de sorginte blagiană (,,Noi şi pământul”), preferată şi de Ana Blandiana (,,Părinţii”), se produce la Luca Onul prin ,,paşi vegetali”: ,,Să ne-amintim prin ierburi de părinţi/Când ne-om muta –n lucernă şi trifoi;/Iar fiii noştri zilnic vor aşterne/Un fân brumat de linişti peste noi.”(,,Remember”).
Poezia cu subiect tradiţional, referitoare la lumea satului, are punctul de pornire la Luca Onul în ,,Imnele bucuriei” ale lui Ioan Alexandru: ,,Un braţ de fân şi unul de otavă,/Un altul de lucernă sau trifoi;/Aceştia sunt strămoşii noştri care/De două mii de ani înspică-n noi…”(,,Poem”).
Ca Serghei Esenin şi Luca Onul îi trimite mamei o scrisoare, autoportretizându-şi existenţa de boem sechestrat la bloc, ameninţat de moarte, parcă ar fi dorobanţul din ,,O scrisoare de la Muselim-Selo” a lui George Coşbuc: ,,E-atâta moarte, mamă,/Pe-aici, încât socot,/Că burgu-acesta negru/Mă va-nghiţi de tot.”(,,Scrisoare mamei”).
Ideea morţii este obsesiv prezentă în poemele lui : ,,Tată, cineva-n zăvoi/ Sfâşie cu dinţii ceaţa,/Şi-n maşinile din noi/Moarte îşi pudrează faţa…”(,,Psalm absurd”); ,,Când Moartea nu mai poţi s-o înţelegi/De ce-ţi întinde mâna să i-o pupi?!...”(,,Sonet de ocazie”). Multe poeme au această temă: ,,Aventura frigului”(,,De la o vreme lutul e singurul condor/Ce-şi face cuib de rouă în crinii de pe casă;”); ,,Ţărm spre toamnă”(,,E-un anotimp când lumânări de frezii/Mă desenează cerb rănit de moarte”); ,,Prea devreme seară” (,,Şi va veni o vreme-n care/Vom semăna la chip cu lutul./În timp ce noi vom fi doar urna/Ce-o lasă-n dragoste sărutul” ; ,,Toţi”(,,De-aţi şti voi cine-i pârâtul/Când eu Morţii-i fac reclamă”); ,,Sfidarea morţii”, ,,Părţi egale”, ,,Lamentaţie”, etc. Atitudinea faţă de moarte este uneori una mioritică: ,,Cum să mor, Doamne, să mor/Când aud coasa-n mohor?”(,,Simple întrebări”). Aceste versuri îmi reamintesc de o poezie a regretatului poet târgoviştean Constantin Manolescu care afirma că în iulie nu mor ţăranii fiindcă ,,e prea mult de coasă”.
Poetul este conştient de menirea lui, îşi ia în serios statutul de creator. Foaia albă pe care se vor aşterne versurile este ,,Un acvariu în care în loc de peşti/Se pot vedea înotând cuvintele…”(,,Manuscrisul de pe masa poetului”). Preferă să fie perceput ca un prinţ al melancoliei, gata să înfrunte moartea: ,,Nu oricine se poate lăuda că a călcat cu sandale de aur roua dată în pârgă din grădinile paradisului,/Fără ca pendulul morţii să nu-l fi sărutat tot timpul pe gură”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”); ,,Nu oricine se poate lăuda că are posibilitatea de a purta epoleţi melancolici în fiecare zi a săptămânii,”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”).
Păunesciană este dăruirea poetului pentru misiunea sa: ,,Sângele meu ucis de Poezie/Are culoarea-afetului de tun”(,,Insomnie”). El se consideră Sisiful cuvintelor: ,,Precum Sisif eu car în spate/În loc de bolovani Cuvinte”(,,Munte vorbitor”). Într-o invocaţie adresată ,,dorului” poetul ar vrea să ajungă ,, În azilul din cuvânt”(,,Invocare către dor”).
Damnarea romantică, predestinarea celui ales îi convine: ,,Aş vrea coroana de cuvinte/Pe care o port uimit pe frunte/Cu spinii roşii daţi în muguri/Să fie de nobleţe- un semn”(,,Rana muntelui”), idee reluată în poezia ,,Fruct de vină”
O temă preferată în poeziile lui Luca Onul este cea a vânătorului şi a celui vânat, a puştii şi a glonţului. Reperul de la care se pleacă este ,,Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiş: ,,Hai, tată, vânătoarea de-animale/A început. Se las-o ceaţă grea/Pe puşca şi trăgaciul dumitale,/Vomită cerul cea din urmă stea.”(,,Elegie”). Se mai pot aminti poeziile: , ,,Slavă glonţului”, ,,Ospăţ”, ,,Maci în cuşcă”(,,O, de-aş fi avut o armă/Cum atâţia arme au/M-aş fi dus într-o cazarmă/Glonţului să mă predau.”), ,,Un rug până la cer”, ,,Poem cu măşti”, ,,Elegie americană” etc.
Poezia erotică a poetului pare a fi cel mai mult influenţată de lirica păunesciană, de multe ori ea devenind romanţă: ,,Să-l ascultăm pe Beethoven iubito, /Când străzile-s în noi numerotate/Cu stele-a căror galbenă privire/Pulsează lin în noi Eternitate!”(,,Elegie”). Pasiunea amoroasă este tranşant romantică: ,,Că eu ca un soldat în marş/Să te iubesc şi dincolo de moarte”(,,Elegie”). Iubirea este de multe ori o chemare de retragere în vegetal: ,,Să ne face meri de vară/Şi în toamnă lungi gutui…”(,,Cântec”); ,,Ci, vino, iubito, şi-nchină-te-adânc/La teiul cu floare spre ceruri curgând”(,,Poem de dragoste”); ,,Ne –apropiem, iubito, tot mai mult/De crini ce-mi dau dreptul la ninsoare,/Când apele din părul tău le-ascult/Ritmând în noi un asfinţit de soare”(,,Elegie”). O Radă argheziană (,,Doină”) capătă liniştiri rafaelice transformându-se într-o descriere a Fecioarei Maria.
Se poate vorbi în cazul lui Luca Onul de o stare bacoviană prezentă în unele din poemele sale. Ea este combinată cu răzvrătirea de tip Francois Villon: ,,Şi am golit butoaie pline,/Şi-am râs lângă butoaie goale,/Tot parcă-n iad e mult mai bine,/Nu împărat, ci coate goale!…”(,,Proiect de baladă”). Bacoviene sunt ca atmosferă şi poeziile ,,Cinegetică” şi ,,Burg duminical”.
Luca Onul a scris suave şi sprinţare poezii pentru copii. Lirica lui patriotică plăteşte tribut modelelor epocii, deşi poetul, pe urmele lui Adrian Păunescu din ,,Istoria unei secunde”(1972) subiectivează poezia patriotică prin contragere în simbol. Uneori modelul este clasicul George Coşbuc: ,,Mulţi duşmani au vrut prin vreme/Să ne fure viul grai”(,,Limba română”).
Nu lipsesc nici poeziile cu tentă baladescă, amintind de Radu Stanca sau de poeţii ,,Cercului de la Sibiu”: ,,Ierni eterne”, ,,Poartă de cuvinte” etc.
Luca Onul rămâne un poet valoros, care a retopit în propria-i retortă lirică, modalităţi şi mode poetice ale timpului său, imprimându-le tonalităţi originale, bazate pe un imagism debordant şi pe o bogată ţesătură metaforică. El a avut şi a trăit intens conştiinţa propriei valori: ,,În al cuvintelor viu miez e-un frig/Şi-o ceaţa-atât de rece şi de deasă,/Că dacă-ncerc pe nume să te strig/Până pe umeri cerul mi se lasă.”(,,După cuvinte…”).
Ion Radu Zăgreanu
În loc de bolovani Cuvinte”
(Luca Onul)
Luca Onul şi Alexandru Cristian-Miloş erau poeţii bistriţeni care în anii ceauşismului şi-au asumat poezia ,,ca pe un mod de existenţă”(Petru Poantă), combinând-o cu un comportament boem, sub privirile ademenitoare ale lui Bachus.
Mulţi ani bibliotecar (1975-1997) la casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa, apoi metodist şi referent cu probleme literare la aceeaşi instituţie, Luca Onul a fost un avid cititor de poezie, fiind la curent cu mişcarea poetică a vremii. Acest fapt se poate constata şi din volumul său antologic ,,Elogiul metaforei”(Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2011, ediţie îngrijită de Alexandru Câţcăuan). Intensele lecturi i-au favorizat traseul liric, dar l-au şi influenţat. În versurile lui poţi sesiza bătăile de umbră ale poemelor lui Lucian Blaga, Nicolae Labiş, Ioan Alexandru, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Serghei Esenin etc.
În general poetul preferă prozodia clasică, versifică uşor, textul lui liric curge de la sine, mereu bombardat cu metafore surprinzătoare, uneori ,,decorative şi spumante”(Petru Poantă).
De fapt, el îşi dorea să sfârşească la banchetul metaforei: ,,O, visul meu de-o veşnicie/Spre care curg atât de-ncet/Să fiu ucis de POEZIE/La al metaforei banchet!”(,,Banchetul Metaforei”).
Luca Onul şi-a format stilul său bazat pe un imagism formidabil, pe asocieri metaforice în care se combină obiectele cu regnul vegetal sau animal: ,,cazemata florii”, ,,osii de stamine”, ,,tranzistoare de lucernă”, ,,torţe de nuferi”, ,,catedrale albe de mesteceni”, ,,cazemate de crini”, ,,clopotniţe de crini”, ,,statuile de fragi”, ,,trâmbiţele crinilor”, ,,clopotniţe de prune”, ,,paraşute vii de nuferi”, ,,chei de păsări”, ,,sonerii de greieri”, ,,mănăstirile de nuci”, ,,căpriori de trandafiri şi grâne” ; obiecte sau fiinţe cu fenomene ale naturii: ,,păsări de răcoare”, ,,funiile lichide ale ploii”, ,,ninsorile de miei”, ,,degetele iernii”, ,,pumnalele fulgerelor”, ,,sonerii de greieri”, ,,lebede de rouă”, ,,frigul din cuvinte”, ,,alice de ger”, ,,caleşti de ninsoare”, ,,ugere de noapte” ; substantive cu determinanţi neobişnuiţi: ,,heruvimi lichizi”, ,,carnea nopţii”, desfrâu de sălcii”, ,,ciorchinii tăcerii”, ,,ghilotina lacrimei” etc.
Totul este posibil la Luca Onul. Poezia lui are tonalităţi predominant elegiace, melancolice. Temperamental poetul este un neoromantic care aruncă peste poeziile sale haina deschiderilor lirice începute cu Nicolae Labiş, Nichita Stănescu Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, alimentată cu profunde priviri de recuperare a operelor lui Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi. Poetul va prelua multe din temele şi motivele predilecte din lirica acestor poeţi.
Tema reîntoarcerii în părinţi, de sorginte blagiană (,,Noi şi pământul”), preferată şi de Ana Blandiana (,,Părinţii”), se produce la Luca Onul prin ,,paşi vegetali”: ,,Să ne-amintim prin ierburi de părinţi/Când ne-om muta –n lucernă şi trifoi;/Iar fiii noştri zilnic vor aşterne/Un fân brumat de linişti peste noi.”(,,Remember”).
Poezia cu subiect tradiţional, referitoare la lumea satului, are punctul de pornire la Luca Onul în ,,Imnele bucuriei” ale lui Ioan Alexandru: ,,Un braţ de fân şi unul de otavă,/Un altul de lucernă sau trifoi;/Aceştia sunt strămoşii noştri care/De două mii de ani înspică-n noi…”(,,Poem”).
Ca Serghei Esenin şi Luca Onul îi trimite mamei o scrisoare, autoportretizându-şi existenţa de boem sechestrat la bloc, ameninţat de moarte, parcă ar fi dorobanţul din ,,O scrisoare de la Muselim-Selo” a lui George Coşbuc: ,,E-atâta moarte, mamă,/Pe-aici, încât socot,/Că burgu-acesta negru/Mă va-nghiţi de tot.”(,,Scrisoare mamei”).
Ideea morţii este obsesiv prezentă în poemele lui : ,,Tată, cineva-n zăvoi/ Sfâşie cu dinţii ceaţa,/Şi-n maşinile din noi/Moarte îşi pudrează faţa…”(,,Psalm absurd”); ,,Când Moartea nu mai poţi s-o înţelegi/De ce-ţi întinde mâna să i-o pupi?!...”(,,Sonet de ocazie”). Multe poeme au această temă: ,,Aventura frigului”(,,De la o vreme lutul e singurul condor/Ce-şi face cuib de rouă în crinii de pe casă;”); ,,Ţărm spre toamnă”(,,E-un anotimp când lumânări de frezii/Mă desenează cerb rănit de moarte”); ,,Prea devreme seară” (,,Şi va veni o vreme-n care/Vom semăna la chip cu lutul./În timp ce noi vom fi doar urna/Ce-o lasă-n dragoste sărutul” ; ,,Toţi”(,,De-aţi şti voi cine-i pârâtul/Când eu Morţii-i fac reclamă”); ,,Sfidarea morţii”, ,,Părţi egale”, ,,Lamentaţie”, etc. Atitudinea faţă de moarte este uneori una mioritică: ,,Cum să mor, Doamne, să mor/Când aud coasa-n mohor?”(,,Simple întrebări”). Aceste versuri îmi reamintesc de o poezie a regretatului poet târgoviştean Constantin Manolescu care afirma că în iulie nu mor ţăranii fiindcă ,,e prea mult de coasă”.
Poetul este conştient de menirea lui, îşi ia în serios statutul de creator. Foaia albă pe care se vor aşterne versurile este ,,Un acvariu în care în loc de peşti/Se pot vedea înotând cuvintele…”(,,Manuscrisul de pe masa poetului”). Preferă să fie perceput ca un prinţ al melancoliei, gata să înfrunte moartea: ,,Nu oricine se poate lăuda că a călcat cu sandale de aur roua dată în pârgă din grădinile paradisului,/Fără ca pendulul morţii să nu-l fi sărutat tot timpul pe gură”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”); ,,Nu oricine se poate lăuda că are posibilitatea de a purta epoleţi melancolici în fiecare zi a săptămânii,”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”).
Păunesciană este dăruirea poetului pentru misiunea sa: ,,Sângele meu ucis de Poezie/Are culoarea-afetului de tun”(,,Insomnie”). El se consideră Sisiful cuvintelor: ,,Precum Sisif eu car în spate/În loc de bolovani Cuvinte”(,,Munte vorbitor”). Într-o invocaţie adresată ,,dorului” poetul ar vrea să ajungă ,, În azilul din cuvânt”(,,Invocare către dor”).
Damnarea romantică, predestinarea celui ales îi convine: ,,Aş vrea coroana de cuvinte/Pe care o port uimit pe frunte/Cu spinii roşii daţi în muguri/Să fie de nobleţe- un semn”(,,Rana muntelui”), idee reluată în poezia ,,Fruct de vină”
O temă preferată în poeziile lui Luca Onul este cea a vânătorului şi a celui vânat, a puştii şi a glonţului. Reperul de la care se pleacă este ,,Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiş: ,,Hai, tată, vânătoarea de-animale/A început. Se las-o ceaţă grea/Pe puşca şi trăgaciul dumitale,/Vomită cerul cea din urmă stea.”(,,Elegie”). Se mai pot aminti poeziile: , ,,Slavă glonţului”, ,,Ospăţ”, ,,Maci în cuşcă”(,,O, de-aş fi avut o armă/Cum atâţia arme au/M-aş fi dus într-o cazarmă/Glonţului să mă predau.”), ,,Un rug până la cer”, ,,Poem cu măşti”, ,,Elegie americană” etc.
Poezia erotică a poetului pare a fi cel mai mult influenţată de lirica păunesciană, de multe ori ea devenind romanţă: ,,Să-l ascultăm pe Beethoven iubito, /Când străzile-s în noi numerotate/Cu stele-a căror galbenă privire/Pulsează lin în noi Eternitate!”(,,Elegie”). Pasiunea amoroasă este tranşant romantică: ,,Că eu ca un soldat în marş/Să te iubesc şi dincolo de moarte”(,,Elegie”). Iubirea este de multe ori o chemare de retragere în vegetal: ,,Să ne face meri de vară/Şi în toamnă lungi gutui…”(,,Cântec”); ,,Ci, vino, iubito, şi-nchină-te-adânc/La teiul cu floare spre ceruri curgând”(,,Poem de dragoste”); ,,Ne –apropiem, iubito, tot mai mult/De crini ce-mi dau dreptul la ninsoare,/Când apele din părul tău le-ascult/Ritmând în noi un asfinţit de soare”(,,Elegie”). O Radă argheziană (,,Doină”) capătă liniştiri rafaelice transformându-se într-o descriere a Fecioarei Maria.
Se poate vorbi în cazul lui Luca Onul de o stare bacoviană prezentă în unele din poemele sale. Ea este combinată cu răzvrătirea de tip Francois Villon: ,,Şi am golit butoaie pline,/Şi-am râs lângă butoaie goale,/Tot parcă-n iad e mult mai bine,/Nu împărat, ci coate goale!…”(,,Proiect de baladă”). Bacoviene sunt ca atmosferă şi poeziile ,,Cinegetică” şi ,,Burg duminical”.
Luca Onul a scris suave şi sprinţare poezii pentru copii. Lirica lui patriotică plăteşte tribut modelelor epocii, deşi poetul, pe urmele lui Adrian Păunescu din ,,Istoria unei secunde”(1972) subiectivează poezia patriotică prin contragere în simbol. Uneori modelul este clasicul George Coşbuc: ,,Mulţi duşmani au vrut prin vreme/Să ne fure viul grai”(,,Limba română”).
Nu lipsesc nici poeziile cu tentă baladescă, amintind de Radu Stanca sau de poeţii ,,Cercului de la Sibiu”: ,,Ierni eterne”, ,,Poartă de cuvinte” etc.
Luca Onul rămâne un poet valoros, care a retopit în propria-i retortă lirică, modalităţi şi mode poetice ale timpului său, imprimându-le tonalităţi originale, bazate pe un imagism debordant şi pe o bogată ţesătură metaforică. El a avut şi a trăit intens conştiinţa propriei valori: ,,În al cuvintelor viu miez e-un frig/Şi-o ceaţa-atât de rece şi de deasă,/Că dacă-ncerc pe nume să te strig/Până pe umeri cerul mi se lasă.”(,,După cuvinte…”).
Ion Radu Zăgreanu
A fost hirotonit cel mai tânăr episcop catolic
În 8 decembrie 2011, în Biserica ,,Santi Biagio e Carlo ai Catinari” din Roma, a fost hirotonit episcop PS Claudiu Lucian Pop, Episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Greco-Catolice din România, în prezent cel mai tânăr episcop catolic din lume. Ceremonialul consacrării episcopale s-a desfăşurat în prezenţa Cardinalului Leonardo Sandri, prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale de la Vatican, a numeroşi episcopi şi prelaţi din România şi din străinătate.
Particularitatea acestui eveniment a constat în faptul că PS Claudiu Lucian Pop a fost primul episcop român hirotonit la Roma de către membrii Sinodului Bisericii Greco-Catolice din România.
Episcopul Claudiu Lucian Pop a fost proclamat de către Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea şi de către Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-catolice, preafericitul Lucian Mureşan, ca Episcop titular de Mariamme, în data de 21 noiembrie 2011.
Părintele Claudiu Lucian Pop s-a născut în 22 iulie 1972 în localitatea Pişcolt din judeţul Satu-Mare. Formarea sa spirituală a fost îndrumată la început de părinţii săi, dar mai ales de bunicul matern, preotul greco-catolic, în clandestinitate, Victor Vancu.
În 1991 el a obţinut o bursă de studii la Roma, prin bunăvoinţa şi încrederea PS Vasile Hossu, episcop de Oradea-Mare. A studiat la Universitatea Pontificală Urbaniana, apoi la Universitatea Pontificală Gregoriana, obţine licenţa în Teologia Spirituală şi doctoratul în anul 2006. A fost hirotonit preot în anul 1995. Între 1999-2001 a fost vicerector al Misiunii Greco-Catolice din Paris, iar între 2001 şi decembrie 2007, rector al aceleeaşi instituţii.
În 12 decembrie 2007, a fost numit rector al Colegiului Pontifical ,,Pio Romeno” din Roma, unde a organizat seria de conferinţe ,,Semne ale timpului, semne ale Spiritului”. A coordonat colecţia ,,Caietele Pio Romeno”, publicând volumele ,,Jurnalul unui preot exorcist” şi ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Române Unite”. Cunoaşte bine comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării, în special cele din Franţa şi din Italia.
Într-un interviu acordat la Radio Vatican, în limba română, PS Claudiu Lucian Pop spunea: ,,Cred că o misiune a Bisericii, a unui episcop, în sensul unei noi evanghelizări, ar trebui să cureţe sufletele oamenilor de toate aceste false valori adăugate în timp. În primul rând, să vindece de rănile pe care comunismul le-a lăsat atât de adânc în sufletul nostru…e nevoie mai mult ca oricând de speranţă”.
Să-i urăm succes şi mult curaj noului episcop în dificila misiune care i s-a încredinţat.
Ion Radu Zăgreanu
Particularitatea acestui eveniment a constat în faptul că PS Claudiu Lucian Pop a fost primul episcop român hirotonit la Roma de către membrii Sinodului Bisericii Greco-Catolice din România.
Episcopul Claudiu Lucian Pop a fost proclamat de către Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea şi de către Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-catolice, preafericitul Lucian Mureşan, ca Episcop titular de Mariamme, în data de 21 noiembrie 2011.
Părintele Claudiu Lucian Pop s-a născut în 22 iulie 1972 în localitatea Pişcolt din judeţul Satu-Mare. Formarea sa spirituală a fost îndrumată la început de părinţii săi, dar mai ales de bunicul matern, preotul greco-catolic, în clandestinitate, Victor Vancu.
În 1991 el a obţinut o bursă de studii la Roma, prin bunăvoinţa şi încrederea PS Vasile Hossu, episcop de Oradea-Mare. A studiat la Universitatea Pontificală Urbaniana, apoi la Universitatea Pontificală Gregoriana, obţine licenţa în Teologia Spirituală şi doctoratul în anul 2006. A fost hirotonit preot în anul 1995. Între 1999-2001 a fost vicerector al Misiunii Greco-Catolice din Paris, iar între 2001 şi decembrie 2007, rector al aceleeaşi instituţii.
În 12 decembrie 2007, a fost numit rector al Colegiului Pontifical ,,Pio Romeno” din Roma, unde a organizat seria de conferinţe ,,Semne ale timpului, semne ale Spiritului”. A coordonat colecţia ,,Caietele Pio Romeno”, publicând volumele ,,Jurnalul unui preot exorcist” şi ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Române Unite”. Cunoaşte bine comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării, în special cele din Franţa şi din Italia.
Într-un interviu acordat la Radio Vatican, în limba română, PS Claudiu Lucian Pop spunea: ,,Cred că o misiune a Bisericii, a unui episcop, în sensul unei noi evanghelizări, ar trebui să cureţe sufletele oamenilor de toate aceste false valori adăugate în timp. În primul rând, să vindece de rănile pe care comunismul le-a lăsat atât de adânc în sufletul nostru…e nevoie mai mult ca oricând de speranţă”.
Să-i urăm succes şi mult curaj noului episcop în dificila misiune care i s-a încredinţat.
Ion Radu Zăgreanu
Poeţi franciscani români
,,Versurile lor sunt mai degrabă rugăciuni şi imnuri, un rozariu.”
(Alexandru Cistelecan)
Am lecturat volumul ,,Antologie de poezie a Fraţilor Franciscani Conventuali din România”, editat de revista ,,Mesagerul Sfântului Anton” (2011), ţinând cont de avertismentul poetului clujean Adrian Popescu: ,,Nu despre originalitate e vorba…ci de autenticitatea unei trăiri religioase”.
Într-adevăr, versurile acestor poeţi sunt, aşa cum remarcă şi criticul literar Alexandru Cistelecan, nişte ,,rugăciuni şi imnuri, un rozariu murmurat”.
Exerciţiul repetat al rugăciunii, însoţit de o puternică trăire spirituală, au favorizat încercările lirice ale poeţilor franciscani români. Caracteristica principală a acestor poezii este sinceritatea sentimentelor exprimate, dăruirea lui Dumnezeu a autorilor: ,,Dăruieşte-ţi timp pentru Dumnezeu,/pentru ca acest timp să devină divin.”(pr. Ciprian Ban-,,Dăruieşte-ţi timp”); ,,La Tine-aleargă întreaga omenire”(pr. Bonaventra Morariu (1886-1908)-,Odă”).
Pr Ciprian Sava (n.1975), directorul redacţiei publicaţiei ,,Mesagerul Sfântului Anton”, defineşte spiritul franciscan în poezia ,,Pelerin”, recurgând la tehnica paralelismului poetic, folosită de Zaharia Stancu: ,,Mi-am strâns comori de nuferi; petale de veşnicie,/Mi-am copleşit amarul luptând uşor, uşor”. Comunitatea franciscană este evocată şi rememorând timpurile ei de glorie de către pr.Francisc Mattas (1884-1921) în poemul ,,Familia franciscană”, într-o manieră romantică amintind de poezia ,,Umbra lui Mircea. La Cozia”, a lui Grigore Alexandrescu. Pr.Gheorghe Pal (1913-1978) elogiază şi el menirea ,,Misionarului”, ,,Purtând drept armă-n mâini o cruce”.
Unii dintre poeţii franciscani ai antologiei, pr.Iosif Budău, pr.Ioan Butnaru, pr.Gheorghe Pătraşcu, pr.Ştefan Tătaru, au fost închişi în anii comunismului pentru convingerile lor religioase. Amintirile detenţiei se vor regăsi în versurile lor: ,,Zac în strai vărgat/Pe-un prichici culcat”(pr. Iosif Budău (1926-2003)-,,Din memorialul durerii”).
Vom întâlni multe teme comune abordate de aceşti poeţi. Fecioarei Maria i se închină imnuri şi ode. Modelul urmat este cel eminescian (,,Rugăciune”). Pentru pr.Martin Burcă (1913-1996), Fecioara Maria este o ,,puternică regină”, tot o ,,regină” este Fecioara Maria şi pentru pr.Mihai Donea (1916-1995). ,,O stea de dimineaţă” este Fecioara Maria pentru pr.Ioan Butnaru (1914-1989). Şi el o invocă eminescian: ,,Ne mântuie de iad, o prea-Ndurată!”. Asemănător procedează şi pr. Alois Donea (1922-1998) în poezia ,,Mariei”. Pr. Martin Mihoc (1916-1969) o caută ca pe o ocrotitoare (,,La tine alergăm”), iar Fr. Martin Prisăcaru (1892-1916) şi Petru Matieş o asociază ,,lunii mai”, luna Fecioarei Maria. Pentru pr.Ştefan Tătaru (1917-1995) Fecioara Maria este ,,Neprihănita”.
Se dedică multe poezii învierii lui Isus Cristos: ,,Zace rupt stindardul morţii/Şi înfrântă e durerea” (pr.Alois Done-,,Hristos a înviat”).
În versuri cu metrică populară pr.Ioan Duma (1896-1981) evocă Vinerea Mare şi Sfintele Paşti. Pr.Ioan Ladan (1897-1971) descrie steaua magilor (,,O stea”), iar pr.Dominic Niculăeş (1892-1961) ne propune un dialog imaginar între păstori şi îngeri (,,În Betleem”). Tot despre ,,Înviere” ne aminteşte şi pr Gheorhe Pătraşcu (1913-1995) în poezia ,,Farmec de aprilie”. Pe lângă sonurile eminesciene găsim în aceste poezii şi note coşbuciene. Coşbuciană e imaginea unei zile de mai (,,În zi de mai”-pr.Petru Pauleţ (1911-1933): ,,Şi către cale-ncet coboară/Bătrâni de ani de zile grele,/Copii şi tineri vin în fugă/Cu trandafiri şi viorele”.
Pr.Petru Lucaciu (1905-1972) începe prezentare Sfintei Clara din Assisi (,,12 august”) cu un fragment de pastel topârcenean. Curgere lirică bună are poemul ,,Rugăciune” al pr.Ion Gârleanu (1892-1944). Este elogiat martirajul primilor creştini, ,,Martiri în arene”-pr.Iosif Alexandru Ghiuzan (1907-1978), se închină o odă ,,Presfântului Sacrament”, pr.Martin Prisăcaru (1892-1916). Aer liric modern, sorescian, întâlnim în versurile pr.Carol Daniel Sabău (n.1981), în poeziile ,,Vine o zi”, ,,Zbor” sau în poeziile pr. Iosif Diac (n.1977), ,,Vântul”, ,,Apa”.
Pr.Iosif Tălmăcel (1887-1979) versifică o snoavă (,,Ţăranul şi ghinda”) cu intenţii moralizatoare. Pr.Anton Olaru (1915-1994) îl peamăreşte pe Sfântul Dumitru, ,,prea gloriosul Domnului martir!...”, iar pr. Ioan Mihuţ (1907-1995) îşi caută ,,fericirea” ca poetul Dimirie Anghel, în lumea florilor.
Franciscanismul, ca stare de spirit, afirmă pr.Ciprian Sava transpare în versurile acestor poeţi. Chiar dacă ,,faţa poeziei române” nu se va schimba prin creaţiile acestor poeţi, ,,nuanţa ei franciscană” nu trebuie ,,risipită”, conchide Alexandru Cistlecan.
Într-o viitoare antologie a poeziei religioase româneşti, sunt sigur, că unii dintre poeţii franciscani menţionaţi mai sus, ar putea figura de drept.
Ion Radu Zăgreanu
(Alexandru Cistelecan)
Am lecturat volumul ,,Antologie de poezie a Fraţilor Franciscani Conventuali din România”, editat de revista ,,Mesagerul Sfântului Anton” (2011), ţinând cont de avertismentul poetului clujean Adrian Popescu: ,,Nu despre originalitate e vorba…ci de autenticitatea unei trăiri religioase”.
Într-adevăr, versurile acestor poeţi sunt, aşa cum remarcă şi criticul literar Alexandru Cistelecan, nişte ,,rugăciuni şi imnuri, un rozariu murmurat”.
Exerciţiul repetat al rugăciunii, însoţit de o puternică trăire spirituală, au favorizat încercările lirice ale poeţilor franciscani români. Caracteristica principală a acestor poezii este sinceritatea sentimentelor exprimate, dăruirea lui Dumnezeu a autorilor: ,,Dăruieşte-ţi timp pentru Dumnezeu,/pentru ca acest timp să devină divin.”(pr. Ciprian Ban-,,Dăruieşte-ţi timp”); ,,La Tine-aleargă întreaga omenire”(pr. Bonaventra Morariu (1886-1908)-,Odă”).
Pr Ciprian Sava (n.1975), directorul redacţiei publicaţiei ,,Mesagerul Sfântului Anton”, defineşte spiritul franciscan în poezia ,,Pelerin”, recurgând la tehnica paralelismului poetic, folosită de Zaharia Stancu: ,,Mi-am strâns comori de nuferi; petale de veşnicie,/Mi-am copleşit amarul luptând uşor, uşor”. Comunitatea franciscană este evocată şi rememorând timpurile ei de glorie de către pr.Francisc Mattas (1884-1921) în poemul ,,Familia franciscană”, într-o manieră romantică amintind de poezia ,,Umbra lui Mircea. La Cozia”, a lui Grigore Alexandrescu. Pr.Gheorghe Pal (1913-1978) elogiază şi el menirea ,,Misionarului”, ,,Purtând drept armă-n mâini o cruce”.
Unii dintre poeţii franciscani ai antologiei, pr.Iosif Budău, pr.Ioan Butnaru, pr.Gheorghe Pătraşcu, pr.Ştefan Tătaru, au fost închişi în anii comunismului pentru convingerile lor religioase. Amintirile detenţiei se vor regăsi în versurile lor: ,,Zac în strai vărgat/Pe-un prichici culcat”(pr. Iosif Budău (1926-2003)-,,Din memorialul durerii”).
Vom întâlni multe teme comune abordate de aceşti poeţi. Fecioarei Maria i se închină imnuri şi ode. Modelul urmat este cel eminescian (,,Rugăciune”). Pentru pr.Martin Burcă (1913-1996), Fecioara Maria este o ,,puternică regină”, tot o ,,regină” este Fecioara Maria şi pentru pr.Mihai Donea (1916-1995). ,,O stea de dimineaţă” este Fecioara Maria pentru pr.Ioan Butnaru (1914-1989). Şi el o invocă eminescian: ,,Ne mântuie de iad, o prea-Ndurată!”. Asemănător procedează şi pr. Alois Donea (1922-1998) în poezia ,,Mariei”. Pr. Martin Mihoc (1916-1969) o caută ca pe o ocrotitoare (,,La tine alergăm”), iar Fr. Martin Prisăcaru (1892-1916) şi Petru Matieş o asociază ,,lunii mai”, luna Fecioarei Maria. Pentru pr.Ştefan Tătaru (1917-1995) Fecioara Maria este ,,Neprihănita”.
Se dedică multe poezii învierii lui Isus Cristos: ,,Zace rupt stindardul morţii/Şi înfrântă e durerea” (pr.Alois Done-,,Hristos a înviat”).
În versuri cu metrică populară pr.Ioan Duma (1896-1981) evocă Vinerea Mare şi Sfintele Paşti. Pr.Ioan Ladan (1897-1971) descrie steaua magilor (,,O stea”), iar pr.Dominic Niculăeş (1892-1961) ne propune un dialog imaginar între păstori şi îngeri (,,În Betleem”). Tot despre ,,Înviere” ne aminteşte şi pr Gheorhe Pătraşcu (1913-1995) în poezia ,,Farmec de aprilie”. Pe lângă sonurile eminesciene găsim în aceste poezii şi note coşbuciene. Coşbuciană e imaginea unei zile de mai (,,În zi de mai”-pr.Petru Pauleţ (1911-1933): ,,Şi către cale-ncet coboară/Bătrâni de ani de zile grele,/Copii şi tineri vin în fugă/Cu trandafiri şi viorele”.
Pr.Petru Lucaciu (1905-1972) începe prezentare Sfintei Clara din Assisi (,,12 august”) cu un fragment de pastel topârcenean. Curgere lirică bună are poemul ,,Rugăciune” al pr.Ion Gârleanu (1892-1944). Este elogiat martirajul primilor creştini, ,,Martiri în arene”-pr.Iosif Alexandru Ghiuzan (1907-1978), se închină o odă ,,Presfântului Sacrament”, pr.Martin Prisăcaru (1892-1916). Aer liric modern, sorescian, întâlnim în versurile pr.Carol Daniel Sabău (n.1981), în poeziile ,,Vine o zi”, ,,Zbor” sau în poeziile pr. Iosif Diac (n.1977), ,,Vântul”, ,,Apa”.
Pr.Iosif Tălmăcel (1887-1979) versifică o snoavă (,,Ţăranul şi ghinda”) cu intenţii moralizatoare. Pr.Anton Olaru (1915-1994) îl peamăreşte pe Sfântul Dumitru, ,,prea gloriosul Domnului martir!...”, iar pr. Ioan Mihuţ (1907-1995) îşi caută ,,fericirea” ca poetul Dimirie Anghel, în lumea florilor.
Franciscanismul, ca stare de spirit, afirmă pr.Ciprian Sava transpare în versurile acestor poeţi. Chiar dacă ,,faţa poeziei române” nu se va schimba prin creaţiile acestor poeţi, ,,nuanţa ei franciscană” nu trebuie ,,risipită”, conchide Alexandru Cistlecan.
Într-o viitoare antologie a poeziei religioase româneşti, sunt sigur, că unii dintre poeţii franciscani menţionaţi mai sus, ar putea figura de drept.
Ion Radu Zăgreanu
În căutarea unei noi identităţi
Primul roman al Hertei Müller ,,Călătorie într-un picior” (Editura ,,Humanitas”, 2010 ) valorifică o experienţă autobiografică, emigrarea autoarei în 1987 în RFG, ca urmare a presiunilor exercitate asupra ei de a colabora cu securitatea.
Irene, protagonista scrierii, un alter ego al prozatoarei părăseşte o ţară din Est, cu un regim dictatorial, pentru a se stabili în Vest.
Într-o ,,vară dezlânată”ea îl cunoaşte pe Franz, un turist german, pe care, fiind beat, îl ajută să ajungă la hotel. Irene era în aşteptarea paşaportului pentru emigrare. Pleacă în Germania de Vest, dar la aeroport nu o aşteaptă Franz, aşa cum s-au înţeles, ci prietenul acestuia Stefan. Prin intermediul lui Stefan îl va cunoaşte pe homosexualul şomer Thomas.
Irene nu se poate acomoda noii lumi, de fapt este nemulţumită de realitatea în care a ajuns, nu poate să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”, să fie fericită ca Thomas în momentele în care are bani. De aceea devine o însingurată, dornică de a pleca în altă parte sau de a dormita: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog . Şi dorinţa de a pleca departe”.
Eroina romanului este în căutarea unei noi identităţi pe care crede că o va afla în alt spaţiu, în altă ţară. În demersul ei de regăsire de sine, ea se dedublează când în vechea Irene, când în noua Irene, cea care ar urma să se nască în noua ţară în care a ajuns.
Noua Irene nu poate scăpa de cealaltă Irene, ce din ţara părăsită, nu se poate elibera sufleteşte de ,,starea de dictatură” din ţara de origine : ,,încă mai am pe mine ziua de ieri”. Dorinţa de schimbare în viaţa sa este mereu anulată de partea ,,nevăzută a aisbergului vieţii sale”, adică de prima viaţă. Trecutul i-a încătuşat eliberarea de vechea Irene. În poza paşaportului său, ea vede ,,o persoană străină”, care aparţine ,,celeilalte Irene”.
Ajunsă în noua ţară Irene se va confrunta cu suspiciunea şi cu şicanările birocraţiei pentru imigranţi. Va constata că unii funcţionari de acolo gândesc aproape ca cei din ţara pe care ea a părăsit-o.
Irene construieşte imaginar şi oarecum sarcastic pe viitoarea Irene, imigranta, dar mereu ,,cealaltă” Irene. ,,Faţa din Est”, pare a-i lua locul noii Irene. Imigranta îşi reprimă dorul ,,de acasă” gestionându-l, fără a putea scăpa de el fiindcă era ,,contabilitatea unei jumătăţi de veac”.
Multe pagini ale romanului sunt alocate, cum ar spune prozatorul Cornel Cotuţiu, descrierii ,,preajmei”. Acesta accentuează şi mai mult izolarea eroinei. Ea are tot mai mult impresia că se află la un început care ,,se năruia”. Pentru neacomodarea ei, pentru neintegrarea sa în noua lume, de vină pare a fi ,,cealaltă ţară”. Unui copil de cinci ani care îi zice ,,curvă”, îi răspunde parând printr-o argumentare tipică ţării comuniste de provenienţă: ,,mai bine curvă decât fascist”. Afirmaţia o sperie. Noaptea, în vis, lângă personajele nou cunoscute, Irene observă la masă o persoană care îi ,,seamănă leit”. Era ,,cealaltă” Irene, sigură pe sine, convinsă că înţelege lumea, că pentru ea totul era clar: ,,iubirea este roşie, fidelitatea albastră, iar gelozia, galbenă”.
Irene primeşte cetăţenia noii ţări. Bucuria acestui eveniment este străfulgerată kafkanian de imaginea soţiei dictatorului, a oamenilor cărora le lipsea degetul arătător ,,de la mâna stângă sau dreaptă”. Irene nu poate accepta să devină asemenea celor ,,care nu trădează nimic despre ei înşişi”, care s-au acomodat oraşului mulţumiţi să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”. Ea se transformă într-un observator însingurat care riscă să-şi piardă prietenii, incapabilă să acţioneze: ,,În acele momente Irene ştia că viaţa ei se coagulase în observaţii. Observaţiile o făceau incapabilă să acţioneze”.
Herta Müller dovedeşte o remarcabilă fineţe în multe pasaje de analiză psihologică. Starea sufletească a personajului principal este sugerată indirect prin intermediul obiectelor: ,,Zgomotul de pe fundul cutiei poştale fusese zgomotul neliniştii. Al neliniştii care era Irene însăşi”. Simbolic este şi frecventul motiv al luminii. Oboseala ,,care nu avea nimic de-a face cu munca sau cu odihna” celor din Est contaminează şi lumina străzii: ,,Peste străzi cădea o lumină obosită”. Răsună bacovian şi muzica.
Chipul urât şi dezolant al ,,celeilalte” ţări este descoperit şi pe străzile noului oraş unde Irene s-a stabilit. Imigranta îşi dă seama, asemeni lui Thomas că a ,,trăit atâta vreme împotriva” ei. Irene dialoghează mereu cu sinele său, cu ,,cealaltă” Irene încercând să construiască, ca într-un joc de puzzle, pe noua Irene. Imaginea reconstruită nu prinde contur fără multe ,,piese” vechi.
Irene nu reuşeşte să-şi clădească o nouă identitate, deşi îi lasă chiar timp de construcţie ,,femeii aşteptate”.Trecutul ei din ,,cealaltă” ţară marchează adaptarea ei la noua lume. Noua ţară nu o încântă, nu este ceea ce spera. Irene se înstrăinează , nu mai este nici ,,cealaltă” Irene, dar nu reuşeşte să devină o altă Irene: ,,pe aceste poze era o persoană străină”. Eroina nu-şi mai aparţine sieşi. Când face o poză la un automat o recunoaşte pe ,,cealaltă” Irene. Realitatea înconjurătoare i se pare a fi reversul ei. Identitatea ei, este reversul ei, fiindcă ea vine ,,din ziua de ieri”, este o ,,Faţă din Est”.
Irene nu acceptă ,,rinocerizarea” societăţii de consum, nu acceptă să fie ca Thomas, să se simtă bine când are bani şi este singur. De aceea se disimulează sub masca inaccesibilităţii: ,,Chiar numai gândul că ar putea şi ea, la fel ca oamenii ăia, să şălăsluiască pe linia orizontului, să aparţină oraşului, o făceau pe Irene inaccesibilă”.
Refuzul de a se integra în seria celor care ,,nu trădează nimic despre ei înşişi”, a celor ,,care mănâncă şi dorm”, se compensează prin somn: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog”. Faţă în faţă cu o nouă realitate, în care nu se poate integra, fiindcă ar trebui să renunţe la nişte repere sigure la care şi-a raportat existenţa, Irene preferă drumul greu al însingurării. Să fie ea o învingătoare prin neacceptare?
Ion Radu Zăgreanu
Irene, protagonista scrierii, un alter ego al prozatoarei părăseşte o ţară din Est, cu un regim dictatorial, pentru a se stabili în Vest.
Într-o ,,vară dezlânată”ea îl cunoaşte pe Franz, un turist german, pe care, fiind beat, îl ajută să ajungă la hotel. Irene era în aşteptarea paşaportului pentru emigrare. Pleacă în Germania de Vest, dar la aeroport nu o aşteaptă Franz, aşa cum s-au înţeles, ci prietenul acestuia Stefan. Prin intermediul lui Stefan îl va cunoaşte pe homosexualul şomer Thomas.
Irene nu se poate acomoda noii lumi, de fapt este nemulţumită de realitatea în care a ajuns, nu poate să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”, să fie fericită ca Thomas în momentele în care are bani. De aceea devine o însingurată, dornică de a pleca în altă parte sau de a dormita: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog . Şi dorinţa de a pleca departe”.
Eroina romanului este în căutarea unei noi identităţi pe care crede că o va afla în alt spaţiu, în altă ţară. În demersul ei de regăsire de sine, ea se dedublează când în vechea Irene, când în noua Irene, cea care ar urma să se nască în noua ţară în care a ajuns.
Noua Irene nu poate scăpa de cealaltă Irene, ce din ţara părăsită, nu se poate elibera sufleteşte de ,,starea de dictatură” din ţara de origine : ,,încă mai am pe mine ziua de ieri”. Dorinţa de schimbare în viaţa sa este mereu anulată de partea ,,nevăzută a aisbergului vieţii sale”, adică de prima viaţă. Trecutul i-a încătuşat eliberarea de vechea Irene. În poza paşaportului său, ea vede ,,o persoană străină”, care aparţine ,,celeilalte Irene”.
Ajunsă în noua ţară Irene se va confrunta cu suspiciunea şi cu şicanările birocraţiei pentru imigranţi. Va constata că unii funcţionari de acolo gândesc aproape ca cei din ţara pe care ea a părăsit-o.
Irene construieşte imaginar şi oarecum sarcastic pe viitoarea Irene, imigranta, dar mereu ,,cealaltă” Irene. ,,Faţa din Est”, pare a-i lua locul noii Irene. Imigranta îşi reprimă dorul ,,de acasă” gestionându-l, fără a putea scăpa de el fiindcă era ,,contabilitatea unei jumătăţi de veac”.
Multe pagini ale romanului sunt alocate, cum ar spune prozatorul Cornel Cotuţiu, descrierii ,,preajmei”. Acesta accentuează şi mai mult izolarea eroinei. Ea are tot mai mult impresia că se află la un început care ,,se năruia”. Pentru neacomodarea ei, pentru neintegrarea sa în noua lume, de vină pare a fi ,,cealaltă ţară”. Unui copil de cinci ani care îi zice ,,curvă”, îi răspunde parând printr-o argumentare tipică ţării comuniste de provenienţă: ,,mai bine curvă decât fascist”. Afirmaţia o sperie. Noaptea, în vis, lângă personajele nou cunoscute, Irene observă la masă o persoană care îi ,,seamănă leit”. Era ,,cealaltă” Irene, sigură pe sine, convinsă că înţelege lumea, că pentru ea totul era clar: ,,iubirea este roşie, fidelitatea albastră, iar gelozia, galbenă”.
Irene primeşte cetăţenia noii ţări. Bucuria acestui eveniment este străfulgerată kafkanian de imaginea soţiei dictatorului, a oamenilor cărora le lipsea degetul arătător ,,de la mâna stângă sau dreaptă”. Irene nu poate accepta să devină asemenea celor ,,care nu trădează nimic despre ei înşişi”, care s-au acomodat oraşului mulţumiţi să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”. Ea se transformă într-un observator însingurat care riscă să-şi piardă prietenii, incapabilă să acţioneze: ,,În acele momente Irene ştia că viaţa ei se coagulase în observaţii. Observaţiile o făceau incapabilă să acţioneze”.
Herta Müller dovedeşte o remarcabilă fineţe în multe pasaje de analiză psihologică. Starea sufletească a personajului principal este sugerată indirect prin intermediul obiectelor: ,,Zgomotul de pe fundul cutiei poştale fusese zgomotul neliniştii. Al neliniştii care era Irene însăşi”. Simbolic este şi frecventul motiv al luminii. Oboseala ,,care nu avea nimic de-a face cu munca sau cu odihna” celor din Est contaminează şi lumina străzii: ,,Peste străzi cădea o lumină obosită”. Răsună bacovian şi muzica.
Chipul urât şi dezolant al ,,celeilalte” ţări este descoperit şi pe străzile noului oraş unde Irene s-a stabilit. Imigranta îşi dă seama, asemeni lui Thomas că a ,,trăit atâta vreme împotriva” ei. Irene dialoghează mereu cu sinele său, cu ,,cealaltă” Irene încercând să construiască, ca într-un joc de puzzle, pe noua Irene. Imaginea reconstruită nu prinde contur fără multe ,,piese” vechi.
Irene nu reuşeşte să-şi clădească o nouă identitate, deşi îi lasă chiar timp de construcţie ,,femeii aşteptate”.Trecutul ei din ,,cealaltă” ţară marchează adaptarea ei la noua lume. Noua ţară nu o încântă, nu este ceea ce spera. Irene se înstrăinează , nu mai este nici ,,cealaltă” Irene, dar nu reuşeşte să devină o altă Irene: ,,pe aceste poze era o persoană străină”. Eroina nu-şi mai aparţine sieşi. Când face o poză la un automat o recunoaşte pe ,,cealaltă” Irene. Realitatea înconjurătoare i se pare a fi reversul ei. Identitatea ei, este reversul ei, fiindcă ea vine ,,din ziua de ieri”, este o ,,Faţă din Est”.
Irene nu acceptă ,,rinocerizarea” societăţii de consum, nu acceptă să fie ca Thomas, să se simtă bine când are bani şi este singur. De aceea se disimulează sub masca inaccesibilităţii: ,,Chiar numai gândul că ar putea şi ea, la fel ca oamenii ăia, să şălăsluiască pe linia orizontului, să aparţină oraşului, o făceau pe Irene inaccesibilă”.
Refuzul de a se integra în seria celor care ,,nu trădează nimic despre ei înşişi”, a celor ,,care mănâncă şi dorm”, se compensează prin somn: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog”. Faţă în faţă cu o nouă realitate, în care nu se poate integra, fiindcă ar trebui să renunţe la nişte repere sigure la care şi-a raportat existenţa, Irene preferă drumul greu al însingurării. Să fie ea o învingătoare prin neacceptare?
Ion Radu Zăgreanu
marți, 6 decembrie 2011
A plecat spre ceruri un alt mohican
In memoriam prof. Valer Bolog
Regretatul profesor de limba şi literatura română Valer Bolog făcea parte din grupul unor recunoscuţi dascăli ai Becleanului, pe care-i percepeam ca pe nişte mohicani didactici, care în urmă cu zeci de ani au îndrumat fructuos destinul multor generaţii de elevi, care ulterior au devenit repere importante de profesionalism, de demnitate, pentru locuitorii oraşului unde s-au născut academicianul Grigore Silaşi, Ludovica Diugan, mama lui Liviu Rebreanu, regizorul Radu Afrim.
Mi-a fost profesor de română în anii liceului beclenar. Atitudinea mea faţă de dânsul a evoluat apreciativ, ascendent, de la hazlia, copilăreasca şi naiva consimţire colegială, de a arunca coceni de mere în casca profesorului nostru de română, pe care şi-o lăsa agăţată de motocicleta pe care o parca sub ferestrele clasei noastre (eram în clasa a IX-a atunci), la statutul de discipol al maestrului care mă iniţia cu atâta bunătate şi cu răbdare în tainele literaturii.
Abia în clasa a XI-a mi-am dat seama de ce profesorul Valer Bolog încerca, aş zice din umbră, să-mi orienteze lecturile mele, atât de haotice pe atunci. Îl ştia pe tatăl meu, muncitor la calea ferată, preot în faţa lui Dumnezeu, căruia profesorul i se mărturisea în clandestinitate.
Nu voi uita emoţiile care m-au cotropit atunci când mi-a dat să citesc poemul ,,Corbul” al lui Edgar Allan Poe. Nu voi uita că tot el mi-a împrumutat în anii liceului volumul ,,Mustul care fierbe” a lui Octavian Goga, carte interzisă în anii comunismului.
Faptul că am ajuns să-i urmez profesiune se datorează şi lui. De altfel, profesorul Valer Bolog continua, în ceea ce mă priveşte, să şlefuiască în mine apetenţa pentru literatură, pe care mi-o insuflase în ciclul gimnazial, un alt mare dascăl de română, Petru Săplăcan.
Apoi ne-am întâlnit în altă postură. Eu fiind asistat, în calitate de candidat pentru examenul de definitivat, de către domnul Valer Bolog, în ipostaza de profesor metodist. Trebuia să-l conving că mi-am ales bine traseul didactic.
Imediat după 22 decembrie 1989 ne-am reîntâlnit, potivindu-ne paşii, pe drumul reînvierii şi al dificilei reconstrucţii a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). S-a angajat cu pasiune şi cu speranţă pentru cauza acestei biserici decimate de regimul comunist. Începuse să cultive nişte vechi pasiuni lirice, mai reuşite, mai facile.
Credea în marile personalităţi ale PNŢCD, admira pe marii bărbaţi ai acestui partid istoric. Nu a încetat să creadă într-un alt destin, mai luminos pentru ţara noastră.
Acum, spunând ca tânărul Mihai Eminescu, ,,la mormântul preaiubitului nostru profesor”, noi foştii săi elevi, îi dorim profesorului Valer Bolog drum bun spre împărăţia veşniciei şi îi mulţumim pentru lecţiile de română şi de viaţă.
Ion Radu Zăgreanu
Regretatul profesor de limba şi literatura română Valer Bolog făcea parte din grupul unor recunoscuţi dascăli ai Becleanului, pe care-i percepeam ca pe nişte mohicani didactici, care în urmă cu zeci de ani au îndrumat fructuos destinul multor generaţii de elevi, care ulterior au devenit repere importante de profesionalism, de demnitate, pentru locuitorii oraşului unde s-au născut academicianul Grigore Silaşi, Ludovica Diugan, mama lui Liviu Rebreanu, regizorul Radu Afrim.
Mi-a fost profesor de română în anii liceului beclenar. Atitudinea mea faţă de dânsul a evoluat apreciativ, ascendent, de la hazlia, copilăreasca şi naiva consimţire colegială, de a arunca coceni de mere în casca profesorului nostru de română, pe care şi-o lăsa agăţată de motocicleta pe care o parca sub ferestrele clasei noastre (eram în clasa a IX-a atunci), la statutul de discipol al maestrului care mă iniţia cu atâta bunătate şi cu răbdare în tainele literaturii.
Abia în clasa a XI-a mi-am dat seama de ce profesorul Valer Bolog încerca, aş zice din umbră, să-mi orienteze lecturile mele, atât de haotice pe atunci. Îl ştia pe tatăl meu, muncitor la calea ferată, preot în faţa lui Dumnezeu, căruia profesorul i se mărturisea în clandestinitate.
Nu voi uita emoţiile care m-au cotropit atunci când mi-a dat să citesc poemul ,,Corbul” al lui Edgar Allan Poe. Nu voi uita că tot el mi-a împrumutat în anii liceului volumul ,,Mustul care fierbe” a lui Octavian Goga, carte interzisă în anii comunismului.
Faptul că am ajuns să-i urmez profesiune se datorează şi lui. De altfel, profesorul Valer Bolog continua, în ceea ce mă priveşte, să şlefuiască în mine apetenţa pentru literatură, pe care mi-o insuflase în ciclul gimnazial, un alt mare dascăl de română, Petru Săplăcan.
Apoi ne-am întâlnit în altă postură. Eu fiind asistat, în calitate de candidat pentru examenul de definitivat, de către domnul Valer Bolog, în ipostaza de profesor metodist. Trebuia să-l conving că mi-am ales bine traseul didactic.
Imediat după 22 decembrie 1989 ne-am reîntâlnit, potivindu-ne paşii, pe drumul reînvierii şi al dificilei reconstrucţii a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). S-a angajat cu pasiune şi cu speranţă pentru cauza acestei biserici decimate de regimul comunist. Începuse să cultive nişte vechi pasiuni lirice, mai reuşite, mai facile.
Credea în marile personalităţi ale PNŢCD, admira pe marii bărbaţi ai acestui partid istoric. Nu a încetat să creadă într-un alt destin, mai luminos pentru ţara noastră.
Acum, spunând ca tânărul Mihai Eminescu, ,,la mormântul preaiubitului nostru profesor”, noi foştii săi elevi, îi dorim profesorului Valer Bolog drum bun spre împărăţia veşniciei şi îi mulţumim pentru lecţiile de română şi de viaţă.
Ion Radu Zăgreanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)