În căutarea unei noi identităţi

Primul roman al Hertei Müller ,,Călătorie într-un picior” (Editura ,,Humanitas”, 2010 ) valorifică o experienţă autobiografică, emigrarea autoarei în 1987 în RFG, ca urmare a presiunilor exercitate asupra ei de a colabora cu securitatea.
Irene, protagonista scrierii, un alter ego al prozatoarei părăseşte o ţară din Est, cu un regim dictatorial, pentru a se stabili în Vest.
Într-o ,,vară dezlânată”ea îl cunoaşte pe Franz, un turist german, pe care, fiind beat, îl ajută să ajungă la hotel. Irene era în aşteptarea paşaportului pentru emigrare. Pleacă în Germania de Vest, dar la aeroport nu o aşteaptă Franz, aşa cum s-au înţeles, ci prietenul acestuia Stefan. Prin intermediul lui Stefan îl va cunoaşte pe homosexualul şomer Thomas.
Irene nu se poate acomoda noii lumi, de fapt este nemulţumită de realitatea în care a ajuns, nu poate să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”, să fie fericită ca Thomas în momentele în care are bani. De aceea devine o însingurată, dornică de a pleca în altă parte sau de a dormita: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog . Şi dorinţa de a pleca departe”.
Eroina romanului este în căutarea unei noi identităţi pe care crede că o va afla în alt spaţiu, în altă ţară. În demersul ei de regăsire de sine, ea se dedublează când în vechea Irene, când în noua Irene, cea care ar urma să se nască în noua ţară în care a ajuns.
Noua Irene nu poate scăpa de cealaltă Irene, ce din ţara părăsită, nu se poate elibera sufleteşte de ,,starea de dictatură” din ţara de origine : ,,încă mai am pe mine ziua de ieri”. Dorinţa de schimbare în viaţa sa este mereu anulată de partea ,,nevăzută a aisbergului vieţii sale”, adică de prima viaţă. Trecutul i-a încătuşat eliberarea de vechea Irene. În poza paşaportului său, ea vede ,,o persoană străină”, care aparţine ,,celeilalte Irene”.
Ajunsă în noua ţară Irene se va confrunta cu suspiciunea şi cu şicanările birocraţiei pentru imigranţi. Va constata că unii funcţionari de acolo gândesc aproape ca cei din ţara pe care ea a părăsit-o.
Irene construieşte imaginar şi oarecum sarcastic pe viitoarea Irene, imigranta, dar mereu ,,cealaltă” Irene. ,,Faţa din Est”, pare a-i lua locul noii Irene. Imigranta îşi reprimă dorul ,,de acasă” gestionându-l, fără a putea scăpa de el fiindcă era ,,contabilitatea unei jumătăţi de veac”.
Multe pagini ale romanului sunt alocate, cum ar spune prozatorul Cornel Cotuţiu, descrierii ,,preajmei”. Acesta accentuează şi mai mult izolarea eroinei. Ea are tot mai mult impresia că se află la un început care ,,se năruia”. Pentru neacomodarea ei, pentru neintegrarea sa în noua lume, de vină pare a fi ,,cealaltă ţară”. Unui copil de cinci ani care îi zice ,,curvă”, îi răspunde parând printr-o argumentare tipică ţării comuniste de provenienţă: ,,mai bine curvă decât fascist”. Afirmaţia o sperie. Noaptea, în vis, lângă personajele nou cunoscute, Irene observă la masă o persoană care îi ,,seamănă leit”. Era ,,cealaltă” Irene, sigură pe sine, convinsă că înţelege lumea, că pentru ea totul era clar: ,,iubirea este roşie, fidelitatea albastră, iar gelozia, galbenă”.
Irene primeşte cetăţenia noii ţări. Bucuria acestui eveniment este străfulgerată kafkanian de imaginea soţiei dictatorului, a oamenilor cărora le lipsea degetul arătător ,,de la mâna stângă sau dreaptă”. Irene nu poate accepta să devină asemenea celor ,,care nu trădează nimic despre ei înşişi”, care s-au acomodat oraşului mulţumiţi să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”. Ea se transformă într-un observator însingurat care riscă să-şi piardă prietenii, incapabilă să acţioneze: ,,În acele momente Irene ştia că viaţa ei se coagulase în observaţii. Observaţiile o făceau incapabilă să acţioneze”.
Herta Müller dovedeşte o remarcabilă fineţe în multe pasaje de analiză psihologică. Starea sufletească a personajului principal este sugerată indirect prin intermediul obiectelor: ,,Zgomotul de pe fundul cutiei poştale fusese zgomotul neliniştii. Al neliniştii care era Irene însăşi”. Simbolic este şi frecventul motiv al luminii. Oboseala ,,care nu avea nimic de-a face cu munca sau cu odihna” celor din Est contaminează şi lumina străzii: ,,Peste străzi cădea o lumină obosită”. Răsună bacovian şi muzica.
Chipul urât şi dezolant al ,,celeilalte” ţări este descoperit şi pe străzile noului oraş unde Irene s-a stabilit. Imigranta îşi dă seama, asemeni lui Thomas că a ,,trăit atâta vreme împotriva” ei. Irene dialoghează mereu cu sinele său, cu ,,cealaltă” Irene încercând să construiască, ca într-un joc de puzzle, pe noua Irene. Imaginea reconstruită nu prinde contur fără multe ,,piese” vechi.
Irene nu reuşeşte să-şi clădească o nouă identitate, deşi îi lasă chiar timp de construcţie ,,femeii aşteptate”.Trecutul ei din ,,cealaltă” ţară marchează adaptarea ei la noua lume. Noua ţară nu o încântă, nu este ceea ce spera. Irene se înstrăinează , nu mai este nici ,,cealaltă” Irene, dar nu reuşeşte să devină o altă Irene: ,,pe aceste poze era o persoană străină”. Eroina nu-şi mai aparţine sieşi. Când face o poză la un automat o recunoaşte pe ,,cealaltă” Irene. Realitatea înconjurătoare i se pare a fi reversul ei. Identitatea ei, este reversul ei, fiindcă ea vine ,,din ziua de ieri”, este o ,,Faţă din Est”.
Irene nu acceptă ,,rinocerizarea” societăţii de consum, nu acceptă să fie ca Thomas, să se simtă bine când are bani şi este singur. De aceea se disimulează sub masca inaccesibilităţii: ,,Chiar numai gândul că ar putea şi ea, la fel ca oamenii ăia, să şălăsluiască pe linia orizontului, să aparţină oraşului, o făceau pe Irene inaccesibilă”.
Refuzul de a se integra în seria celor care ,,nu trădează nimic despre ei înşişi”, a celor ,,care mănâncă şi dorm”, se compensează prin somn: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog”. Faţă în faţă cu o nouă realitate, în care nu se poate integra, fiindcă ar trebui să renunţe la nişte repere sigure la care şi-a raportat existenţa, Irene preferă drumul greu al însingurării. Să fie ea o învingătoare prin neacceptare?

Ion Radu Zăgreanu