Început de an.
Zăpezi-Eminescu.
Ianuarie.
Mă tot gândeam, vineri 13 ianuarie 2012, după-amiază, care ar fi darul pe care natura l-ar putea pregăti pentru ziua de 15 ianuarie a. c., când în urmă cu 162 de ani la Botoşani se năştea poetul Mihai Eminescu.
Eram la Malin, curăţam marginea unui teren arabil apropiat de pădure, care a fost năpădit de spini şi de acăţi silvani. Deodată a început să ningă bogat, liniştit, bacovian, esenian, păunescian. De câte ori ninsorile încep să curgă în devălmăşie, îmi rostesc în gând sau le recit elevilor mei versul: ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş” (,,Scrisoare mamei”-Nicolae Labiş).
Priveam spectacolul fulgilor de nea şi mă bucuram că iarna dăruia sufletului eminescian un semn-cadou în preajma zilei lui de naştere.
Simţeam că ninsoarea ne unea pe toţi cu spiritul poetului înaintea datei de 15 ianuarie. A nins cu intermitenţe şi în zilele următoare, 14 şi 15 ianuarie. Îl aşteptam pe poet să vină spre noi, apoi îmi imaginam cam câţi Eminescu ne-am dori să întâlnim, referindu-mă aici bineînţeles şi la opera lui.
Vorba criticului literar Nicolae Manolescu: ,,nu există un singur Eminescu….Unul sau altul ne va surprinde mereu”(,,Istoria critică a literaturii române”, Editura PARALELA 45, 2008, p.382). Parafrazând, cu o privire comună spusele criticului citat, am putea afirma: ,,fiecare cu Eminescu lui”.
Avem în primul rând unele preferinţe pentru anumite aspecte biografice eminesciene, înainte de a parcurge opera poetului. Unii şi-l doresc pe copilul Eminescu, călărind pe câinele ciobănesc Soltuz, sau pe cel culegând melci pentru a-i înhăma la cojile de nuci.
Adolescentele ar căuta să-l întâlnească pe Eminescu, cel care o aştepta, când stelele ,,scapără-n cale”, pe Casandra, pe fata cu ochi mari.
Profesorii ar vrea să îl primească în gazdă pe tânărul Mihai, ca odinioară blăjeanul Aron Pumnul, la Cernăuţi.
Liceistele se imaginează păşind în urma cuplului Veronica-Mihai, sperând să surprindă din zbor o declaraţie de dragoste a lui Emin.
Iubitorii de poezie eminesciană, exegeţii ar prefera taina şi tihna lecturii operei poetului. Profesorii de română sunt gata să treacă, convingător, frumuseţile poemelor eminesciene în sufletelor elevilor, cu aprobarea poetului prezent în veşnicia versurilor sale.
Învingător, poetul, ,,numai poetul”, ,,Trece peste nemărginirea timpului” (,,Numai poetul”).
În 15 ianuarie sufletul poetului plecat din Ipoteşti, înoată prin ninsoare, colindând pe la ferestrele inimilor noastre.
Să-l primim şi aşa cum de Bobotează, aşteptăm preoţii să ne binecuvânteze casele, întâmpinându-i cu o lumânare aprinsă pe care ne-o trecem din mână în mână, să-l aşteptăm şi pe Eminescu cu poeziile sale pe masă, deschizând volumele la cele mai frumoase poezii, pe care le citim cu acea privire prin intermediul căreia, căutăm speranţa în vechile noastre icoane de pe pereţii caselor.
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 15 ianuarie 2012
sâmbătă, 7 ianuarie 2012
Nestinsa iubire
,,Şi Clujul m-a făcut al lui”
( Horia Bădescu)
Intrat, după cum mărturiseşte, acum o jumătate de veac, ,,pe porţile Clujului”, poetul Horia Bădescu (n.1943 în Aref-Argeş ) a devenit un fiu al oraşului, s-a integrat perfect în spiritualitatea şi viaţa culturală a urbei (gruparea echinoxistă): ,,Şi Clujul m-a făcut al lui….Mi-a dăruit un titlu universitar şi o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale, de lumina brumată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice, mi-a dăruit misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei, iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe toţi ai mei”.
Horia Bădescu răsplăteşte la rândul lui oraşul care l-a adoptat cu ,,truda unei vieţi, înscrisă într-un raft de cărţi”, cu ,,nespusa iubire”, concretizată omagial şi în volumul de poeme ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj” (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011).
Regăsim în aceste poezii o sinteză a modalităţilor lirice preferate ale poetului, a temelor abordate în precedentele lui volume.
Evidentă este tonalitatea melancolică a acestor poeme, iubirea pentru oraşul de pe Someşul Mic, ambele aspecte fiind exprimate printr-o privire retrospectivă, asociată curgerii neostoite a timpului, provocată mereu de contemplarea cadrului natural urban. O consecinţă a acestui ultim aspect fiind şi prezenţa multor secvenţe de pastel spiritualizat, cum remarca Eugen Simion analizând poezia lui Horia Bădescu şi a unor suavităţi licenţioase foarte rafinate (,,Baladă goliardică”, ,,Balada preafrumoaselor roşcate”, ,,Balada gureşei Coquette”).
Faptul biografic se topeşte în nostalgiile reîntoarcerii spre o altă vârstă: ,,Despre el vorbeşti/ca despre locul naşterii tale./Tânăr fiind,/te-a învăluit cu dulcea otravă/ a cărţii.”… ,,pe străzile lui sufletul tău/a gemut de iubire” (,,Cluj”). Treptele biografiei, paşi ai formării personalităţii poetului sunt însoţiţi de boema tinereţii, fie cea studenţească: ,,amintiţi-vă spuma halbei de bere,/amintiţi-vă poemul nebun…/când ploile scandează pe turle limba română:/ah, filologi zvăpăiaţi de la Cluj!”(,,Baladă studenţească”), fie cea a maturităţii, când boema era în mod indirect o stare de protest: ,,eram acei ce nu voiau să moară”, un mod de păstrare a identităţii interioare: ,,Eram acolo, dăruiţi de vis,”/scârbiţi de timp şi limpeziţi de viaţă,”(,,Balada crâşmei lui Mongolu”).
Poetul, în compania altor ,,frumoşi nebuni ai marilor oraşe” preferă retragerea la ,,crâşma lui Mongolu”şi ca un gest de sfidare a unui timp istoric potrivnic, acolo speranţa scăldată în alcool fiind plonjată în viitor: ,,rumegând o altă zi” (,,Balada galeşelor boloboace”).
Boema acoolică sau delicatele portrete licenţioase, amintind de Francois Villon, Miron Rdu Paraschivescu sau Emil Brumaru, sunt doar pretexte pentru exprimarea unei obsesive teme, cea a timpului: ,,Şi toate s-au dus…Ce să-i faci?”(,,Baladă goliardică”); ,,Târziile amiezi peste cetate/târzie vară şi târzii şi noi./Nu simţi adulmecându-ne din spate/înfometaţii-amurgului copoi?”(,,Târzie”)
Ireversibilitatea timpului prilejuieşte meditaţia gravă despre moarte: ,,ascult cum sub Feleac coseşte moarte”(,,Târzie”); ,,tot mai aproape suntem c-o umbră de amurg” ; ,,tot mai aproape suntem c-o vorbă de tăcere.”(,,Tot mai încet”).
Opt dintre poeziile volumului conţin în titlurile lor cuvântul ,,baladă”. Atmosfera baladescă accentuează nostalgiile, iar secvenţele de pastel cu accente pillatiene, amintesc de jurnalul liric din volumul ,,Anotimpurile” (Editura ,,Dacia”, Cluj-Napoca, 1987). Recunoaştem mici punctări blagiene sau stări serafice din sonetele rilkeene.
O ,,vară de noiembrie” blagiană domină poemele erotice. Imaginea anotimpului autumnal calmează într-o lentă decantare erosul: ,,Nu oboseala toamnei, ci avântul/iubirii care încă ne susţine;/apropie-ţi de inimă cuvântul/prin care mai ajung până la tine!”(,,Sonet”). Regretele după anii trecuţi: ,,e timp să punem iarăşi la socoteală toate/câte puteau să fie şi se vor vremui”(,,Balada toamnelo târzii”), concluzionează viaţa asemenea lui Octavian Goga, în poezia ,,Cântă moarte”: ,,Nu câte-au fost îmi vin în minte,/Ci câte-ar fi putut să fie”.
Poetul e în postura unui Orfeu, călător, nu prin Hades, ci printr-un spaţiu drag, care l-a adoptat, i-a oferit totul, iar Euridice, după care va întoarce capul, este tinereţea lui, pierdută definitiv, mutată în melancolice şi nostalgice amintiri: ,,Târziile amiezi peste cetate,/târzie vara şi târzii şi noi”(,,Târzie”). Reîntoarcerea nefiind posibilă, eul liric îşi acceptă însingurarea: ,,să fii singur cu carnea şi oasele tale,”(,,Nox”).
Impresionează sinceritatea trăirilor: ,,Să punem sufletele în pahar!”(,,Scrisoare către Teohar”), încastrarea evenimentului autobiografic în durata temporală, de unde regretul prea rapidei treceri: ,,Mergi încet,/vorbeşte,/rostogoleşte cuvinte în calea/neantului!”(,,Lied”).
Ion Radu Zăgreanu
( Horia Bădescu)
Intrat, după cum mărturiseşte, acum o jumătate de veac, ,,pe porţile Clujului”, poetul Horia Bădescu (n.1943 în Aref-Argeş ) a devenit un fiu al oraşului, s-a integrat perfect în spiritualitatea şi viaţa culturală a urbei (gruparea echinoxistă): ,,Şi Clujul m-a făcut al lui….Mi-a dăruit un titlu universitar şi o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale, de lumina brumată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice, mi-a dăruit misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei, iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe toţi ai mei”.
Horia Bădescu răsplăteşte la rândul lui oraşul care l-a adoptat cu ,,truda unei vieţi, înscrisă într-un raft de cărţi”, cu ,,nespusa iubire”, concretizată omagial şi în volumul de poeme ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj” (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011).
Regăsim în aceste poezii o sinteză a modalităţilor lirice preferate ale poetului, a temelor abordate în precedentele lui volume.
Evidentă este tonalitatea melancolică a acestor poeme, iubirea pentru oraşul de pe Someşul Mic, ambele aspecte fiind exprimate printr-o privire retrospectivă, asociată curgerii neostoite a timpului, provocată mereu de contemplarea cadrului natural urban. O consecinţă a acestui ultim aspect fiind şi prezenţa multor secvenţe de pastel spiritualizat, cum remarca Eugen Simion analizând poezia lui Horia Bădescu şi a unor suavităţi licenţioase foarte rafinate (,,Baladă goliardică”, ,,Balada preafrumoaselor roşcate”, ,,Balada gureşei Coquette”).
Faptul biografic se topeşte în nostalgiile reîntoarcerii spre o altă vârstă: ,,Despre el vorbeşti/ca despre locul naşterii tale./Tânăr fiind,/te-a învăluit cu dulcea otravă/ a cărţii.”… ,,pe străzile lui sufletul tău/a gemut de iubire” (,,Cluj”). Treptele biografiei, paşi ai formării personalităţii poetului sunt însoţiţi de boema tinereţii, fie cea studenţească: ,,amintiţi-vă spuma halbei de bere,/amintiţi-vă poemul nebun…/când ploile scandează pe turle limba română:/ah, filologi zvăpăiaţi de la Cluj!”(,,Baladă studenţească”), fie cea a maturităţii, când boema era în mod indirect o stare de protest: ,,eram acei ce nu voiau să moară”, un mod de păstrare a identităţii interioare: ,,Eram acolo, dăruiţi de vis,”/scârbiţi de timp şi limpeziţi de viaţă,”(,,Balada crâşmei lui Mongolu”).
Poetul, în compania altor ,,frumoşi nebuni ai marilor oraşe” preferă retragerea la ,,crâşma lui Mongolu”şi ca un gest de sfidare a unui timp istoric potrivnic, acolo speranţa scăldată în alcool fiind plonjată în viitor: ,,rumegând o altă zi” (,,Balada galeşelor boloboace”).
Boema acoolică sau delicatele portrete licenţioase, amintind de Francois Villon, Miron Rdu Paraschivescu sau Emil Brumaru, sunt doar pretexte pentru exprimarea unei obsesive teme, cea a timpului: ,,Şi toate s-au dus…Ce să-i faci?”(,,Baladă goliardică”); ,,Târziile amiezi peste cetate/târzie vară şi târzii şi noi./Nu simţi adulmecându-ne din spate/înfometaţii-amurgului copoi?”(,,Târzie”)
Ireversibilitatea timpului prilejuieşte meditaţia gravă despre moarte: ,,ascult cum sub Feleac coseşte moarte”(,,Târzie”); ,,tot mai aproape suntem c-o umbră de amurg” ; ,,tot mai aproape suntem c-o vorbă de tăcere.”(,,Tot mai încet”).
Opt dintre poeziile volumului conţin în titlurile lor cuvântul ,,baladă”. Atmosfera baladescă accentuează nostalgiile, iar secvenţele de pastel cu accente pillatiene, amintesc de jurnalul liric din volumul ,,Anotimpurile” (Editura ,,Dacia”, Cluj-Napoca, 1987). Recunoaştem mici punctări blagiene sau stări serafice din sonetele rilkeene.
O ,,vară de noiembrie” blagiană domină poemele erotice. Imaginea anotimpului autumnal calmează într-o lentă decantare erosul: ,,Nu oboseala toamnei, ci avântul/iubirii care încă ne susţine;/apropie-ţi de inimă cuvântul/prin care mai ajung până la tine!”(,,Sonet”). Regretele după anii trecuţi: ,,e timp să punem iarăşi la socoteală toate/câte puteau să fie şi se vor vremui”(,,Balada toamnelo târzii”), concluzionează viaţa asemenea lui Octavian Goga, în poezia ,,Cântă moarte”: ,,Nu câte-au fost îmi vin în minte,/Ci câte-ar fi putut să fie”.
Poetul e în postura unui Orfeu, călător, nu prin Hades, ci printr-un spaţiu drag, care l-a adoptat, i-a oferit totul, iar Euridice, după care va întoarce capul, este tinereţea lui, pierdută definitiv, mutată în melancolice şi nostalgice amintiri: ,,Târziile amiezi peste cetate,/târzie vara şi târzii şi noi”(,,Târzie”). Reîntoarcerea nefiind posibilă, eul liric îşi acceptă însingurarea: ,,să fii singur cu carnea şi oasele tale,”(,,Nox”).
Impresionează sinceritatea trăirilor: ,,Să punem sufletele în pahar!”(,,Scrisoare către Teohar”), încastrarea evenimentului autobiografic în durata temporală, de unde regretul prea rapidei treceri: ,,Mergi încet,/vorbeşte,/rostogoleşte cuvinte în calea/neantului!”(,,Lied”).
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 4 ianuarie 2012
Cuibul visurilor-cu o sută de paşi mai aproape de Nemurirea rebreniană
Sintagma ,,Cuibul visurilor” s-a lipit definitiv de sufletul meu prin intermediul renumitului profesor Sever Ursa. Dânsul a fost cel care m-a convins, la faţa locului, în muzeul cu aceeaşi denumire, cât de important a fost Maierul în traseul existenţial parcurs de romancierul Liviu Rebreanu.
După această lecţie de lămuriri autobiografice referitoare la viaţa marelui prozator, sintagma amintită mai sus, avea să denumească şi publicaţia lunară cu acelaşi nume a comunei, ajunsă acum la numărul 100. ,,Intelighenţia” măiereană s-a adunat şi-a evaluat forţele şi a pus la cale această revistă, preluând numele muzeului dedicat scriitorului Liviu Rebreanu de către măiereni, din iniţiativa neobositului profesor Sever Ursa.
,,O revistă în mediul rural”, cam aşa scria prietenul nostru , regretatul publicist târgoviştean Mihail I. Vlad, mirându-se de ceea ce se înfiripa la Maieru, admirând pe condeierii locali pentru îndrăzneala lor.
Publicaţia ,,Cuibul visurilor” a luat naştere prin avântul romantic al unor literaţi măiereni care au dorit să menţină viu cultul pentru scriitorul Liviu Rebreanu, pentru opera lui. Au reuşit fiindcă îl aveau în frunte pe profesorul Sever Ursa, cunoscut rebrenolog, rafinat intelectual, talentat literat
Îmi aduc aminte de începuturile publicaţiei, când editorii ei erau sfătuiţi şi încurajaţi de poetul Mihail I. Vlad, apoi de prozatorul Aurel Podaru. Îi revăd pe profesorii Ursa Sever şi Icu Crăciun ticluind acasă la Aurel Podaru naşterea unui viitor număr al revistei. Ne înmânau noul ,,product” cu prietenie, cu lumina bucuriei în ochi, că au săvârşit un fapt măreţ, că acolo la Maieru, un grup de talentaţi iubitori de literatură, demonstrează lună de lună, că au să ne spună ceva interesant despre moştenirea operei literare rebreniene, că au devenit un centru cultural care trebuie luat în seamă.
În jurul profesorului Sever Ursa, în jurul acestei reviste de cultură ,,roieşte” o grupare literară demnă de a dialoga fără complexe cu scriitorime din Bistriţa, din Beclean, din Năsăud etc.
Cronologic totul a decurs firesc, liniar. Întâi s-a revărsat surplusul autenticelor trăiri rebreniene: ,,La Maieru, am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele”. Apoi s-a constituit muzeul şi pe urmă revista cu acelaşi nume: ,,Cuibul visurilor”. A fi publicat în paginile acestei reviste a devenit o onoare . Astăzi nu poţi concepe Maierul fără această publicaţie.. Când spui ,,Cuibul visurilor” cauţi în ,,cuibul” măierean intelectualii din spatele acestei reviste: Sever Ursa, Icu Crăciu, Alexandru Raţiu, Iacob Naroş, Viluţ Cărbune, Ilie Hoza, Macavei Al. Macavei, Mircea Prahase, Liviu Ursa şi inimosul primar Vasile Boroş etc.
Le admiri tenacitatea, perseverenţa, iubirea lor pentru opera rebreniană, pentru comuna lor.
Începuturile de noiembrie, luna naşterii lui Liviu Rebreanu, mă bântuie şi mă fascinează cu următoarele imagini: mi-l inchipui pe patriarhul iubirii pentru Liviu Rebreanu şi pentru opera acestuia, profesorul Sever Ursa, cutreierând prin liceele judeţului şi dând ,,dezlegare” la studierea operei rebreniene, mă văd însoţit de elevii mei ,,înveşnicindu-ne” în Muzeul ,,Cuibul visurilor” prin spusele aceluiaşi profesor despre Liviu Rebreanu, despre obârşiile ţăranului româ şi primind ca ,,merinde” de drum ultimul număr al publicaţiei ,,Cuibul visurilor”. Ion Radu Zăgreanu
După această lecţie de lămuriri autobiografice referitoare la viaţa marelui prozator, sintagma amintită mai sus, avea să denumească şi publicaţia lunară cu acelaşi nume a comunei, ajunsă acum la numărul 100. ,,Intelighenţia” măiereană s-a adunat şi-a evaluat forţele şi a pus la cale această revistă, preluând numele muzeului dedicat scriitorului Liviu Rebreanu de către măiereni, din iniţiativa neobositului profesor Sever Ursa.
,,O revistă în mediul rural”, cam aşa scria prietenul nostru , regretatul publicist târgoviştean Mihail I. Vlad, mirându-se de ceea ce se înfiripa la Maieru, admirând pe condeierii locali pentru îndrăzneala lor.
Publicaţia ,,Cuibul visurilor” a luat naştere prin avântul romantic al unor literaţi măiereni care au dorit să menţină viu cultul pentru scriitorul Liviu Rebreanu, pentru opera lui. Au reuşit fiindcă îl aveau în frunte pe profesorul Sever Ursa, cunoscut rebrenolog, rafinat intelectual, talentat literat
Îmi aduc aminte de începuturile publicaţiei, când editorii ei erau sfătuiţi şi încurajaţi de poetul Mihail I. Vlad, apoi de prozatorul Aurel Podaru. Îi revăd pe profesorii Ursa Sever şi Icu Crăciun ticluind acasă la Aurel Podaru naşterea unui viitor număr al revistei. Ne înmânau noul ,,product” cu prietenie, cu lumina bucuriei în ochi, că au săvârşit un fapt măreţ, că acolo la Maieru, un grup de talentaţi iubitori de literatură, demonstrează lună de lună, că au să ne spună ceva interesant despre moştenirea operei literare rebreniene, că au devenit un centru cultural care trebuie luat în seamă.
În jurul profesorului Sever Ursa, în jurul acestei reviste de cultură ,,roieşte” o grupare literară demnă de a dialoga fără complexe cu scriitorime din Bistriţa, din Beclean, din Năsăud etc.
Cronologic totul a decurs firesc, liniar. Întâi s-a revărsat surplusul autenticelor trăiri rebreniene: ,,La Maieru, am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele”. Apoi s-a constituit muzeul şi pe urmă revista cu acelaşi nume: ,,Cuibul visurilor”. A fi publicat în paginile acestei reviste a devenit o onoare . Astăzi nu poţi concepe Maierul fără această publicaţie.. Când spui ,,Cuibul visurilor” cauţi în ,,cuibul” măierean intelectualii din spatele acestei reviste: Sever Ursa, Icu Crăciu, Alexandru Raţiu, Iacob Naroş, Viluţ Cărbune, Ilie Hoza, Macavei Al. Macavei, Mircea Prahase, Liviu Ursa şi inimosul primar Vasile Boroş etc.
Le admiri tenacitatea, perseverenţa, iubirea lor pentru opera rebreniană, pentru comuna lor.
Începuturile de noiembrie, luna naşterii lui Liviu Rebreanu, mă bântuie şi mă fascinează cu următoarele imagini: mi-l inchipui pe patriarhul iubirii pentru Liviu Rebreanu şi pentru opera acestuia, profesorul Sever Ursa, cutreierând prin liceele judeţului şi dând ,,dezlegare” la studierea operei rebreniene, mă văd însoţit de elevii mei ,,înveşnicindu-ne” în Muzeul ,,Cuibul visurilor” prin spusele aceluiaşi profesor despre Liviu Rebreanu, despre obârşiile ţăranului româ şi primind ca ,,merinde” de drum ultimul număr al publicaţiei ,,Cuibul visurilor”. Ion Radu Zăgreanu
Când mor ţăranii
Când mor ţăranii
plâng: plugul, sapa, coasa
şi iarba verde.
Când mor ţăranii e mai altfel, îmi spunea un vecin din Malin, cu mulţi ani în urmă. Afirmaţia lui a adormit în mine mult timp. Mi-am adus aminte de ea, anul trecut, când în calitate de rudenie, am fost în preajma finului meu Vasile Rus din Suseniul Malinului, în zilele în care el se apropia de tragicul său sfârşit Ştiam că este grav bolnav, că nu o va mai duce-o mult.
Îl cunoşteam bine pe Vasile Rus. Era întruchiparea tipică a ţăranului adevărat, legat sufleteşte de pământ şi de animale. Muncile câmpului, în perpetua lor rotire ciclică a anotimpurilor, îl chemau insistent şi el răspundea cu dăruire, cu pasiune, cu toată fiinţa lui, mai ales după 1990, când a reintrat în posesia pământului avut, când a mai cumpărat şi alte parcele. Îl vedeam în stare să repete gestul lui Ion din cunoscutul roman rebrenian, acela de a săruta pământul ca pe o ibovnică.
Pentru Vasile Rus a fi pe câmp, pe hotar, cum se zice la Malin, împreună cu verbele a ara, a semăna, a căpăli, a cosi, a culege, însemna o existenţă aproape paradisiacă. A pleca de acasă, era sinonim pentru el, cu a fi în faţa boilor sau a vacilor urmate de car, a duce pe umărul drept sapa, coasa, furca, grebla, ,,armele” paşnice ale unui interminabil ,,război”, cu pământul, cu hotarul.
Nu se plângea niciodată, că truda lui de ţăran era grea, o percepea ca pe o dulce confruntare zilnică, ca pe o înţelegere reciprocă cu glia.
În seara şi în noaptea, în care ţăranul Vasile Rus, bolnav de vreun an de zile, se confrunta cu iminentul final, m-am aflat în jurul lui. În agonia plecării îşi mai revenea din când în când, mai comunica puţin cu cei de faţă. Îi spune soţiei Maria că trebuie să meargă la arat pe Pustari, un hotar al Malinului. Când nu a mai putut vorbi, am observat că începe a gesticula. Instantaneu am descifrat semnificaţia mişcărilor sale. Îşi deplasa braţele asemenea unui semănător care aruncă sămânţa în brazdele proaspete. Vasile Rus se despărţea de lume semănând, după ce imaginar arase locul lui de pe Pustari.
M-au cutremurat gesturile sale. Ceea ce el îndrăgise mai mult, muncile câmpului, le repeta fictiv în ultimele momente ale vieţii lui pământene.
De fapt, Vasile Rus se despărţea în acele clipe de fericirea pe care i-a oferit-o statutul lui de ţăran, pentru a trece pragul în fericirea veşnică, unde va continua să are, să semene, să căpălească, să cosească, să mulgă.
Ion Radu Zăgreanu
plâng: plugul, sapa, coasa
şi iarba verde.
Când mor ţăranii e mai altfel, îmi spunea un vecin din Malin, cu mulţi ani în urmă. Afirmaţia lui a adormit în mine mult timp. Mi-am adus aminte de ea, anul trecut, când în calitate de rudenie, am fost în preajma finului meu Vasile Rus din Suseniul Malinului, în zilele în care el se apropia de tragicul său sfârşit Ştiam că este grav bolnav, că nu o va mai duce-o mult.
Îl cunoşteam bine pe Vasile Rus. Era întruchiparea tipică a ţăranului adevărat, legat sufleteşte de pământ şi de animale. Muncile câmpului, în perpetua lor rotire ciclică a anotimpurilor, îl chemau insistent şi el răspundea cu dăruire, cu pasiune, cu toată fiinţa lui, mai ales după 1990, când a reintrat în posesia pământului avut, când a mai cumpărat şi alte parcele. Îl vedeam în stare să repete gestul lui Ion din cunoscutul roman rebrenian, acela de a săruta pământul ca pe o ibovnică.
Pentru Vasile Rus a fi pe câmp, pe hotar, cum se zice la Malin, împreună cu verbele a ara, a semăna, a căpăli, a cosi, a culege, însemna o existenţă aproape paradisiacă. A pleca de acasă, era sinonim pentru el, cu a fi în faţa boilor sau a vacilor urmate de car, a duce pe umărul drept sapa, coasa, furca, grebla, ,,armele” paşnice ale unui interminabil ,,război”, cu pământul, cu hotarul.
Nu se plângea niciodată, că truda lui de ţăran era grea, o percepea ca pe o dulce confruntare zilnică, ca pe o înţelegere reciprocă cu glia.
În seara şi în noaptea, în care ţăranul Vasile Rus, bolnav de vreun an de zile, se confrunta cu iminentul final, m-am aflat în jurul lui. În agonia plecării îşi mai revenea din când în când, mai comunica puţin cu cei de faţă. Îi spune soţiei Maria că trebuie să meargă la arat pe Pustari, un hotar al Malinului. Când nu a mai putut vorbi, am observat că începe a gesticula. Instantaneu am descifrat semnificaţia mişcărilor sale. Îşi deplasa braţele asemenea unui semănător care aruncă sămânţa în brazdele proaspete. Vasile Rus se despărţea de lume semănând, după ce imaginar arase locul lui de pe Pustari.
M-au cutremurat gesturile sale. Ceea ce el îndrăgise mai mult, muncile câmpului, le repeta fictiv în ultimele momente ale vieţii lui pământene.
De fapt, Vasile Rus se despărţea în acele clipe de fericirea pe care i-a oferit-o statutul lui de ţăran, pentru a trece pragul în fericirea veşnică, unde va continua să are, să semene, să căpălească, să cosească, să mulgă.
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 1 ianuarie 2012
Ceţuri de decembrie
În vale satul.
Ceţuri de decembrie.
Mâine Anul Nou.
A nins un pic. Grosimea zăpezii este de vreo două degete. Copacii pădurii din Suseniul Malinului au ramurile încărcate de puţinul omăt care nu vrea să se topească, care s-a hotărât să rămână pentru a motiva prezenţa iernii.
În vale satul, odihnind într-o obişnuită comparaţie: ca într-o căldare. Mai nimerită ar fi alta: ca într-o oală de tuci din care s-a luat mămăliga fiartă şi s-a turnat, după o veche deprindere ţărănească, nişte lapte, din care se va înfrupta cineva mai în vârstă sau vreun intelectual-ţăran de sâmbăta.
Îmi place să bântui cu privirea, de acolo de sus, peste panorama satului care este acoperit treptat de ceaţă, hotarul meu vizual, să fie mărginit tot mai mult, de albul ceţii care mă izolează, iar valurile albicioase se rostogolesc tot mai aproape de mine, până când, vorba poetului Horia Bădescu ,,totu-i o ceaţă” (,,Iarnă sarmată”).
Când nu mai văd doar la câţiva paşi, am impresia că sunt unicul supravieţuitor al unei corăbii în derivă, purtată de data aceasta de valurile albe ale ceţii. Mă înspăimântă uşor ipostaza în care am ajuns, dar îmi convine, deoarece cred că cineva m-a ales pe mine ca să mă înşurubeze în aerul alb al ceţii.
Ca un soldat rătăcesc pe un câmp de luptă devenit necunoscut dintr-o dată, de aceea îmi redelimitez reperele: în faţa e copaia în care a poposit cândva satul, în spate e pădurea care nu se mai vede, la stânga şi la dreapta, ceaţă, multă ceaţă.
Aş vrea să pot împrumuta tridentul lui Poseidon, să-l înfigi în ceaţă şi ea să se risipească. Lecţia de mitologie se amână. Lătratul câinilor de pe uliţa din Suseni mă reorientează, îmi redefineşte poziţia punctelor cardinale. Bucuros o iau la vale, găsesc cărarea şi cu paşi siguri ies din basmul alb în care m-am pierdut.
Mâine este Anul Nou. Maşinii mele, legată de firele de iarbă din curte, care îşi scot suliţele de sub zăpada subţire, îi este dor de limba de asfalt a oraşului.
Mă voi lăuda prietenilor în noaptea revelionului că iar am trăit momente mioritice, că iar am făcut exerciţii de nemurire. Nimeni nu mă va lua în seamă, nimeni nu va ciocni un pahar cu vin cu nostalgiile mele rurale. Doar prietenul meu, acela din satul scriitorului Pavel Dan, îmi va mai turna în pahar lacrima unui zeu lichid şi mă va scuza în faţa celorlalţi: ,,Aşa îi el uneori-un zevzec mioritic de Malin”, în timp ce eu voi constata urmările ,,ticăloasei plăceri/a contemplaţiei” (,,Între aglici sălbatice”), cum zicea acelaşi poet Horia Bădescu.
Ion Radu Zăgreanu
Ceţuri de decembrie.
Mâine Anul Nou.
A nins un pic. Grosimea zăpezii este de vreo două degete. Copacii pădurii din Suseniul Malinului au ramurile încărcate de puţinul omăt care nu vrea să se topească, care s-a hotărât să rămână pentru a motiva prezenţa iernii.
În vale satul, odihnind într-o obişnuită comparaţie: ca într-o căldare. Mai nimerită ar fi alta: ca într-o oală de tuci din care s-a luat mămăliga fiartă şi s-a turnat, după o veche deprindere ţărănească, nişte lapte, din care se va înfrupta cineva mai în vârstă sau vreun intelectual-ţăran de sâmbăta.
Îmi place să bântui cu privirea, de acolo de sus, peste panorama satului care este acoperit treptat de ceaţă, hotarul meu vizual, să fie mărginit tot mai mult, de albul ceţii care mă izolează, iar valurile albicioase se rostogolesc tot mai aproape de mine, până când, vorba poetului Horia Bădescu ,,totu-i o ceaţă” (,,Iarnă sarmată”).
Când nu mai văd doar la câţiva paşi, am impresia că sunt unicul supravieţuitor al unei corăbii în derivă, purtată de data aceasta de valurile albe ale ceţii. Mă înspăimântă uşor ipostaza în care am ajuns, dar îmi convine, deoarece cred că cineva m-a ales pe mine ca să mă înşurubeze în aerul alb al ceţii.
Ca un soldat rătăcesc pe un câmp de luptă devenit necunoscut dintr-o dată, de aceea îmi redelimitez reperele: în faţa e copaia în care a poposit cândva satul, în spate e pădurea care nu se mai vede, la stânga şi la dreapta, ceaţă, multă ceaţă.
Aş vrea să pot împrumuta tridentul lui Poseidon, să-l înfigi în ceaţă şi ea să se risipească. Lecţia de mitologie se amână. Lătratul câinilor de pe uliţa din Suseni mă reorientează, îmi redefineşte poziţia punctelor cardinale. Bucuros o iau la vale, găsesc cărarea şi cu paşi siguri ies din basmul alb în care m-am pierdut.
Mâine este Anul Nou. Maşinii mele, legată de firele de iarbă din curte, care îşi scot suliţele de sub zăpada subţire, îi este dor de limba de asfalt a oraşului.
Mă voi lăuda prietenilor în noaptea revelionului că iar am trăit momente mioritice, că iar am făcut exerciţii de nemurire. Nimeni nu mă va lua în seamă, nimeni nu va ciocni un pahar cu vin cu nostalgiile mele rurale. Doar prietenul meu, acela din satul scriitorului Pavel Dan, îmi va mai turna în pahar lacrima unui zeu lichid şi mă va scuza în faţa celorlalţi: ,,Aşa îi el uneori-un zevzec mioritic de Malin”, în timp ce eu voi constata urmările ,,ticăloasei plăceri/a contemplaţiei” (,,Între aglici sălbatice”), cum zicea acelaşi poet Horia Bădescu.
Ion Radu Zăgreanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)