Nestinsa iubire

,,Şi Clujul m-a făcut al lui”
( Horia Bădescu)

Intrat, după cum mărturiseşte, acum o jumătate de veac, ,,pe porţile Clujului”, poetul Horia Bădescu (n.1943 în Aref-Argeş ) a devenit un fiu al oraşului, s-a integrat perfect în spiritualitatea şi viaţa culturală a urbei (gruparea echinoxistă): ,,Şi Clujul m-a făcut al lui….Mi-a dăruit un titlu universitar şi o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale, de lumina brumată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice, mi-a dăruit misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei, iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe toţi ai mei”.
Horia Bădescu răsplăteşte la rândul lui oraşul care l-a adoptat cu ,,truda unei vieţi, înscrisă într-un raft de cărţi”, cu ,,nespusa iubire”, concretizată omagial şi în volumul de poeme ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj” (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011).
Regăsim în aceste poezii o sinteză a modalităţilor lirice preferate ale poetului, a temelor abordate în precedentele lui volume.
Evidentă este tonalitatea melancolică a acestor poeme, iubirea pentru oraşul de pe Someşul Mic, ambele aspecte fiind exprimate printr-o privire retrospectivă, asociată curgerii neostoite a timpului, provocată mereu de contemplarea cadrului natural urban. O consecinţă a acestui ultim aspect fiind şi prezenţa multor secvenţe de pastel spiritualizat, cum remarca Eugen Simion analizând poezia lui Horia Bădescu şi a unor suavităţi licenţioase foarte rafinate (,,Baladă goliardică”, ,,Balada preafrumoaselor roşcate”, ,,Balada gureşei Coquette”).
Faptul biografic se topeşte în nostalgiile reîntoarcerii spre o altă vârstă: ,,Despre el vorbeşti/ca despre locul naşterii tale./Tânăr fiind,/te-a învăluit cu dulcea otravă/ a cărţii.”… ,,pe străzile lui sufletul tău/a gemut de iubire” (,,Cluj”). Treptele biografiei, paşi ai formării personalităţii poetului sunt însoţiţi de boema tinereţii, fie cea studenţească: ,,amintiţi-vă spuma halbei de bere,/amintiţi-vă poemul nebun…/când ploile scandează pe turle limba română:/ah, filologi zvăpăiaţi de la Cluj!”(,,Baladă studenţească”), fie cea a maturităţii, când boema era în mod indirect o stare de protest: ,,eram acei ce nu voiau să moară”, un mod de păstrare a identităţii interioare: ,,Eram acolo, dăruiţi de vis,”/scârbiţi de timp şi limpeziţi de viaţă,”(,,Balada crâşmei lui Mongolu”).
Poetul, în compania altor ,,frumoşi nebuni ai marilor oraşe” preferă retragerea la ,,crâşma lui Mongolu”şi ca un gest de sfidare a unui timp istoric potrivnic, acolo speranţa scăldată în alcool fiind plonjată în viitor: ,,rumegând o altă zi” (,,Balada galeşelor boloboace”).
Boema acoolică sau delicatele portrete licenţioase, amintind de Francois Villon, Miron Rdu Paraschivescu sau Emil Brumaru, sunt doar pretexte pentru exprimarea unei obsesive teme, cea a timpului: ,,Şi toate s-au dus…Ce să-i faci?”(,,Baladă goliardică”); ,,Târziile amiezi peste cetate/târzie vară şi târzii şi noi./Nu simţi adulmecându-ne din spate/înfometaţii-amurgului copoi?”(,,Târzie”)
Ireversibilitatea timpului prilejuieşte meditaţia gravă despre moarte: ,,ascult cum sub Feleac coseşte moarte”(,,Târzie”); ,,tot mai aproape suntem c-o umbră de amurg” ; ,,tot mai aproape suntem c-o vorbă de tăcere.”(,,Tot mai încet”).
Opt dintre poeziile volumului conţin în titlurile lor cuvântul ,,baladă”. Atmosfera baladescă accentuează nostalgiile, iar secvenţele de pastel cu accente pillatiene, amintesc de jurnalul liric din volumul ,,Anotimpurile” (Editura ,,Dacia”, Cluj-Napoca, 1987). Recunoaştem mici punctări blagiene sau stări serafice din sonetele rilkeene.
O ,,vară de noiembrie” blagiană domină poemele erotice. Imaginea anotimpului autumnal calmează într-o lentă decantare erosul: ,,Nu oboseala toamnei, ci avântul/iubirii care încă ne susţine;/apropie-ţi de inimă cuvântul/prin care mai ajung până la tine!”(,,Sonet”). Regretele după anii trecuţi: ,,e timp să punem iarăşi la socoteală toate/câte puteau să fie şi se vor vremui”(,,Balada toamnelo târzii”), concluzionează viaţa asemenea lui Octavian Goga, în poezia ,,Cântă moarte”: ,,Nu câte-au fost îmi vin în minte,/Ci câte-ar fi putut să fie”.
Poetul e în postura unui Orfeu, călător, nu prin Hades, ci printr-un spaţiu drag, care l-a adoptat, i-a oferit totul, iar Euridice, după care va întoarce capul, este tinereţea lui, pierdută definitiv, mutată în melancolice şi nostalgice amintiri: ,,Târziile amiezi peste cetate,/târzie vara şi târzii şi noi”(,,Târzie”). Reîntoarcerea nefiind posibilă, eul liric îşi acceptă însingurarea: ,,să fii singur cu carnea şi oasele tale,”(,,Nox”).
Impresionează sinceritatea trăirilor: ,,Să punem sufletele în pahar!”(,,Scrisoare către Teohar”), încastrarea evenimentului autobiografic în durata temporală, de unde regretul prea rapidei treceri: ,,Mergi încet,/vorbeşte,/rostogoleşte cuvinte în calea/neantului!”(,,Lied”).

Ion Radu Zăgreanu