Nu sunt membru al nici unui partid politic. Nu mă încântă nici unul dintre ele. Nu m-a entuziasmat total nici unul dintre actualii candidaţi la preşedinţia României.
M-au luat însă fiorii fricii duminică, 22 noiembrie 2009, când după anunţarea rezultatelor previziunilor sondajelor electorale, pe postul de televiziune ,,Realitatea”, a apărut domnul Ion Iliescu înfierându-l cu mânie proletară pe ,,dictatorul” Traian Băsescu. Bănuiam ce va zice fostul preşedinte al ţării.
Ce m-a uimit, ce m-a şocat, a fost şapca domnului Ion Iliescu. Semăna atât de mult cu o şapcă a lui V. I. Lenin dintr-o poză a acestuia, dintr-un vechi manual şcolar.
După 20 de ani de vânt întortocheat de libertate trăiam senzaţia unei reîntoarceri la epoca de aur a comunismului.
Şapca lui V. I. Lenin reapare peste România. Ar mai fi posibil ca ea să fie distribuită ca obiect de vestimentaţie obligatorie?
Acum, când sub şapca domnului Ion Iliescu s-au grupat atâtea forţe politice într-un marş de cruciadă inexpugnabilă, un vechi reflex mă îndeamnă să mă duc să pornesc din nou vechiul casetofon şi să caut iar postul de radio ,,Europa Liberă”. Păcat că el nu mai există. Păcat că foştii lui crainici şi adevăraţii disidenţi din perioada comunistă, au început să-l elogieze binevoitori pe Ion Iliescu.
Păcat că unul dintre partidele istorice PNŢCD a fost ,,ajutat” să dispară de pe scena politică românească, iar celălalt, PNL, se pregăteşte să poarte şapcă rusească.
După 20 de ani de la tragica şi nebuloasa cacialma din decembrie 1989, nu mai suport ca speranţele să-mi fie umbrite de şapca lui V. I. Lenin.
(http://www.rasunetul.ro/sub-sapca-lui-v-i-lenin)
vineri, 4 decembrie 2009
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Anotimpul iubirii la Casa ,,Sf. Iosif”
Impunătorul edificiu al Casei ,,Sf. Iosif”din Odorheiul Secuiesc a fos construit de Fundaţia Umanitară ,,Basel Hiltf” din Elveţia , iar directorul acestei fundaţii, Dr.Cyrill Burgel l-a donat Congregaţiei Inimii Neprihănite, institut călugăresc greco-catolic fondat în 1950, de către sora Ionela Cotoi. ,,Condamnată pentru vina de-a fi greco –catolică” ( Menuţ Maxinimian), maica Ionela a avut ,,viziuni extraordinare”, a corespondat ani de zile cu Papa Ioan Paul al II-lea, poartă însemnele stigmatelor lui Isus , ea devenind fondatorul şi mentorul spiritual al acestui aşezământ destinat copiilor aflaţi în dificultate, infiferent de etnia sau de religia din care ei fac parte.
În prezent maica Ionela este la Bucureşti, iar această casă de copii este condusă de maica Emilia, intrată în acest ordin călugăresc în 1983, când Biserica Română Unită ( Greco –Catolică) era scoasă în afara legii.
Pentru a păstra destinaţia acestui aşezământ caritabil, cele 10 măicuţe ( acum sunt 12) au avut de înfruntat excesele naţionaliste ale unei administraţii antiromâneşti, care a încercat cu toate mijloacele să pună mâna pe această clădire şi să-i izgonească pe cei 120 de copii îngrijiţi la standarde europene de devotatele măicuţe.
Ştiam toate aceste informaţii despre Casa ,,Sf. Iosif” din cartea ziaristului Menuţ Maximinian, ,,Chip de înger” ( Editura ,,Karuna”,2007). Sub impresia lor ,într-o zi de ,,toamnă aurie”, cum ar spune Mihail Sadoveanu , am descins la Casa ,,Sf. Iosif” din Odorheiul Secuies, în compania preotului Felician Neagoş, a profesoarei Marinela Mureşan, a diaconului Florin Cocean şi a contabilului bisericii, domnul Ioan Şimon..După ce am ajutat la descărcatul alimentelor aduse, am intrat în interiorul acestei case. Aici totul este aşezat sub semnul credinţei, al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Fecioara Maria. Ne-a impresionat capela de la intrare, altarul ei, pe care în momente de grea cumpănă se pun facturile neplătite şi minunile se întâmplă. Mereu apar persoane binevoitoare care ajută material sau băneşte şi dificultăţile sunt depăşite, mărturisesc cele două călugăriţe care ne însoţesc pe holurile acestei clădiri.
Aici totul este pus la punct. Sora Mihaela ne îndeamnă să privim panoul unde sunt aşezate cheile de la camerele celor 120 de copii. În fiecare cameră locuiesc doi copii. Privim florilegiul cheilor. Lângă ele parcă întrevezi sufletele cristaline ale acestor copii. Aici ei sunt mai aproape de Dumnezeu. Călugăriţele sunt în acelaşi timp mame, educatoare, profesoare, surori mai mari, bunicuţe, mătuşi sau zâne. Această ultimă postură cred că este cea mai potrivită. Cele 12 zâne pot face minuni, pot îndeplini toate dorinţele şi visurile acestor copii minunaţi. Simţi dăruirea lor, îţi dai seama că ele pot schimba destinul acestor copii. Eşti mişcat de devotamentul măicuţelor, îţi vine să le săruţi mâinile. În calitate de slujitor al şcolii primesc o mare lecţie despre ceea ce înseamnă dăruirea didactică. Aici trebuie să vină cei care par obosiţi, plictisiţi, indiferenţi de misiunea lor dăscălească. Cred că ar avea ce învăţa.
Măicuţele reuşesc în tot ce întreprind fiindcă asociază munca şi dăruirea cu multă rugăciune. Copiii fac la fel.
Condiţiile de viaţă ale copiilor sunt minunate. Fericirea se citeşte pe chipul lor. Orice întâlnire a surorii Mihaela, profesoară de română, cu beneficiarii acestui aşezământ de caritate, înseamnă întâi un sincer salut, o întebare, o strângere în braţe şi, de cele mai multe ori, un cald sărut. Emoţionant. Să vezi pe chipul copiilor ,,pe Pruncul Isus”şi să le oferi acestor copii o iubire aproape cristică, nu poţi să faci aceasta fără o dăruire totală, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
Dacă mai ştii şi faptul că statul român nu ajută cu nimic această fundaţie, această casă de copii, această casă sfântă , tot ceea ce se întâmplă aici trebuie aşezat sub tutela miracoluli divin. Pe strada Stejarului, pe locul numit Cserehat, Dumnezeu a coborât printre cei 120 de copii şi cele 12 măicuţe.Aici timpul are un singur anotimp: cel al iubirii.
Ion Radu Zăgreanu
Covorul sonor
Îmi târâi sonor
paşii prin frunze moarte.
Toamna a spus da.
Una din plăcerile mele autumnale este să urc pe cărarea din spatele casei din Malin, târându-mi paşii prin frunzele ruginii ale toamnei. Am senzaţia că particip la un înot sonor, la un fel de plutire pe valuri de frunze. Nu te poţi îneca fiindcă te afli spaţial pe pământul acoperit cu multicolorul covor sonor.
Când ajung sub un nuc bătrân, unde plapuma frunzoasă este mai groasă, mă întind pe spate şi trag peste mine podoaba galbenă a toamnei, căzută de pe ramuri. Îmi construiesc un soi de mormânt mioritic şi aştept câteva raze ale soarelui, care, filtrate printre crengile nucului aproape desfrunzit, să-mi cadă pe faţă, să treacă peste chipul meu, într-o pendulare înceată.
Jocul meu cu toamna, mă trimite cu gândul în urmă, la anii când mergeam cu elevii şi cu soţia mea în tabără la Costineşti.
Atuncii şcolarii mă îngropau în nisip şi eu eram ,,faraonul” care se lăsa pregătit funerar pentru eternitate.
Probabil că undeva, cineva a şi încercat o nouă terapie cu frunzele moarte şi eu fără să vreau, am intrat, de la distanţă, în programul lui de vindecare.
E toamnă, început de noiembrie şi toamna se mai joacă alintător cu noi. Îmi târâi paşii prin frunzele moarte şi poate fără să vreau, scriu versuri pentru firele de iarbă de sub covorul sonor. Am devenit un poet al ierbii şi eu nu îmi intuiesc rolul. Vâslitul paşilor mă încântă. Barca mea s-a pierdut pe marea toamnei. Ţărmurile s-au îndepărtat, întinderea ruginie mă asaltează din toate părţile. Vâslesc, vâslesc, per pedes, până când noiembrie mă va preda iernii.
(http://www.rasunetul.ro/imi-tarai-sonor-pasii-prin-frunze-moarte-toamna-spus-da)
paşii prin frunze moarte.
Toamna a spus da.
Una din plăcerile mele autumnale este să urc pe cărarea din spatele casei din Malin, târându-mi paşii prin frunzele ruginii ale toamnei. Am senzaţia că particip la un înot sonor, la un fel de plutire pe valuri de frunze. Nu te poţi îneca fiindcă te afli spaţial pe pământul acoperit cu multicolorul covor sonor.
Când ajung sub un nuc bătrân, unde plapuma frunzoasă este mai groasă, mă întind pe spate şi trag peste mine podoaba galbenă a toamnei, căzută de pe ramuri. Îmi construiesc un soi de mormânt mioritic şi aştept câteva raze ale soarelui, care, filtrate printre crengile nucului aproape desfrunzit, să-mi cadă pe faţă, să treacă peste chipul meu, într-o pendulare înceată.
Jocul meu cu toamna, mă trimite cu gândul în urmă, la anii când mergeam cu elevii şi cu soţia mea în tabără la Costineşti.
Atuncii şcolarii mă îngropau în nisip şi eu eram ,,faraonul” care se lăsa pregătit funerar pentru eternitate.
Probabil că undeva, cineva a şi încercat o nouă terapie cu frunzele moarte şi eu fără să vreau, am intrat, de la distanţă, în programul lui de vindecare.
E toamnă, început de noiembrie şi toamna se mai joacă alintător cu noi. Îmi târâi paşii prin frunzele moarte şi poate fără să vreau, scriu versuri pentru firele de iarbă de sub covorul sonor. Am devenit un poet al ierbii şi eu nu îmi intuiesc rolul. Vâslitul paşilor mă încântă. Barca mea s-a pierdut pe marea toamnei. Ţărmurile s-au îndepărtat, întinderea ruginie mă asaltează din toate părţile. Vâslesc, vâslesc, per pedes, până când noiembrie mă va preda iernii.
(http://www.rasunetul.ro/imi-tarai-sonor-pasii-prin-frunze-moarte-toamna-spus-da)
Prima notă de zece
După mulţi ani de activitate didactică, în calitate de profesor de limba şi literatura română, am sesizat acea stare de graţie , în care se prezintă la începutul anului şcolar, elevii din clasa a V-a. Noii gimnazişti, aureolaţi de multă sinceritate , vin în clasa a V-a cu sufletul în palmă, sunt zglobii, puţin naivi, dar extaordinar de receptivi faţă de modul cum sunt primiţi în noul ciclu de învăţământ.
Ai impresia că ei se află într-o stare de plutire , amintind de o cunoscută poezie a lui Nichita Stănescu. Aproape că ai putea face orice ai dori cu dânşii. Când ştii să canalizezi această stare de graţie în sens pozitiv, ai revelaţia unor mari şi dulci satisfacţii profesionale. Colectivul de elevi se transformă rapid într-o masă umană care te urmează, care crede orbeşte în tine, ca profesor şi cu un dublu impact, dacă eşti şi diriginte. Profesorul poate căpăta în mod indirect statutul unui vrăjitor de suflete, poate deveni un fel de magician care în loc de bagheta scamatoriilor, are la îndemână doar cuvântul potrivit, bun şi blând. Acum este sezonul unor mari satisfacţii didactice.
Este de dorit ca această stare de graţie să dureze cât mai mult, să fie valorificată pertinent în folosul elevilor.
Întruchiparea acestei stări de graţie s-a concretizat la începutul acestui an şcolar în persoana elevei Maria Cozma din clasa a V-a A. La testul de evaluare iniţială ea a obţinut nouăzeci şi cinci de puncte, deci i-am trecut în catalog nota zece.
Momentul în care i-am scris în catalog prima ei notă de zece şi intervalul de timp în care eleva mi-a adus carnetul de note , să-i trec în el primul ei zece din clasa a V-a , a devenit, pentru ea, unul cu o încărcătură emoţională formidabilă. Faţa i s-a acoperit de lumina bucuriei, ochii îi străluceau, mâinile aproape că nu o mai ascultau. Drumul ei spre catalog, spre catedră, s-a transformat într-o vâslire pe valuri invizibile. Aducea în braţe o imensă bucurie, eleva mea nu mai făcea paşii obişnuiţi ai apropierii de catedră, ea venea spre catalog parcă pe covorul fermecat al basmelor, pentru a fi răsplătită ca un adevărat erou al poveştilor noastre populare.
Simbolic moment! Cât vom reuşi oare noi, profesorii, să păstrăm această stare de graţie a noilor noştri elevi? Cu cât durata ei va fi mai lungă , cu atât va fi mai bine pentru elevii noştri, iar satisfacţiile noastre vor fi mai mari.
(http://www.rasunetul.ro/prima-nota-de-zece)
Ai impresia că ei se află într-o stare de plutire , amintind de o cunoscută poezie a lui Nichita Stănescu. Aproape că ai putea face orice ai dori cu dânşii. Când ştii să canalizezi această stare de graţie în sens pozitiv, ai revelaţia unor mari şi dulci satisfacţii profesionale. Colectivul de elevi se transformă rapid într-o masă umană care te urmează, care crede orbeşte în tine, ca profesor şi cu un dublu impact, dacă eşti şi diriginte. Profesorul poate căpăta în mod indirect statutul unui vrăjitor de suflete, poate deveni un fel de magician care în loc de bagheta scamatoriilor, are la îndemână doar cuvântul potrivit, bun şi blând. Acum este sezonul unor mari satisfacţii didactice.
Este de dorit ca această stare de graţie să dureze cât mai mult, să fie valorificată pertinent în folosul elevilor.
Întruchiparea acestei stări de graţie s-a concretizat la începutul acestui an şcolar în persoana elevei Maria Cozma din clasa a V-a A. La testul de evaluare iniţială ea a obţinut nouăzeci şi cinci de puncte, deci i-am trecut în catalog nota zece.
Momentul în care i-am scris în catalog prima ei notă de zece şi intervalul de timp în care eleva mi-a adus carnetul de note , să-i trec în el primul ei zece din clasa a V-a , a devenit, pentru ea, unul cu o încărcătură emoţională formidabilă. Faţa i s-a acoperit de lumina bucuriei, ochii îi străluceau, mâinile aproape că nu o mai ascultau. Drumul ei spre catalog, spre catedră, s-a transformat într-o vâslire pe valuri invizibile. Aducea în braţe o imensă bucurie, eleva mea nu mai făcea paşii obişnuiţi ai apropierii de catedră, ea venea spre catalog parcă pe covorul fermecat al basmelor, pentru a fi răsplătită ca un adevărat erou al poveştilor noastre populare.
Simbolic moment! Cât vom reuşi oare noi, profesorii, să păstrăm această stare de graţie a noilor noştri elevi? Cu cât durata ei va fi mai lungă , cu atât va fi mai bine pentru elevii noştri, iar satisfacţiile noastre vor fi mai mari.
(http://www.rasunetul.ro/prima-nota-de-zece)
joi, 19 noiembrie 2009
Elegie pentru Biserica Blajului
,,Credinţa noastră este viaţa noastră”( Iuliu Hossu)
Ţi s-au ,,furat” bisericile
în anul ,,întunecării”
şi Tu ai plâns mioritic
,,cu lacrimi de sânge”.
Ţi-ai mutat pragurile de rugăciune
în sufletele credincioşilor tăi
coborâţi în catacombele primilor creştini.
Ţi s-au ,,furat” mănăstirile
şi călugării tăi alungaţi
au clădit altele în cer.
De acolo, clopotele lor
au bătut mereu
pentru cei care nu te-au părăsit.
Ţi s-au ,,furat” şi cântecele
şi oarecum te-ai bucurat
fiindcă şi alţi fraţi
înalţă slavă lui Dumnezeu
prin sonurile tale.
Zeci de ani ai aşteptat
să ţi se scurteze suferinţa.
Acum, la Nicula ,
ţi se pregăteşte
lacrimă de moarte
peste zidul bisericii tale,
se trage oblonul
peste cuvintele fiului tău Iuliu,
răsunând încă în bătrânii copaci
din pădurea din jur.
În tăcere,
îţi urmezi calvarul,
sub orizontul speranţei,
între Roma şi Dumnezeu.
Ion Radu Zăgreanu, Rasunetul, Nr.5217-1 octombrie 2009
Ţi s-au ,,furat” bisericile
în anul ,,întunecării”
şi Tu ai plâns mioritic
,,cu lacrimi de sânge”.
Ţi-ai mutat pragurile de rugăciune
în sufletele credincioşilor tăi
coborâţi în catacombele primilor creştini.
Ţi s-au ,,furat” mănăstirile
şi călugării tăi alungaţi
au clădit altele în cer.
De acolo, clopotele lor
au bătut mereu
pentru cei care nu te-au părăsit.
Ţi s-au ,,furat” şi cântecele
şi oarecum te-ai bucurat
fiindcă şi alţi fraţi
înalţă slavă lui Dumnezeu
prin sonurile tale.
Zeci de ani ai aşteptat
să ţi se scurteze suferinţa.
Acum, la Nicula ,
ţi se pregăteşte
lacrimă de moarte
peste zidul bisericii tale,
se trage oblonul
peste cuvintele fiului tău Iuliu,
răsunând încă în bătrânii copaci
din pădurea din jur.
În tăcere,
îţi urmezi calvarul,
sub orizontul speranţei,
între Roma şi Dumnezeu.
Ion Radu Zăgreanu, Rasunetul, Nr.5217-1 octombrie 2009
Adevăruri paralele ?
Citesc pasajul de mai jos, mă minunez, nu-mi vine a crede că el este publicat în anul 2009. Probabil că este un citat căruia i s-a uitat a i se pune ghilimelele, el fiind reprodus dintr-o lucrare a epocii comuniste sau a primilor ani de după decembrie 1989 : ,,După ce s-a încheiat războiul, în 1948, patriarhul Iustinian Marina şi mitropolitul Nicolae Bălan, cheamă clerul şi credincioşii uniţi să revină la Biserica Ortodoxă strămoşească. La 1 octombrie 1948, 36 de preoţi uniţi, conduşi de protopopul Traian Belaşcu, delegaţi de 430 de preoţi, ţin o consfătuire la Cluj, unde au decis reîntoarcerea la Biserica Ortodoxă. La 3 octombrie ei sunt primiţi de Sfântul Sinod şi patriarhul Iustinian. Imediat sute de preoţi şi mii de credincioşi uniţi cer revenirea la Biserica Ortodoxă strămoşească... Actul unităţii religioase s-a săvârşit în mod spontan ca o încununare firească a unei îndelungate năzuinţe. Nicio persecuţie religioasă nu i-a pătat frumuseţea”. Ultimul pasaj redă un fragment din cuvântarea patriarhului Iustinian, rostit cu prilejul ,,a 20-a aniversări a Reîntregirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania” ( ,,Răsunetul”, nr.5170-7 august 2009, autor DP).
Iată ce scrie în ,,Raportul final” al ,,Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile ( Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2007, p. 278) : ,,Începând cu lunile septembrie-octombrie 1948 asupra preoţilor uniţi s-au exercitat presiuni infernale, fizice şi morale, pentru a trece la ortodoxie, după modelul pus în practică de sovietici cu doi ani înainte în Ucraina. Probabil un număr important dintre ei au aderat la BOR, dar cifra clericilor din rezistenţă a fost importantă, în plus o parte din preoţii reveniţi şi-au retractat apoi semnăturile de trecere la ortodoxie.
După simulacrul de sinod, numit şi congres, desfăşurat la Cluj la 1 octombrie 1948, care a proclamat unirea cu BOR, toţi cei 6 episcopi greco-catolici (Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan şi Vasile Aftenie) au fost arestaţi între 27 şi 29 octombrie şi apoi transferaţi la vila Patriharhiei de la Dragoslavele, la mănăstirea Căldăruşani şi ulterior la închisoarea Sighet”.
Am prieteni, preoţi ortodocşi, care, dată fiind buna lor pregătire profesională, sunt sigur, că nu susţin mistificatoarele afirmaţii citate în articolul din ziarul ,,Răsunetul”. Descalificant pentru cel care le-a semnat. Probabil se apelează la metoda comunistă : ,, un neadevăr repetat mereu, devine adevăr”.
Tot în ,,Raportul” amintit, la aceeaşi pagina se scrie: ,,Există o întreagă literatură ortodoxă, sute dacă nu chiar mii de lucrări şi studii, care a preferat, chiar şi după 1990, să se refugieze în minciună pretinzând că în 1948, în plin stalinism, în România s-a produs o adevărată unificare bisericească”.
Mai ziceam şi altădată. Pentru a confirma, că nu aşa s-au petrecut faptele, aşa-zisei unificări religioase a românilor, pun la dispoziţie, ca bibliografie, destinul tatălui meu, preotul Grigore Zăgrean şi paginile dosarului său de securitate. Există doar un singur adevăr , nu adevăruri paralele.
Ion Radu Zăgreanu
http://www.rasunetul.ro/adevaruri-paralele
Drept la replică
DE CE URÂŢI ATÂT DE MULT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, DOMNULE I.Z.R.
Vin, 20/11/2009 - 00:00 | Dan Popescu
Opinii
Domnul Ion Radu Zăgreanu continuă a-şi da –n petic îmbrăcând veşmintele unui mic agitator greco-catolic împotriva Bisericii Ortodoxe Române, Biserica noastră Naţională strămoşească, păstrătoarea identităţii şi supravieţuirii neamului nostru românesc. Văd că ura, frustrarea şi minciuna istorică vă încarcă nepermis de mult şi am hotărât să vă răspund doar din respect pentru cititorii ziarului nostru, intoxicaţi sistematic de câţiva agitatori de serviciu antiortodocşi.
Biserica Ortodoxă Română, domnule IZR, nu este de nasul dv. ea şi-a adus jertfa de lacrimi şi sânge şi în era comunistă, ea este Biserica Naţională a Neamului Românesc [şi a Ţării Româneşti şi a Moldovei, acolo unde dv. nu existaţi], Biserică în numele căreia marii noştri voievozi Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, au stat drepţi şi şi-au vărsat sângele pentru apărarea credinţei ortodoxe strămoşeşti şi a neamului românesc.
Vă faceţi că nu ştiţi în ce hal s-a făcut „unirea” cu Biserica Romei, din jurul anului 1700, însă vă reamintesc ce spunea marele Nicolae Iorga [este mare şi pentru dumneavoastră?], „este cel mai înjositor act public săvârşit vreodată de vreun vlădică românesc.” Aţi încercat şi în parte aţi reuşit să dezbinaţi neamul nostru românesc cu ajutorul stăpânitorilor de la Viena şi Budapesta. Aduceţi-vă aminte ce spunea Eminescu despre străini, cu inima mâncată de câini pentru cei ce se dau cu ei. V-aţi impus cu tunurile generalului măcelar Bukow trimis în Ardeal să distrugă bisericile noastre ortodoxe şi să-i forţeze pe românii ortodocşi la dezbinare şi totuşi aici în Ardeal niciodată n-aţi fost majoritari. Acum în anul de graţie 2009, câţi uniţi sunteţi? Sub 1% din populaţia ţării, în timp ce noi ortodocşii suntem 87%! Tot comunismul vă împiedică să fiţi uniţi? Sunteţi o simplă minoritate, foarte mică, unii dintre dv. nostalgici, doriţi să vă mai înfruptaţi din cadourile primite de la Maria Tereza [iarăşi străinii], profitaţi din plin de toleranţa ortodoxă, însă să ştiţi că totul are o limită a bunului simţ peste care nu veţi putea trece.
Iată ce spunea cel mai strălucit teolog ortodox, părintele profesor academician Dumitru Stăniloae [pe care-l digeraţi extrem de greu], „Două mii de preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am stat în închisoare [cinci ani, n.n.] şi n-am văzut nici un preot unit. Aproape toţi s-au făcut ortodocşi sau au intrat în diferite întreprinderi în care au făcut pe turnătorii. Doar câţiva dintre episcopii lor au fost. Aşa cum a fost Hossu care a fost la mânăstirea Căldăruşani. Se plimba în jurul Bisericii în timpul Liturghiei, fără să intre înăuntru. Şi a lăsat să fie înmormântat de un episcop catolic ungur.”
Aveţi ce aveţi cu străinii…
Este bine să ne respectăm unii pe alţii, să lăsăm afară pofta după ciolan, dispreţul, ura, frustrarea şi mai ales minciuna istorică şi să intrăm împreună cu ceea ce ne uneşte, adică cu dogmele noastre creştine, care, în afară de unele excepţii [iarăşi străinii] sunt cam aceleaşi în lupta comună în această lume tulburată de atâtea erezii şi secte. Nu cum faceţi dv. domnule IZR care vă pierdeţi în laude de uimire pentru un pastor penticostal, de pildă, la o aşa zisă seară de rugăciune, in Biserica Unită, unde, au participat trei preoţi uniţi şi restul pastori penticostali, cu anturajele lor. Nu a participat nici un preot ortodox sau romano-catolic. ”Ştia să avertizeze şi pe unii şi pe alţii, chiar şi pe ai săi, pentru puţinătatea sau uşoara falsitate a credinţei lor, se retrăgea strategic cu seninătate din pornirile grave, presărându-şi discursul cu glume, cu voie bună… expozeul pastorului…a fost bine organizat, a avut o desfăşurare didactică, vorbitorul îmbinând cu măiestrie, cu sobrietate, cu jovialitate, umorul cu fina ironie, uşor aluzivă, uşor gravă.”
După o aşa extaziere emoţională, vă mai spun că, în ciuda programului de agitaţie antiortodoxă, tot atât de puţini rămâneţi şi tot cu aceeaşi greutate. Niciodată nu va mai exista o Marie Tereza. Ca să vezi, tot străinii aceştia…
(http://www.rasunetul.ro/de-ce-urati-atat-de-mult-biserica-ortodoxa-romana-domnule-izr)
Iată ce scrie în ,,Raportul final” al ,,Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile ( Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2007, p. 278) : ,,Începând cu lunile septembrie-octombrie 1948 asupra preoţilor uniţi s-au exercitat presiuni infernale, fizice şi morale, pentru a trece la ortodoxie, după modelul pus în practică de sovietici cu doi ani înainte în Ucraina. Probabil un număr important dintre ei au aderat la BOR, dar cifra clericilor din rezistenţă a fost importantă, în plus o parte din preoţii reveniţi şi-au retractat apoi semnăturile de trecere la ortodoxie.
După simulacrul de sinod, numit şi congres, desfăşurat la Cluj la 1 octombrie 1948, care a proclamat unirea cu BOR, toţi cei 6 episcopi greco-catolici (Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan şi Vasile Aftenie) au fost arestaţi între 27 şi 29 octombrie şi apoi transferaţi la vila Patriharhiei de la Dragoslavele, la mănăstirea Căldăruşani şi ulterior la închisoarea Sighet”.
Am prieteni, preoţi ortodocşi, care, dată fiind buna lor pregătire profesională, sunt sigur, că nu susţin mistificatoarele afirmaţii citate în articolul din ziarul ,,Răsunetul”. Descalificant pentru cel care le-a semnat. Probabil se apelează la metoda comunistă : ,, un neadevăr repetat mereu, devine adevăr”.
Tot în ,,Raportul” amintit, la aceeaşi pagina se scrie: ,,Există o întreagă literatură ortodoxă, sute dacă nu chiar mii de lucrări şi studii, care a preferat, chiar şi după 1990, să se refugieze în minciună pretinzând că în 1948, în plin stalinism, în România s-a produs o adevărată unificare bisericească”.
Mai ziceam şi altădată. Pentru a confirma, că nu aşa s-au petrecut faptele, aşa-zisei unificări religioase a românilor, pun la dispoziţie, ca bibliografie, destinul tatălui meu, preotul Grigore Zăgrean şi paginile dosarului său de securitate. Există doar un singur adevăr , nu adevăruri paralele.
Ion Radu Zăgreanu
http://www.rasunetul.ro/adevaruri-paralele
Drept la replică
DE CE URÂŢI ATÂT DE MULT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, DOMNULE I.Z.R.
Vin, 20/11/2009 - 00:00 | Dan Popescu
Opinii
Domnul Ion Radu Zăgreanu continuă a-şi da –n petic îmbrăcând veşmintele unui mic agitator greco-catolic împotriva Bisericii Ortodoxe Române, Biserica noastră Naţională strămoşească, păstrătoarea identităţii şi supravieţuirii neamului nostru românesc. Văd că ura, frustrarea şi minciuna istorică vă încarcă nepermis de mult şi am hotărât să vă răspund doar din respect pentru cititorii ziarului nostru, intoxicaţi sistematic de câţiva agitatori de serviciu antiortodocşi.
Biserica Ortodoxă Română, domnule IZR, nu este de nasul dv. ea şi-a adus jertfa de lacrimi şi sânge şi în era comunistă, ea este Biserica Naţională a Neamului Românesc [şi a Ţării Româneşti şi a Moldovei, acolo unde dv. nu existaţi], Biserică în numele căreia marii noştri voievozi Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, au stat drepţi şi şi-au vărsat sângele pentru apărarea credinţei ortodoxe strămoşeşti şi a neamului românesc.
Vă faceţi că nu ştiţi în ce hal s-a făcut „unirea” cu Biserica Romei, din jurul anului 1700, însă vă reamintesc ce spunea marele Nicolae Iorga [este mare şi pentru dumneavoastră?], „este cel mai înjositor act public săvârşit vreodată de vreun vlădică românesc.” Aţi încercat şi în parte aţi reuşit să dezbinaţi neamul nostru românesc cu ajutorul stăpânitorilor de la Viena şi Budapesta. Aduceţi-vă aminte ce spunea Eminescu despre străini, cu inima mâncată de câini pentru cei ce se dau cu ei. V-aţi impus cu tunurile generalului măcelar Bukow trimis în Ardeal să distrugă bisericile noastre ortodoxe şi să-i forţeze pe românii ortodocşi la dezbinare şi totuşi aici în Ardeal niciodată n-aţi fost majoritari. Acum în anul de graţie 2009, câţi uniţi sunteţi? Sub 1% din populaţia ţării, în timp ce noi ortodocşii suntem 87%! Tot comunismul vă împiedică să fiţi uniţi? Sunteţi o simplă minoritate, foarte mică, unii dintre dv. nostalgici, doriţi să vă mai înfruptaţi din cadourile primite de la Maria Tereza [iarăşi străinii], profitaţi din plin de toleranţa ortodoxă, însă să ştiţi că totul are o limită a bunului simţ peste care nu veţi putea trece.
Iată ce spunea cel mai strălucit teolog ortodox, părintele profesor academician Dumitru Stăniloae [pe care-l digeraţi extrem de greu], „Două mii de preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am stat în închisoare [cinci ani, n.n.] şi n-am văzut nici un preot unit. Aproape toţi s-au făcut ortodocşi sau au intrat în diferite întreprinderi în care au făcut pe turnătorii. Doar câţiva dintre episcopii lor au fost. Aşa cum a fost Hossu care a fost la mânăstirea Căldăruşani. Se plimba în jurul Bisericii în timpul Liturghiei, fără să intre înăuntru. Şi a lăsat să fie înmormântat de un episcop catolic ungur.”
Aveţi ce aveţi cu străinii…
Este bine să ne respectăm unii pe alţii, să lăsăm afară pofta după ciolan, dispreţul, ura, frustrarea şi mai ales minciuna istorică şi să intrăm împreună cu ceea ce ne uneşte, adică cu dogmele noastre creştine, care, în afară de unele excepţii [iarăşi străinii] sunt cam aceleaşi în lupta comună în această lume tulburată de atâtea erezii şi secte. Nu cum faceţi dv. domnule IZR care vă pierdeţi în laude de uimire pentru un pastor penticostal, de pildă, la o aşa zisă seară de rugăciune, in Biserica Unită, unde, au participat trei preoţi uniţi şi restul pastori penticostali, cu anturajele lor. Nu a participat nici un preot ortodox sau romano-catolic. ”Ştia să avertizeze şi pe unii şi pe alţii, chiar şi pe ai săi, pentru puţinătatea sau uşoara falsitate a credinţei lor, se retrăgea strategic cu seninătate din pornirile grave, presărându-şi discursul cu glume, cu voie bună… expozeul pastorului…a fost bine organizat, a avut o desfăşurare didactică, vorbitorul îmbinând cu măiestrie, cu sobrietate, cu jovialitate, umorul cu fina ironie, uşor aluzivă, uşor gravă.”
După o aşa extaziere emoţională, vă mai spun că, în ciuda programului de agitaţie antiortodoxă, tot atât de puţini rămâneţi şi tot cu aceeaşi greutate. Niciodată nu va mai exista o Marie Tereza. Ca să vezi, tot străinii aceştia…
(http://www.rasunetul.ro/de-ce-urati-atat-de-mult-biserica-ortodoxa-romana-domnule-izr)
Un pliant ca un stigăt de viaţă sau de moarte
După vreo opt ani, de când n-am mai fost la Mănăstirea Nicula, ca de obicei în luna august, anul acesta, cu prilejul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, am reluat şirul pelerinajelor mele spre acest sanctuar marian, pentru care doi papi, Papa Clemente al XIII-lea şi Papa Pius al XI-lea au acordat indulgenţe plenare celor care ,,mărturisindu-se şi cuminecându-se, vor cerceta cu evlavie Biserica Sfintei Mănăstiri de la Nicula”( Roma, 1928).
Deoarece toate mănăstirile şi bisericile greco-catolicilor au fost ,,furate” în anul 1948 şi date în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române, iar retrocedarea firească a acestora s-a înfăptuit într-o mică proporţie, credincioşii greco-catolici se adună după 1989 la noua biserică construită în satul Nicula, vizavi de şcoala generală.
Deşi s-a înaintat o acţiune în justiţie, prin care se demonstrează că preluarea în 1948 a mănăstirii de către Biserica Ortodoxă Română a fost abuzivă, fără nici un temei legal, deşi Curtea de Apel Cluj a emis o Ordonanţă Prezidenţială cu nr. 264/ 2002, ,,prin care se opresc lucrările la Complexul Monahal Nicula, până la clarificarea propietarului de drept”, la Mănăstirea Nicula , Biserica Ortodoxă Română, construieşte ,vorba regretatului poet târgoviştean Mihail I. Vlad, ,,în draci”, nestingherită de nimeni ,,sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor locale şi cu sprijinul lor”, un uriaş complex monahal, în spatele bisericii de zid greco –catolice, ridicată între anii 1875-1879, ,,de către meşterul italian Laurenţiu Zottich”.
În 1936 Episcopul Iuliu Hossu a încredinţat Mănăstirea Nicula oficial Ordinului Sfântu Vasile cel Mare. Călugării bazilieni au administrat Mănăstirea Nicula până în anul 1948 ,,când au fost alungaţi sau arestaţi de către autorităţile comuniste, în locul lor fiind aşezaţi călugări ortodocşi aduşi din diferite regiuni ale ţării, tocmai pentru a ascunde şi a nega tradiţia pelerinajelor greco-catolice”. Egumenul Leon Man, originar din Căianul Mic, ultimul stareţ greco-catolic al mănăstirii, a fost arestat şi închis la Gherla, unde va muri în 1958.
În faţa bisericii greco-catolice de zid de la Mănăstirea Nicula, Biserica Ortodoxă Română a clădit o uriaşă biserică. Vechea biserică greco-catolică, construită de Episcopul Mihail Pavel, este lăsată în paragină, tencuiala ei cade, pereţii sunt fisuraţi, s-a lucrat la baza ei, la subsolul ei. Se aşteaptă momentul prielnic ca ea să fie dărâmată asemeni celor unsprezece biserici greco-catolice, distruse după 1989, în loc să fie retrocedate. Adevărul istoric este falsificat. Indicatorul spre Mănăstirea Nicula arată că ea datează din secolul al XVI-lea, deşi prima comunitate monahală la Nicula a fost întemeiată de Episcopul Iuliu Hossu în 1936.
Se urmăreşte cu diabolică insistenţă ştergerea ,,urmelor greco-catolice din istoria Sanctuarului marian de la Nicula”. Asistăm la o nouă barbarie care se pune la cale sub ochii noştri, într-o ţară membră a Uniunii Europene, dar în care comportamentele şi metehnele comuniste sunt încă la ele acasă.
Pentru a împiedica această tragedia naţională (nu exagerez cu nimic) Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla a alcătuit un pliant color întitulat : ,,SALVAŢI UNICUL LĂCAŞ DE CULT RĂMAS DIN TIMPUL PELERINAJELOR GRECO-CATOLICE LA MĂNĂSTIREA NICULA”.
El este un fel de compendiu al istoriei şi al dramei acestei mănăstiri, un strigăt de viaţă sau de moarte pe care Biserica Blajului îl adresează tuturor oamenilor de bunăcredinţă, autorităţilor române , forurilor internaţionale care monitorizeză libertatea religioasă în România.
Personal, stimulat de tăria în credinţă a tatălui meu, Monseniorul Grigore Zăgrean, visez la ziua când un Suveran Pontif de la Roma va veni la Nicula, sunt sigur că această mănăstire va reveni Bisericii Greco-Catolice, deoarece jertfele şi sacrificiile acestei Biserici nu pot fi zadarnice.
P.S. Am folosit unele citate din paginile pliantului amintit.
Ion Radu Zăgreanu
http://www.rasunetul.ro/un-pliant-ca-un-stigat-de-viata-sau-de-moarte
Deoarece toate mănăstirile şi bisericile greco-catolicilor au fost ,,furate” în anul 1948 şi date în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române, iar retrocedarea firească a acestora s-a înfăptuit într-o mică proporţie, credincioşii greco-catolici se adună după 1989 la noua biserică construită în satul Nicula, vizavi de şcoala generală.
Deşi s-a înaintat o acţiune în justiţie, prin care se demonstrează că preluarea în 1948 a mănăstirii de către Biserica Ortodoxă Română a fost abuzivă, fără nici un temei legal, deşi Curtea de Apel Cluj a emis o Ordonanţă Prezidenţială cu nr. 264/ 2002, ,,prin care se opresc lucrările la Complexul Monahal Nicula, până la clarificarea propietarului de drept”, la Mănăstirea Nicula , Biserica Ortodoxă Română, construieşte ,vorba regretatului poet târgoviştean Mihail I. Vlad, ,,în draci”, nestingherită de nimeni ,,sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor locale şi cu sprijinul lor”, un uriaş complex monahal, în spatele bisericii de zid greco –catolice, ridicată între anii 1875-1879, ,,de către meşterul italian Laurenţiu Zottich”.
În 1936 Episcopul Iuliu Hossu a încredinţat Mănăstirea Nicula oficial Ordinului Sfântu Vasile cel Mare. Călugării bazilieni au administrat Mănăstirea Nicula până în anul 1948 ,,când au fost alungaţi sau arestaţi de către autorităţile comuniste, în locul lor fiind aşezaţi călugări ortodocşi aduşi din diferite regiuni ale ţării, tocmai pentru a ascunde şi a nega tradiţia pelerinajelor greco-catolice”. Egumenul Leon Man, originar din Căianul Mic, ultimul stareţ greco-catolic al mănăstirii, a fost arestat şi închis la Gherla, unde va muri în 1958.
În faţa bisericii greco-catolice de zid de la Mănăstirea Nicula, Biserica Ortodoxă Română a clădit o uriaşă biserică. Vechea biserică greco-catolică, construită de Episcopul Mihail Pavel, este lăsată în paragină, tencuiala ei cade, pereţii sunt fisuraţi, s-a lucrat la baza ei, la subsolul ei. Se aşteaptă momentul prielnic ca ea să fie dărâmată asemeni celor unsprezece biserici greco-catolice, distruse după 1989, în loc să fie retrocedate. Adevărul istoric este falsificat. Indicatorul spre Mănăstirea Nicula arată că ea datează din secolul al XVI-lea, deşi prima comunitate monahală la Nicula a fost întemeiată de Episcopul Iuliu Hossu în 1936.
Se urmăreşte cu diabolică insistenţă ştergerea ,,urmelor greco-catolice din istoria Sanctuarului marian de la Nicula”. Asistăm la o nouă barbarie care se pune la cale sub ochii noştri, într-o ţară membră a Uniunii Europene, dar în care comportamentele şi metehnele comuniste sunt încă la ele acasă.
Pentru a împiedica această tragedia naţională (nu exagerez cu nimic) Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla a alcătuit un pliant color întitulat : ,,SALVAŢI UNICUL LĂCAŞ DE CULT RĂMAS DIN TIMPUL PELERINAJELOR GRECO-CATOLICE LA MĂNĂSTIREA NICULA”.
El este un fel de compendiu al istoriei şi al dramei acestei mănăstiri, un strigăt de viaţă sau de moarte pe care Biserica Blajului îl adresează tuturor oamenilor de bunăcredinţă, autorităţilor române , forurilor internaţionale care monitorizeză libertatea religioasă în România.
Personal, stimulat de tăria în credinţă a tatălui meu, Monseniorul Grigore Zăgrean, visez la ziua când un Suveran Pontif de la Roma va veni la Nicula, sunt sigur că această mănăstire va reveni Bisericii Greco-Catolice, deoarece jertfele şi sacrificiile acestei Biserici nu pot fi zadarnice.
P.S. Am folosit unele citate din paginile pliantului amintit.
Ion Radu Zăgreanu
http://www.rasunetul.ro/un-pliant-ca-un-stigat-de-viata-sau-de-moarte
Abonați-vă la:
Postări (Atom)