Iar a strigat scriitorul Aurel Podaru adunarea. A suflat în batista e-mailului, ca să ne atenţioneze că se apropie o altă întâlnire a celor care roiesc pe orbita Clubului ,,Saeculum”.
Apoi s-a urcat şi pe covorul fermecat al unui afiş şi ne-a anunţat că în data de 13 decembrie 2011, ora 17, la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean, la adunarea ,,saeculiştilor” se va dezbate tema ,,Poezie şi sacru”, iar scriitorul clujean Horia Bădescu va încerca să salveze poezia îmbărbătându-i pe poeţi să continue să scrie versuri, fiindcă se prevede o invazie de cititori care vor cotropi volumele lor. Va ţine Horia Bădescu un fel de conferinţă, o predică poetică: ,,Poezia-limbă a sufletului şi a iniţierii”.
Dacă nu-şi va convinge auditoriul prin abordarea teoretică a temei, poetul Horia Bădescu va pune la dispoziţia celor de faţă recentul său volum de versuri ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”(,,Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2011).
Neostoitul ,,şef de gară”, ,,cheferistul” Aurel Podaru ( bibliografie pentru aceste apelative: Aurel Podaru-,,La Beclean pe Someş cândva…Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2004; ,,Gara Beclean pe Someş. Istorie şi cultură”, Editura ,,Limes”, Cluj-Napoca, 2008), a pregătit instrumentarul necesar pentru operaţia ,,pe cord deschis” a poeziei pe care a efectuat-o convingător poetul Horia Bădescu. Pacientul, poezia, la început trasă la faţă, palidă, îşi revenea pe măsură ce ,,medicul” convingea audienţa că literatura este ,,un mod de a ajuta omul să existe”, iar poezia înseamnă participare la ,,o chemare a Sensului în lume”, în aceste vremuri ,,sărace de viaţă profundă, de substanţă, de umanitate, de Sacru”.
Lecţia despre poezie şi sacru a fost bogată în argumente. Ascultam cu atenţie având în faţă o invizibilă pancartă pe care Friedrich Holderlin mai scrisese încă o dată : ,,La ce bun poeţii în vremuri de restrişte spirituală”.
Poetul Horia Bădescu se apropia de poezie când cu paşi blagieni, când cu paşii unui postmodernist, ne împărţea savuroase definiţii: poezia nu este altceva ,,decât o neostoită încercare, nu de a descifra taina lumii, ci de a ne face să o trăim”, poezia este ,,locul în care Fiinţa se aşează în absolutul valorii sale”, poezia e ,,un mod de a ne trăi umanitatea”, ea este ,,ecoul din adâncurile fiinţei”, ,,un răspuns pe care fiinţa omenească în umanitatea ei îl dă provocărilor existenţiale”, ,,ecoul marilor mişcări din adâncurile fiinţei” etc.
S-au căutat şi explicaţii pentru inapetenţa multora pentru poezie. Cei care eram dascăli de română am reţinut aluzia: ,,incapacitatea învăţământului de a dezvălui adevăratul chip al poeziei”. S-au dat şi teme de casă purtătorilor de condeie lirice: ,,poezia trebuie să-şi schimbe discursul”. Aceştia şi-au înviorat feţele când Horia Bădescu a spus: ,,a face să se audă vocea poetului înseamnă a face să se audă vocea sufletului…Aventura poeziei este aventura sufletului omenesc”. ,,Forţele” asistenţei erau ,,blindate” atât cu persoane slujitoare ale sacrului, preoţii Vasile şi Adrian Cherhaţ, cât şi cu persoane cu ,,dublă specializare”, preoţi şi poeţii, părinţii Ioan Pintea şi Ioan Mărginean.
Pledoaria pentru poezie a poetului Horia Bădescu s-a încheiat apoteotic: ,,e timpul ca poetul să redevină ceea ce este de fapt: cineva care vorbeşte limba universală a umanităţii, limba sufletului”.
Ca un sigiliu de confirmare a spuselor lui Horia Bădescu mi-am adus aminte de ceea ce afirma un alt poet clujean Adrian Popescu: ,,Acest sfârşit de mileniu are nevoie de forţa regenerativă a poeziei pentru a se însănătoşi moral de cultul valorilor eroice” ( Adrian Popescu-,,Revelaţii. Cuvinte despre poezie”-Editura ,,Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj, 2001).
Partea a doua a acestei întâlniri a fost o ,,lecţie deschisă” despre poezie. Textul suport al orei a fost volumul de versuri semnat de Horia Bădescu ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”. Despre el au opinat pertinent criticul literar Andrei Moldovan, editorul cărţii, poetul Vasile George Dâncu, prozatorul Virgil Raţiu, poeţii Ioan Pintea şi Ioan Mărginean, prozatorul Cornel Cotuţiu şi autorul.
Lectura unor poeme a convins asistenţa că a asistat la o ,,cină de taină a poeziei”, că poetul Horia Bădescu a pus în practică partea teoretică a ideilor sale despre poezie şi despre sacru.
La sfârşitul acestui colind la fereastra poeziei simţeam că avem un alt domiciliu , că am dobândit cu toţii ,,buletin de poezie”
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 28 decembrie 2011
Prima carte
La începutul clasei a V-a, elevii care studiază limba şi literatura română după manualul editurii ,,Humanitas” şi nu numai, au ca unitate de învăţare, ,,Cartea-obiect cultural”. Cu această ocazie ei îşi consolidează sau fac cunoştinţă cu părţile componente ale unei cărţi. Se obişnuieşte ca evaluarea acestei unităţi de învăţare să se finalizeze prin alcătuirea unei cărţi de către elevi.
Şi în această toamnă i-am antrenat pe elevii mei din clasa a V-a în procesul de elaborare a unei cărţi proprii. Le sugeram să apeleze şi la ajutorul părinţilor, al fraţilor sau al surorilor mai mari, ca să le prefaţeze ,,cărticelele”, iar ei să-şi adune între coperţile lor compunerile sau creaţiile literare personale, în versuri sau în proză.
Elevii s-au întrecut unii pe alţii în ,,editarea” noilor cărţi. În momentul evaluării mi-a atras atenţia o carte, ,,Gând de copil”, elaborată după toate normele unei reale editurii. Apoi textele ei m-au captivat. Prefaţa era semnată de părinţii Adriana şi Aurel Rodilă, iar autorul ei era fiul lor Andrei Ioan, elev în clasa a V-a la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean.
Părinţii prezintă cu vădită emoţie ,,selecţia de gânduri şi creaţiile literare” ale fiului lor, apreciază sinceritatea lor şi dau verdictul final: BUN DE TIPAR!.
Elevul Andrei Ioan se autoprezintă (,,Despre mine”) în capitolul I. Aflăm că îi place istoria, că preferă filmele în care joacă Florin Piersic, că este dinamovist convins, că se plimbă cu rolele şi cu bicicleta, că pleacă deseori cu părinţii în excursie.
Andrei Ioan dovedeşte disponibilităţi lirice şi narative. Îi este dor să descindă în satul bunicilor (,,Satul din sufletul meu”), se ascunde sub masca piratului Scott, se întreabă ,,Ce este Europa?”, descrie rotirea anotimpurilor, albitrează lupta dintre vocale şi consoane la intrarea lor în cuvinte (,,Cum a apărut cuvântul”), stă de vorbă cu îndrăgitul pinguin Apolodor al regretatului poet Gellu Naum, îşi citeşte ziarul preferat ,,Pro Sport” sau ca Bastian Balthasar Bux, eroul lui Michael Ende (,,Poveste fără sfârşit”), trece pragul paradisului numit bibliotecă.
Pe coperta IV a cărţii, părinţii lui ne avertizează printr-un enunţ, jumătate plin cu modestie, jumătate cu sinceritate, că Andrei Ioan: ,,E un copil ca toţi ceilalţi, cu vise, aspiraţii, speranţe”.
Bravo, Andrei Ioan Rodilă!
Ion Radu Zăgreanu
Şi în această toamnă i-am antrenat pe elevii mei din clasa a V-a în procesul de elaborare a unei cărţi proprii. Le sugeram să apeleze şi la ajutorul părinţilor, al fraţilor sau al surorilor mai mari, ca să le prefaţeze ,,cărticelele”, iar ei să-şi adune între coperţile lor compunerile sau creaţiile literare personale, în versuri sau în proză.
Elevii s-au întrecut unii pe alţii în ,,editarea” noilor cărţi. În momentul evaluării mi-a atras atenţia o carte, ,,Gând de copil”, elaborată după toate normele unei reale editurii. Apoi textele ei m-au captivat. Prefaţa era semnată de părinţii Adriana şi Aurel Rodilă, iar autorul ei era fiul lor Andrei Ioan, elev în clasa a V-a la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean.
Părinţii prezintă cu vădită emoţie ,,selecţia de gânduri şi creaţiile literare” ale fiului lor, apreciază sinceritatea lor şi dau verdictul final: BUN DE TIPAR!.
Elevul Andrei Ioan se autoprezintă (,,Despre mine”) în capitolul I. Aflăm că îi place istoria, că preferă filmele în care joacă Florin Piersic, că este dinamovist convins, că se plimbă cu rolele şi cu bicicleta, că pleacă deseori cu părinţii în excursie.
Andrei Ioan dovedeşte disponibilităţi lirice şi narative. Îi este dor să descindă în satul bunicilor (,,Satul din sufletul meu”), se ascunde sub masca piratului Scott, se întreabă ,,Ce este Europa?”, descrie rotirea anotimpurilor, albitrează lupta dintre vocale şi consoane la intrarea lor în cuvinte (,,Cum a apărut cuvântul”), stă de vorbă cu îndrăgitul pinguin Apolodor al regretatului poet Gellu Naum, îşi citeşte ziarul preferat ,,Pro Sport” sau ca Bastian Balthasar Bux, eroul lui Michael Ende (,,Poveste fără sfârşit”), trece pragul paradisului numit bibliotecă.
Pe coperta IV a cărţii, părinţii lui ne avertizează printr-un enunţ, jumătate plin cu modestie, jumătate cu sinceritate, că Andrei Ioan: ,,E un copil ca toţi ceilalţi, cu vise, aspiraţii, speranţe”.
Bravo, Andrei Ioan Rodilă!
Ion Radu Zăgreanu
La al metaforei banchet
,,Precum Sisif eu car în spate
În loc de bolovani Cuvinte”
(Luca Onul)
Luca Onul şi Alexandru Cristian-Miloş erau poeţii bistriţeni care în anii ceauşismului şi-au asumat poezia ,,ca pe un mod de existenţă”(Petru Poantă), combinând-o cu un comportament boem, sub privirile ademenitoare ale lui Bachus.
Mulţi ani bibliotecar (1975-1997) la casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa, apoi metodist şi referent cu probleme literare la aceeaşi instituţie, Luca Onul a fost un avid cititor de poezie, fiind la curent cu mişcarea poetică a vremii. Acest fapt se poate constata şi din volumul său antologic ,,Elogiul metaforei”(Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2011, ediţie îngrijită de Alexandru Câţcăuan). Intensele lecturi i-au favorizat traseul liric, dar l-au şi influenţat. În versurile lui poţi sesiza bătăile de umbră ale poemelor lui Lucian Blaga, Nicolae Labiş, Ioan Alexandru, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Serghei Esenin etc.
În general poetul preferă prozodia clasică, versifică uşor, textul lui liric curge de la sine, mereu bombardat cu metafore surprinzătoare, uneori ,,decorative şi spumante”(Petru Poantă).
De fapt, el îşi dorea să sfârşească la banchetul metaforei: ,,O, visul meu de-o veşnicie/Spre care curg atât de-ncet/Să fiu ucis de POEZIE/La al metaforei banchet!”(,,Banchetul Metaforei”).
Luca Onul şi-a format stilul său bazat pe un imagism formidabil, pe asocieri metaforice în care se combină obiectele cu regnul vegetal sau animal: ,,cazemata florii”, ,,osii de stamine”, ,,tranzistoare de lucernă”, ,,torţe de nuferi”, ,,catedrale albe de mesteceni”, ,,cazemate de crini”, ,,clopotniţe de crini”, ,,statuile de fragi”, ,,trâmbiţele crinilor”, ,,clopotniţe de prune”, ,,paraşute vii de nuferi”, ,,chei de păsări”, ,,sonerii de greieri”, ,,mănăstirile de nuci”, ,,căpriori de trandafiri şi grâne” ; obiecte sau fiinţe cu fenomene ale naturii: ,,păsări de răcoare”, ,,funiile lichide ale ploii”, ,,ninsorile de miei”, ,,degetele iernii”, ,,pumnalele fulgerelor”, ,,sonerii de greieri”, ,,lebede de rouă”, ,,frigul din cuvinte”, ,,alice de ger”, ,,caleşti de ninsoare”, ,,ugere de noapte” ; substantive cu determinanţi neobişnuiţi: ,,heruvimi lichizi”, ,,carnea nopţii”, desfrâu de sălcii”, ,,ciorchinii tăcerii”, ,,ghilotina lacrimei” etc.
Totul este posibil la Luca Onul. Poezia lui are tonalităţi predominant elegiace, melancolice. Temperamental poetul este un neoromantic care aruncă peste poeziile sale haina deschiderilor lirice începute cu Nicolae Labiş, Nichita Stănescu Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, alimentată cu profunde priviri de recuperare a operelor lui Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi. Poetul va prelua multe din temele şi motivele predilecte din lirica acestor poeţi.
Tema reîntoarcerii în părinţi, de sorginte blagiană (,,Noi şi pământul”), preferată şi de Ana Blandiana (,,Părinţii”), se produce la Luca Onul prin ,,paşi vegetali”: ,,Să ne-amintim prin ierburi de părinţi/Când ne-om muta –n lucernă şi trifoi;/Iar fiii noştri zilnic vor aşterne/Un fân brumat de linişti peste noi.”(,,Remember”).
Poezia cu subiect tradiţional, referitoare la lumea satului, are punctul de pornire la Luca Onul în ,,Imnele bucuriei” ale lui Ioan Alexandru: ,,Un braţ de fân şi unul de otavă,/Un altul de lucernă sau trifoi;/Aceştia sunt strămoşii noştri care/De două mii de ani înspică-n noi…”(,,Poem”).
Ca Serghei Esenin şi Luca Onul îi trimite mamei o scrisoare, autoportretizându-şi existenţa de boem sechestrat la bloc, ameninţat de moarte, parcă ar fi dorobanţul din ,,O scrisoare de la Muselim-Selo” a lui George Coşbuc: ,,E-atâta moarte, mamă,/Pe-aici, încât socot,/Că burgu-acesta negru/Mă va-nghiţi de tot.”(,,Scrisoare mamei”).
Ideea morţii este obsesiv prezentă în poemele lui : ,,Tată, cineva-n zăvoi/ Sfâşie cu dinţii ceaţa,/Şi-n maşinile din noi/Moarte îşi pudrează faţa…”(,,Psalm absurd”); ,,Când Moartea nu mai poţi s-o înţelegi/De ce-ţi întinde mâna să i-o pupi?!...”(,,Sonet de ocazie”). Multe poeme au această temă: ,,Aventura frigului”(,,De la o vreme lutul e singurul condor/Ce-şi face cuib de rouă în crinii de pe casă;”); ,,Ţărm spre toamnă”(,,E-un anotimp când lumânări de frezii/Mă desenează cerb rănit de moarte”); ,,Prea devreme seară” (,,Şi va veni o vreme-n care/Vom semăna la chip cu lutul./În timp ce noi vom fi doar urna/Ce-o lasă-n dragoste sărutul” ; ,,Toţi”(,,De-aţi şti voi cine-i pârâtul/Când eu Morţii-i fac reclamă”); ,,Sfidarea morţii”, ,,Părţi egale”, ,,Lamentaţie”, etc. Atitudinea faţă de moarte este uneori una mioritică: ,,Cum să mor, Doamne, să mor/Când aud coasa-n mohor?”(,,Simple întrebări”). Aceste versuri îmi reamintesc de o poezie a regretatului poet târgoviştean Constantin Manolescu care afirma că în iulie nu mor ţăranii fiindcă ,,e prea mult de coasă”.
Poetul este conştient de menirea lui, îşi ia în serios statutul de creator. Foaia albă pe care se vor aşterne versurile este ,,Un acvariu în care în loc de peşti/Se pot vedea înotând cuvintele…”(,,Manuscrisul de pe masa poetului”). Preferă să fie perceput ca un prinţ al melancoliei, gata să înfrunte moartea: ,,Nu oricine se poate lăuda că a călcat cu sandale de aur roua dată în pârgă din grădinile paradisului,/Fără ca pendulul morţii să nu-l fi sărutat tot timpul pe gură”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”); ,,Nu oricine se poate lăuda că are posibilitatea de a purta epoleţi melancolici în fiecare zi a săptămânii,”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”).
Păunesciană este dăruirea poetului pentru misiunea sa: ,,Sângele meu ucis de Poezie/Are culoarea-afetului de tun”(,,Insomnie”). El se consideră Sisiful cuvintelor: ,,Precum Sisif eu car în spate/În loc de bolovani Cuvinte”(,,Munte vorbitor”). Într-o invocaţie adresată ,,dorului” poetul ar vrea să ajungă ,, În azilul din cuvânt”(,,Invocare către dor”).
Damnarea romantică, predestinarea celui ales îi convine: ,,Aş vrea coroana de cuvinte/Pe care o port uimit pe frunte/Cu spinii roşii daţi în muguri/Să fie de nobleţe- un semn”(,,Rana muntelui”), idee reluată în poezia ,,Fruct de vină”
O temă preferată în poeziile lui Luca Onul este cea a vânătorului şi a celui vânat, a puştii şi a glonţului. Reperul de la care se pleacă este ,,Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiş: ,,Hai, tată, vânătoarea de-animale/A început. Se las-o ceaţă grea/Pe puşca şi trăgaciul dumitale,/Vomită cerul cea din urmă stea.”(,,Elegie”). Se mai pot aminti poeziile: , ,,Slavă glonţului”, ,,Ospăţ”, ,,Maci în cuşcă”(,,O, de-aş fi avut o armă/Cum atâţia arme au/M-aş fi dus într-o cazarmă/Glonţului să mă predau.”), ,,Un rug până la cer”, ,,Poem cu măşti”, ,,Elegie americană” etc.
Poezia erotică a poetului pare a fi cel mai mult influenţată de lirica păunesciană, de multe ori ea devenind romanţă: ,,Să-l ascultăm pe Beethoven iubito, /Când străzile-s în noi numerotate/Cu stele-a căror galbenă privire/Pulsează lin în noi Eternitate!”(,,Elegie”). Pasiunea amoroasă este tranşant romantică: ,,Că eu ca un soldat în marş/Să te iubesc şi dincolo de moarte”(,,Elegie”). Iubirea este de multe ori o chemare de retragere în vegetal: ,,Să ne face meri de vară/Şi în toamnă lungi gutui…”(,,Cântec”); ,,Ci, vino, iubito, şi-nchină-te-adânc/La teiul cu floare spre ceruri curgând”(,,Poem de dragoste”); ,,Ne –apropiem, iubito, tot mai mult/De crini ce-mi dau dreptul la ninsoare,/Când apele din părul tău le-ascult/Ritmând în noi un asfinţit de soare”(,,Elegie”). O Radă argheziană (,,Doină”) capătă liniştiri rafaelice transformându-se într-o descriere a Fecioarei Maria.
Se poate vorbi în cazul lui Luca Onul de o stare bacoviană prezentă în unele din poemele sale. Ea este combinată cu răzvrătirea de tip Francois Villon: ,,Şi am golit butoaie pline,/Şi-am râs lângă butoaie goale,/Tot parcă-n iad e mult mai bine,/Nu împărat, ci coate goale!…”(,,Proiect de baladă”). Bacoviene sunt ca atmosferă şi poeziile ,,Cinegetică” şi ,,Burg duminical”.
Luca Onul a scris suave şi sprinţare poezii pentru copii. Lirica lui patriotică plăteşte tribut modelelor epocii, deşi poetul, pe urmele lui Adrian Păunescu din ,,Istoria unei secunde”(1972) subiectivează poezia patriotică prin contragere în simbol. Uneori modelul este clasicul George Coşbuc: ,,Mulţi duşmani au vrut prin vreme/Să ne fure viul grai”(,,Limba română”).
Nu lipsesc nici poeziile cu tentă baladescă, amintind de Radu Stanca sau de poeţii ,,Cercului de la Sibiu”: ,,Ierni eterne”, ,,Poartă de cuvinte” etc.
Luca Onul rămâne un poet valoros, care a retopit în propria-i retortă lirică, modalităţi şi mode poetice ale timpului său, imprimându-le tonalităţi originale, bazate pe un imagism debordant şi pe o bogată ţesătură metaforică. El a avut şi a trăit intens conştiinţa propriei valori: ,,În al cuvintelor viu miez e-un frig/Şi-o ceaţa-atât de rece şi de deasă,/Că dacă-ncerc pe nume să te strig/Până pe umeri cerul mi se lasă.”(,,După cuvinte…”).
Ion Radu Zăgreanu
În loc de bolovani Cuvinte”
(Luca Onul)
Luca Onul şi Alexandru Cristian-Miloş erau poeţii bistriţeni care în anii ceauşismului şi-au asumat poezia ,,ca pe un mod de existenţă”(Petru Poantă), combinând-o cu un comportament boem, sub privirile ademenitoare ale lui Bachus.
Mulţi ani bibliotecar (1975-1997) la casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa, apoi metodist şi referent cu probleme literare la aceeaşi instituţie, Luca Onul a fost un avid cititor de poezie, fiind la curent cu mişcarea poetică a vremii. Acest fapt se poate constata şi din volumul său antologic ,,Elogiul metaforei”(Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2011, ediţie îngrijită de Alexandru Câţcăuan). Intensele lecturi i-au favorizat traseul liric, dar l-au şi influenţat. În versurile lui poţi sesiza bătăile de umbră ale poemelor lui Lucian Blaga, Nicolae Labiş, Ioan Alexandru, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Serghei Esenin etc.
În general poetul preferă prozodia clasică, versifică uşor, textul lui liric curge de la sine, mereu bombardat cu metafore surprinzătoare, uneori ,,decorative şi spumante”(Petru Poantă).
De fapt, el îşi dorea să sfârşească la banchetul metaforei: ,,O, visul meu de-o veşnicie/Spre care curg atât de-ncet/Să fiu ucis de POEZIE/La al metaforei banchet!”(,,Banchetul Metaforei”).
Luca Onul şi-a format stilul său bazat pe un imagism formidabil, pe asocieri metaforice în care se combină obiectele cu regnul vegetal sau animal: ,,cazemata florii”, ,,osii de stamine”, ,,tranzistoare de lucernă”, ,,torţe de nuferi”, ,,catedrale albe de mesteceni”, ,,cazemate de crini”, ,,clopotniţe de crini”, ,,statuile de fragi”, ,,trâmbiţele crinilor”, ,,clopotniţe de prune”, ,,paraşute vii de nuferi”, ,,chei de păsări”, ,,sonerii de greieri”, ,,mănăstirile de nuci”, ,,căpriori de trandafiri şi grâne” ; obiecte sau fiinţe cu fenomene ale naturii: ,,păsări de răcoare”, ,,funiile lichide ale ploii”, ,,ninsorile de miei”, ,,degetele iernii”, ,,pumnalele fulgerelor”, ,,sonerii de greieri”, ,,lebede de rouă”, ,,frigul din cuvinte”, ,,alice de ger”, ,,caleşti de ninsoare”, ,,ugere de noapte” ; substantive cu determinanţi neobişnuiţi: ,,heruvimi lichizi”, ,,carnea nopţii”, desfrâu de sălcii”, ,,ciorchinii tăcerii”, ,,ghilotina lacrimei” etc.
Totul este posibil la Luca Onul. Poezia lui are tonalităţi predominant elegiace, melancolice. Temperamental poetul este un neoromantic care aruncă peste poeziile sale haina deschiderilor lirice începute cu Nicolae Labiş, Nichita Stănescu Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, alimentată cu profunde priviri de recuperare a operelor lui Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi. Poetul va prelua multe din temele şi motivele predilecte din lirica acestor poeţi.
Tema reîntoarcerii în părinţi, de sorginte blagiană (,,Noi şi pământul”), preferată şi de Ana Blandiana (,,Părinţii”), se produce la Luca Onul prin ,,paşi vegetali”: ,,Să ne-amintim prin ierburi de părinţi/Când ne-om muta –n lucernă şi trifoi;/Iar fiii noştri zilnic vor aşterne/Un fân brumat de linişti peste noi.”(,,Remember”).
Poezia cu subiect tradiţional, referitoare la lumea satului, are punctul de pornire la Luca Onul în ,,Imnele bucuriei” ale lui Ioan Alexandru: ,,Un braţ de fân şi unul de otavă,/Un altul de lucernă sau trifoi;/Aceştia sunt strămoşii noştri care/De două mii de ani înspică-n noi…”(,,Poem”).
Ca Serghei Esenin şi Luca Onul îi trimite mamei o scrisoare, autoportretizându-şi existenţa de boem sechestrat la bloc, ameninţat de moarte, parcă ar fi dorobanţul din ,,O scrisoare de la Muselim-Selo” a lui George Coşbuc: ,,E-atâta moarte, mamă,/Pe-aici, încât socot,/Că burgu-acesta negru/Mă va-nghiţi de tot.”(,,Scrisoare mamei”).
Ideea morţii este obsesiv prezentă în poemele lui : ,,Tată, cineva-n zăvoi/ Sfâşie cu dinţii ceaţa,/Şi-n maşinile din noi/Moarte îşi pudrează faţa…”(,,Psalm absurd”); ,,Când Moartea nu mai poţi s-o înţelegi/De ce-ţi întinde mâna să i-o pupi?!...”(,,Sonet de ocazie”). Multe poeme au această temă: ,,Aventura frigului”(,,De la o vreme lutul e singurul condor/Ce-şi face cuib de rouă în crinii de pe casă;”); ,,Ţărm spre toamnă”(,,E-un anotimp când lumânări de frezii/Mă desenează cerb rănit de moarte”); ,,Prea devreme seară” (,,Şi va veni o vreme-n care/Vom semăna la chip cu lutul./În timp ce noi vom fi doar urna/Ce-o lasă-n dragoste sărutul” ; ,,Toţi”(,,De-aţi şti voi cine-i pârâtul/Când eu Morţii-i fac reclamă”); ,,Sfidarea morţii”, ,,Părţi egale”, ,,Lamentaţie”, etc. Atitudinea faţă de moarte este uneori una mioritică: ,,Cum să mor, Doamne, să mor/Când aud coasa-n mohor?”(,,Simple întrebări”). Aceste versuri îmi reamintesc de o poezie a regretatului poet târgoviştean Constantin Manolescu care afirma că în iulie nu mor ţăranii fiindcă ,,e prea mult de coasă”.
Poetul este conştient de menirea lui, îşi ia în serios statutul de creator. Foaia albă pe care se vor aşterne versurile este ,,Un acvariu în care în loc de peşti/Se pot vedea înotând cuvintele…”(,,Manuscrisul de pe masa poetului”). Preferă să fie perceput ca un prinţ al melancoliei, gata să înfrunte moartea: ,,Nu oricine se poate lăuda că a călcat cu sandale de aur roua dată în pârgă din grădinile paradisului,/Fără ca pendulul morţii să nu-l fi sărutat tot timpul pe gură”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”); ,,Nu oricine se poate lăuda că are posibilitatea de a purta epoleţi melancolici în fiecare zi a săptămânii,”(,,Elogiul metaforei sau Îngerii din muguri”).
Păunesciană este dăruirea poetului pentru misiunea sa: ,,Sângele meu ucis de Poezie/Are culoarea-afetului de tun”(,,Insomnie”). El se consideră Sisiful cuvintelor: ,,Precum Sisif eu car în spate/În loc de bolovani Cuvinte”(,,Munte vorbitor”). Într-o invocaţie adresată ,,dorului” poetul ar vrea să ajungă ,, În azilul din cuvânt”(,,Invocare către dor”).
Damnarea romantică, predestinarea celui ales îi convine: ,,Aş vrea coroana de cuvinte/Pe care o port uimit pe frunte/Cu spinii roşii daţi în muguri/Să fie de nobleţe- un semn”(,,Rana muntelui”), idee reluată în poezia ,,Fruct de vină”
O temă preferată în poeziile lui Luca Onul este cea a vânătorului şi a celui vânat, a puştii şi a glonţului. Reperul de la care se pleacă este ,,Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiş: ,,Hai, tată, vânătoarea de-animale/A început. Se las-o ceaţă grea/Pe puşca şi trăgaciul dumitale,/Vomită cerul cea din urmă stea.”(,,Elegie”). Se mai pot aminti poeziile: , ,,Slavă glonţului”, ,,Ospăţ”, ,,Maci în cuşcă”(,,O, de-aş fi avut o armă/Cum atâţia arme au/M-aş fi dus într-o cazarmă/Glonţului să mă predau.”), ,,Un rug până la cer”, ,,Poem cu măşti”, ,,Elegie americană” etc.
Poezia erotică a poetului pare a fi cel mai mult influenţată de lirica păunesciană, de multe ori ea devenind romanţă: ,,Să-l ascultăm pe Beethoven iubito, /Când străzile-s în noi numerotate/Cu stele-a căror galbenă privire/Pulsează lin în noi Eternitate!”(,,Elegie”). Pasiunea amoroasă este tranşant romantică: ,,Că eu ca un soldat în marş/Să te iubesc şi dincolo de moarte”(,,Elegie”). Iubirea este de multe ori o chemare de retragere în vegetal: ,,Să ne face meri de vară/Şi în toamnă lungi gutui…”(,,Cântec”); ,,Ci, vino, iubito, şi-nchină-te-adânc/La teiul cu floare spre ceruri curgând”(,,Poem de dragoste”); ,,Ne –apropiem, iubito, tot mai mult/De crini ce-mi dau dreptul la ninsoare,/Când apele din părul tău le-ascult/Ritmând în noi un asfinţit de soare”(,,Elegie”). O Radă argheziană (,,Doină”) capătă liniştiri rafaelice transformându-se într-o descriere a Fecioarei Maria.
Se poate vorbi în cazul lui Luca Onul de o stare bacoviană prezentă în unele din poemele sale. Ea este combinată cu răzvrătirea de tip Francois Villon: ,,Şi am golit butoaie pline,/Şi-am râs lângă butoaie goale,/Tot parcă-n iad e mult mai bine,/Nu împărat, ci coate goale!…”(,,Proiect de baladă”). Bacoviene sunt ca atmosferă şi poeziile ,,Cinegetică” şi ,,Burg duminical”.
Luca Onul a scris suave şi sprinţare poezii pentru copii. Lirica lui patriotică plăteşte tribut modelelor epocii, deşi poetul, pe urmele lui Adrian Păunescu din ,,Istoria unei secunde”(1972) subiectivează poezia patriotică prin contragere în simbol. Uneori modelul este clasicul George Coşbuc: ,,Mulţi duşmani au vrut prin vreme/Să ne fure viul grai”(,,Limba română”).
Nu lipsesc nici poeziile cu tentă baladescă, amintind de Radu Stanca sau de poeţii ,,Cercului de la Sibiu”: ,,Ierni eterne”, ,,Poartă de cuvinte” etc.
Luca Onul rămâne un poet valoros, care a retopit în propria-i retortă lirică, modalităţi şi mode poetice ale timpului său, imprimându-le tonalităţi originale, bazate pe un imagism debordant şi pe o bogată ţesătură metaforică. El a avut şi a trăit intens conştiinţa propriei valori: ,,În al cuvintelor viu miez e-un frig/Şi-o ceaţa-atât de rece şi de deasă,/Că dacă-ncerc pe nume să te strig/Până pe umeri cerul mi se lasă.”(,,După cuvinte…”).
Ion Radu Zăgreanu
A fost hirotonit cel mai tânăr episcop catolic
În 8 decembrie 2011, în Biserica ,,Santi Biagio e Carlo ai Catinari” din Roma, a fost hirotonit episcop PS Claudiu Lucian Pop, Episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Greco-Catolice din România, în prezent cel mai tânăr episcop catolic din lume. Ceremonialul consacrării episcopale s-a desfăşurat în prezenţa Cardinalului Leonardo Sandri, prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale de la Vatican, a numeroşi episcopi şi prelaţi din România şi din străinătate.
Particularitatea acestui eveniment a constat în faptul că PS Claudiu Lucian Pop a fost primul episcop român hirotonit la Roma de către membrii Sinodului Bisericii Greco-Catolice din România.
Episcopul Claudiu Lucian Pop a fost proclamat de către Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea şi de către Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-catolice, preafericitul Lucian Mureşan, ca Episcop titular de Mariamme, în data de 21 noiembrie 2011.
Părintele Claudiu Lucian Pop s-a născut în 22 iulie 1972 în localitatea Pişcolt din judeţul Satu-Mare. Formarea sa spirituală a fost îndrumată la început de părinţii săi, dar mai ales de bunicul matern, preotul greco-catolic, în clandestinitate, Victor Vancu.
În 1991 el a obţinut o bursă de studii la Roma, prin bunăvoinţa şi încrederea PS Vasile Hossu, episcop de Oradea-Mare. A studiat la Universitatea Pontificală Urbaniana, apoi la Universitatea Pontificală Gregoriana, obţine licenţa în Teologia Spirituală şi doctoratul în anul 2006. A fost hirotonit preot în anul 1995. Între 1999-2001 a fost vicerector al Misiunii Greco-Catolice din Paris, iar între 2001 şi decembrie 2007, rector al aceleeaşi instituţii.
În 12 decembrie 2007, a fost numit rector al Colegiului Pontifical ,,Pio Romeno” din Roma, unde a organizat seria de conferinţe ,,Semne ale timpului, semne ale Spiritului”. A coordonat colecţia ,,Caietele Pio Romeno”, publicând volumele ,,Jurnalul unui preot exorcist” şi ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Române Unite”. Cunoaşte bine comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării, în special cele din Franţa şi din Italia.
Într-un interviu acordat la Radio Vatican, în limba română, PS Claudiu Lucian Pop spunea: ,,Cred că o misiune a Bisericii, a unui episcop, în sensul unei noi evanghelizări, ar trebui să cureţe sufletele oamenilor de toate aceste false valori adăugate în timp. În primul rând, să vindece de rănile pe care comunismul le-a lăsat atât de adânc în sufletul nostru…e nevoie mai mult ca oricând de speranţă”.
Să-i urăm succes şi mult curaj noului episcop în dificila misiune care i s-a încredinţat.
Ion Radu Zăgreanu
Particularitatea acestui eveniment a constat în faptul că PS Claudiu Lucian Pop a fost primul episcop român hirotonit la Roma de către membrii Sinodului Bisericii Greco-Catolice din România.
Episcopul Claudiu Lucian Pop a fost proclamat de către Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea şi de către Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-catolice, preafericitul Lucian Mureşan, ca Episcop titular de Mariamme, în data de 21 noiembrie 2011.
Părintele Claudiu Lucian Pop s-a născut în 22 iulie 1972 în localitatea Pişcolt din judeţul Satu-Mare. Formarea sa spirituală a fost îndrumată la început de părinţii săi, dar mai ales de bunicul matern, preotul greco-catolic, în clandestinitate, Victor Vancu.
În 1991 el a obţinut o bursă de studii la Roma, prin bunăvoinţa şi încrederea PS Vasile Hossu, episcop de Oradea-Mare. A studiat la Universitatea Pontificală Urbaniana, apoi la Universitatea Pontificală Gregoriana, obţine licenţa în Teologia Spirituală şi doctoratul în anul 2006. A fost hirotonit preot în anul 1995. Între 1999-2001 a fost vicerector al Misiunii Greco-Catolice din Paris, iar între 2001 şi decembrie 2007, rector al aceleeaşi instituţii.
În 12 decembrie 2007, a fost numit rector al Colegiului Pontifical ,,Pio Romeno” din Roma, unde a organizat seria de conferinţe ,,Semne ale timpului, semne ale Spiritului”. A coordonat colecţia ,,Caietele Pio Romeno”, publicând volumele ,,Jurnalul unui preot exorcist” şi ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Române Unite”. Cunoaşte bine comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării, în special cele din Franţa şi din Italia.
Într-un interviu acordat la Radio Vatican, în limba română, PS Claudiu Lucian Pop spunea: ,,Cred că o misiune a Bisericii, a unui episcop, în sensul unei noi evanghelizări, ar trebui să cureţe sufletele oamenilor de toate aceste false valori adăugate în timp. În primul rând, să vindece de rănile pe care comunismul le-a lăsat atât de adânc în sufletul nostru…e nevoie mai mult ca oricând de speranţă”.
Să-i urăm succes şi mult curaj noului episcop în dificila misiune care i s-a încredinţat.
Ion Radu Zăgreanu
Poeţi franciscani români
,,Versurile lor sunt mai degrabă rugăciuni şi imnuri, un rozariu.”
(Alexandru Cistelecan)
Am lecturat volumul ,,Antologie de poezie a Fraţilor Franciscani Conventuali din România”, editat de revista ,,Mesagerul Sfântului Anton” (2011), ţinând cont de avertismentul poetului clujean Adrian Popescu: ,,Nu despre originalitate e vorba…ci de autenticitatea unei trăiri religioase”.
Într-adevăr, versurile acestor poeţi sunt, aşa cum remarcă şi criticul literar Alexandru Cistelecan, nişte ,,rugăciuni şi imnuri, un rozariu murmurat”.
Exerciţiul repetat al rugăciunii, însoţit de o puternică trăire spirituală, au favorizat încercările lirice ale poeţilor franciscani români. Caracteristica principală a acestor poezii este sinceritatea sentimentelor exprimate, dăruirea lui Dumnezeu a autorilor: ,,Dăruieşte-ţi timp pentru Dumnezeu,/pentru ca acest timp să devină divin.”(pr. Ciprian Ban-,,Dăruieşte-ţi timp”); ,,La Tine-aleargă întreaga omenire”(pr. Bonaventra Morariu (1886-1908)-,Odă”).
Pr Ciprian Sava (n.1975), directorul redacţiei publicaţiei ,,Mesagerul Sfântului Anton”, defineşte spiritul franciscan în poezia ,,Pelerin”, recurgând la tehnica paralelismului poetic, folosită de Zaharia Stancu: ,,Mi-am strâns comori de nuferi; petale de veşnicie,/Mi-am copleşit amarul luptând uşor, uşor”. Comunitatea franciscană este evocată şi rememorând timpurile ei de glorie de către pr.Francisc Mattas (1884-1921) în poemul ,,Familia franciscană”, într-o manieră romantică amintind de poezia ,,Umbra lui Mircea. La Cozia”, a lui Grigore Alexandrescu. Pr.Gheorghe Pal (1913-1978) elogiază şi el menirea ,,Misionarului”, ,,Purtând drept armă-n mâini o cruce”.
Unii dintre poeţii franciscani ai antologiei, pr.Iosif Budău, pr.Ioan Butnaru, pr.Gheorghe Pătraşcu, pr.Ştefan Tătaru, au fost închişi în anii comunismului pentru convingerile lor religioase. Amintirile detenţiei se vor regăsi în versurile lor: ,,Zac în strai vărgat/Pe-un prichici culcat”(pr. Iosif Budău (1926-2003)-,,Din memorialul durerii”).
Vom întâlni multe teme comune abordate de aceşti poeţi. Fecioarei Maria i se închină imnuri şi ode. Modelul urmat este cel eminescian (,,Rugăciune”). Pentru pr.Martin Burcă (1913-1996), Fecioara Maria este o ,,puternică regină”, tot o ,,regină” este Fecioara Maria şi pentru pr.Mihai Donea (1916-1995). ,,O stea de dimineaţă” este Fecioara Maria pentru pr.Ioan Butnaru (1914-1989). Şi el o invocă eminescian: ,,Ne mântuie de iad, o prea-Ndurată!”. Asemănător procedează şi pr. Alois Donea (1922-1998) în poezia ,,Mariei”. Pr. Martin Mihoc (1916-1969) o caută ca pe o ocrotitoare (,,La tine alergăm”), iar Fr. Martin Prisăcaru (1892-1916) şi Petru Matieş o asociază ,,lunii mai”, luna Fecioarei Maria. Pentru pr.Ştefan Tătaru (1917-1995) Fecioara Maria este ,,Neprihănita”.
Se dedică multe poezii învierii lui Isus Cristos: ,,Zace rupt stindardul morţii/Şi înfrântă e durerea” (pr.Alois Done-,,Hristos a înviat”).
În versuri cu metrică populară pr.Ioan Duma (1896-1981) evocă Vinerea Mare şi Sfintele Paşti. Pr.Ioan Ladan (1897-1971) descrie steaua magilor (,,O stea”), iar pr.Dominic Niculăeş (1892-1961) ne propune un dialog imaginar între păstori şi îngeri (,,În Betleem”). Tot despre ,,Înviere” ne aminteşte şi pr Gheorhe Pătraşcu (1913-1995) în poezia ,,Farmec de aprilie”. Pe lângă sonurile eminesciene găsim în aceste poezii şi note coşbuciene. Coşbuciană e imaginea unei zile de mai (,,În zi de mai”-pr.Petru Pauleţ (1911-1933): ,,Şi către cale-ncet coboară/Bătrâni de ani de zile grele,/Copii şi tineri vin în fugă/Cu trandafiri şi viorele”.
Pr.Petru Lucaciu (1905-1972) începe prezentare Sfintei Clara din Assisi (,,12 august”) cu un fragment de pastel topârcenean. Curgere lirică bună are poemul ,,Rugăciune” al pr.Ion Gârleanu (1892-1944). Este elogiat martirajul primilor creştini, ,,Martiri în arene”-pr.Iosif Alexandru Ghiuzan (1907-1978), se închină o odă ,,Presfântului Sacrament”, pr.Martin Prisăcaru (1892-1916). Aer liric modern, sorescian, întâlnim în versurile pr.Carol Daniel Sabău (n.1981), în poeziile ,,Vine o zi”, ,,Zbor” sau în poeziile pr. Iosif Diac (n.1977), ,,Vântul”, ,,Apa”.
Pr.Iosif Tălmăcel (1887-1979) versifică o snoavă (,,Ţăranul şi ghinda”) cu intenţii moralizatoare. Pr.Anton Olaru (1915-1994) îl peamăreşte pe Sfântul Dumitru, ,,prea gloriosul Domnului martir!...”, iar pr. Ioan Mihuţ (1907-1995) îşi caută ,,fericirea” ca poetul Dimirie Anghel, în lumea florilor.
Franciscanismul, ca stare de spirit, afirmă pr.Ciprian Sava transpare în versurile acestor poeţi. Chiar dacă ,,faţa poeziei române” nu se va schimba prin creaţiile acestor poeţi, ,,nuanţa ei franciscană” nu trebuie ,,risipită”, conchide Alexandru Cistlecan.
Într-o viitoare antologie a poeziei religioase româneşti, sunt sigur, că unii dintre poeţii franciscani menţionaţi mai sus, ar putea figura de drept.
Ion Radu Zăgreanu
(Alexandru Cistelecan)
Am lecturat volumul ,,Antologie de poezie a Fraţilor Franciscani Conventuali din România”, editat de revista ,,Mesagerul Sfântului Anton” (2011), ţinând cont de avertismentul poetului clujean Adrian Popescu: ,,Nu despre originalitate e vorba…ci de autenticitatea unei trăiri religioase”.
Într-adevăr, versurile acestor poeţi sunt, aşa cum remarcă şi criticul literar Alexandru Cistelecan, nişte ,,rugăciuni şi imnuri, un rozariu murmurat”.
Exerciţiul repetat al rugăciunii, însoţit de o puternică trăire spirituală, au favorizat încercările lirice ale poeţilor franciscani români. Caracteristica principală a acestor poezii este sinceritatea sentimentelor exprimate, dăruirea lui Dumnezeu a autorilor: ,,Dăruieşte-ţi timp pentru Dumnezeu,/pentru ca acest timp să devină divin.”(pr. Ciprian Ban-,,Dăruieşte-ţi timp”); ,,La Tine-aleargă întreaga omenire”(pr. Bonaventra Morariu (1886-1908)-,Odă”).
Pr Ciprian Sava (n.1975), directorul redacţiei publicaţiei ,,Mesagerul Sfântului Anton”, defineşte spiritul franciscan în poezia ,,Pelerin”, recurgând la tehnica paralelismului poetic, folosită de Zaharia Stancu: ,,Mi-am strâns comori de nuferi; petale de veşnicie,/Mi-am copleşit amarul luptând uşor, uşor”. Comunitatea franciscană este evocată şi rememorând timpurile ei de glorie de către pr.Francisc Mattas (1884-1921) în poemul ,,Familia franciscană”, într-o manieră romantică amintind de poezia ,,Umbra lui Mircea. La Cozia”, a lui Grigore Alexandrescu. Pr.Gheorghe Pal (1913-1978) elogiază şi el menirea ,,Misionarului”, ,,Purtând drept armă-n mâini o cruce”.
Unii dintre poeţii franciscani ai antologiei, pr.Iosif Budău, pr.Ioan Butnaru, pr.Gheorghe Pătraşcu, pr.Ştefan Tătaru, au fost închişi în anii comunismului pentru convingerile lor religioase. Amintirile detenţiei se vor regăsi în versurile lor: ,,Zac în strai vărgat/Pe-un prichici culcat”(pr. Iosif Budău (1926-2003)-,,Din memorialul durerii”).
Vom întâlni multe teme comune abordate de aceşti poeţi. Fecioarei Maria i se închină imnuri şi ode. Modelul urmat este cel eminescian (,,Rugăciune”). Pentru pr.Martin Burcă (1913-1996), Fecioara Maria este o ,,puternică regină”, tot o ,,regină” este Fecioara Maria şi pentru pr.Mihai Donea (1916-1995). ,,O stea de dimineaţă” este Fecioara Maria pentru pr.Ioan Butnaru (1914-1989). Şi el o invocă eminescian: ,,Ne mântuie de iad, o prea-Ndurată!”. Asemănător procedează şi pr. Alois Donea (1922-1998) în poezia ,,Mariei”. Pr. Martin Mihoc (1916-1969) o caută ca pe o ocrotitoare (,,La tine alergăm”), iar Fr. Martin Prisăcaru (1892-1916) şi Petru Matieş o asociază ,,lunii mai”, luna Fecioarei Maria. Pentru pr.Ştefan Tătaru (1917-1995) Fecioara Maria este ,,Neprihănita”.
Se dedică multe poezii învierii lui Isus Cristos: ,,Zace rupt stindardul morţii/Şi înfrântă e durerea” (pr.Alois Done-,,Hristos a înviat”).
În versuri cu metrică populară pr.Ioan Duma (1896-1981) evocă Vinerea Mare şi Sfintele Paşti. Pr.Ioan Ladan (1897-1971) descrie steaua magilor (,,O stea”), iar pr.Dominic Niculăeş (1892-1961) ne propune un dialog imaginar între păstori şi îngeri (,,În Betleem”). Tot despre ,,Înviere” ne aminteşte şi pr Gheorhe Pătraşcu (1913-1995) în poezia ,,Farmec de aprilie”. Pe lângă sonurile eminesciene găsim în aceste poezii şi note coşbuciene. Coşbuciană e imaginea unei zile de mai (,,În zi de mai”-pr.Petru Pauleţ (1911-1933): ,,Şi către cale-ncet coboară/Bătrâni de ani de zile grele,/Copii şi tineri vin în fugă/Cu trandafiri şi viorele”.
Pr.Petru Lucaciu (1905-1972) începe prezentare Sfintei Clara din Assisi (,,12 august”) cu un fragment de pastel topârcenean. Curgere lirică bună are poemul ,,Rugăciune” al pr.Ion Gârleanu (1892-1944). Este elogiat martirajul primilor creştini, ,,Martiri în arene”-pr.Iosif Alexandru Ghiuzan (1907-1978), se închină o odă ,,Presfântului Sacrament”, pr.Martin Prisăcaru (1892-1916). Aer liric modern, sorescian, întâlnim în versurile pr.Carol Daniel Sabău (n.1981), în poeziile ,,Vine o zi”, ,,Zbor” sau în poeziile pr. Iosif Diac (n.1977), ,,Vântul”, ,,Apa”.
Pr.Iosif Tălmăcel (1887-1979) versifică o snoavă (,,Ţăranul şi ghinda”) cu intenţii moralizatoare. Pr.Anton Olaru (1915-1994) îl peamăreşte pe Sfântul Dumitru, ,,prea gloriosul Domnului martir!...”, iar pr. Ioan Mihuţ (1907-1995) îşi caută ,,fericirea” ca poetul Dimirie Anghel, în lumea florilor.
Franciscanismul, ca stare de spirit, afirmă pr.Ciprian Sava transpare în versurile acestor poeţi. Chiar dacă ,,faţa poeziei române” nu se va schimba prin creaţiile acestor poeţi, ,,nuanţa ei franciscană” nu trebuie ,,risipită”, conchide Alexandru Cistlecan.
Într-o viitoare antologie a poeziei religioase româneşti, sunt sigur, că unii dintre poeţii franciscani menţionaţi mai sus, ar putea figura de drept.
Ion Radu Zăgreanu
În căutarea unei noi identităţi
Primul roman al Hertei Müller ,,Călătorie într-un picior” (Editura ,,Humanitas”, 2010 ) valorifică o experienţă autobiografică, emigrarea autoarei în 1987 în RFG, ca urmare a presiunilor exercitate asupra ei de a colabora cu securitatea.
Irene, protagonista scrierii, un alter ego al prozatoarei părăseşte o ţară din Est, cu un regim dictatorial, pentru a se stabili în Vest.
Într-o ,,vară dezlânată”ea îl cunoaşte pe Franz, un turist german, pe care, fiind beat, îl ajută să ajungă la hotel. Irene era în aşteptarea paşaportului pentru emigrare. Pleacă în Germania de Vest, dar la aeroport nu o aşteaptă Franz, aşa cum s-au înţeles, ci prietenul acestuia Stefan. Prin intermediul lui Stefan îl va cunoaşte pe homosexualul şomer Thomas.
Irene nu se poate acomoda noii lumi, de fapt este nemulţumită de realitatea în care a ajuns, nu poate să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”, să fie fericită ca Thomas în momentele în care are bani. De aceea devine o însingurată, dornică de a pleca în altă parte sau de a dormita: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog . Şi dorinţa de a pleca departe”.
Eroina romanului este în căutarea unei noi identităţi pe care crede că o va afla în alt spaţiu, în altă ţară. În demersul ei de regăsire de sine, ea se dedublează când în vechea Irene, când în noua Irene, cea care ar urma să se nască în noua ţară în care a ajuns.
Noua Irene nu poate scăpa de cealaltă Irene, ce din ţara părăsită, nu se poate elibera sufleteşte de ,,starea de dictatură” din ţara de origine : ,,încă mai am pe mine ziua de ieri”. Dorinţa de schimbare în viaţa sa este mereu anulată de partea ,,nevăzută a aisbergului vieţii sale”, adică de prima viaţă. Trecutul i-a încătuşat eliberarea de vechea Irene. În poza paşaportului său, ea vede ,,o persoană străină”, care aparţine ,,celeilalte Irene”.
Ajunsă în noua ţară Irene se va confrunta cu suspiciunea şi cu şicanările birocraţiei pentru imigranţi. Va constata că unii funcţionari de acolo gândesc aproape ca cei din ţara pe care ea a părăsit-o.
Irene construieşte imaginar şi oarecum sarcastic pe viitoarea Irene, imigranta, dar mereu ,,cealaltă” Irene. ,,Faţa din Est”, pare a-i lua locul noii Irene. Imigranta îşi reprimă dorul ,,de acasă” gestionându-l, fără a putea scăpa de el fiindcă era ,,contabilitatea unei jumătăţi de veac”.
Multe pagini ale romanului sunt alocate, cum ar spune prozatorul Cornel Cotuţiu, descrierii ,,preajmei”. Acesta accentuează şi mai mult izolarea eroinei. Ea are tot mai mult impresia că se află la un început care ,,se năruia”. Pentru neacomodarea ei, pentru neintegrarea sa în noua lume, de vină pare a fi ,,cealaltă ţară”. Unui copil de cinci ani care îi zice ,,curvă”, îi răspunde parând printr-o argumentare tipică ţării comuniste de provenienţă: ,,mai bine curvă decât fascist”. Afirmaţia o sperie. Noaptea, în vis, lângă personajele nou cunoscute, Irene observă la masă o persoană care îi ,,seamănă leit”. Era ,,cealaltă” Irene, sigură pe sine, convinsă că înţelege lumea, că pentru ea totul era clar: ,,iubirea este roşie, fidelitatea albastră, iar gelozia, galbenă”.
Irene primeşte cetăţenia noii ţări. Bucuria acestui eveniment este străfulgerată kafkanian de imaginea soţiei dictatorului, a oamenilor cărora le lipsea degetul arătător ,,de la mâna stângă sau dreaptă”. Irene nu poate accepta să devină asemenea celor ,,care nu trădează nimic despre ei înşişi”, care s-au acomodat oraşului mulţumiţi să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”. Ea se transformă într-un observator însingurat care riscă să-şi piardă prietenii, incapabilă să acţioneze: ,,În acele momente Irene ştia că viaţa ei se coagulase în observaţii. Observaţiile o făceau incapabilă să acţioneze”.
Herta Müller dovedeşte o remarcabilă fineţe în multe pasaje de analiză psihologică. Starea sufletească a personajului principal este sugerată indirect prin intermediul obiectelor: ,,Zgomotul de pe fundul cutiei poştale fusese zgomotul neliniştii. Al neliniştii care era Irene însăşi”. Simbolic este şi frecventul motiv al luminii. Oboseala ,,care nu avea nimic de-a face cu munca sau cu odihna” celor din Est contaminează şi lumina străzii: ,,Peste străzi cădea o lumină obosită”. Răsună bacovian şi muzica.
Chipul urât şi dezolant al ,,celeilalte” ţări este descoperit şi pe străzile noului oraş unde Irene s-a stabilit. Imigranta îşi dă seama, asemeni lui Thomas că a ,,trăit atâta vreme împotriva” ei. Irene dialoghează mereu cu sinele său, cu ,,cealaltă” Irene încercând să construiască, ca într-un joc de puzzle, pe noua Irene. Imaginea reconstruită nu prinde contur fără multe ,,piese” vechi.
Irene nu reuşeşte să-şi clădească o nouă identitate, deşi îi lasă chiar timp de construcţie ,,femeii aşteptate”.Trecutul ei din ,,cealaltă” ţară marchează adaptarea ei la noua lume. Noua ţară nu o încântă, nu este ceea ce spera. Irene se înstrăinează , nu mai este nici ,,cealaltă” Irene, dar nu reuşeşte să devină o altă Irene: ,,pe aceste poze era o persoană străină”. Eroina nu-şi mai aparţine sieşi. Când face o poză la un automat o recunoaşte pe ,,cealaltă” Irene. Realitatea înconjurătoare i se pare a fi reversul ei. Identitatea ei, este reversul ei, fiindcă ea vine ,,din ziua de ieri”, este o ,,Faţă din Est”.
Irene nu acceptă ,,rinocerizarea” societăţii de consum, nu acceptă să fie ca Thomas, să se simtă bine când are bani şi este singur. De aceea se disimulează sub masca inaccesibilităţii: ,,Chiar numai gândul că ar putea şi ea, la fel ca oamenii ăia, să şălăsluiască pe linia orizontului, să aparţină oraşului, o făceau pe Irene inaccesibilă”.
Refuzul de a se integra în seria celor care ,,nu trădează nimic despre ei înşişi”, a celor ,,care mănâncă şi dorm”, se compensează prin somn: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog”. Faţă în faţă cu o nouă realitate, în care nu se poate integra, fiindcă ar trebui să renunţe la nişte repere sigure la care şi-a raportat existenţa, Irene preferă drumul greu al însingurării. Să fie ea o învingătoare prin neacceptare?
Ion Radu Zăgreanu
Irene, protagonista scrierii, un alter ego al prozatoarei părăseşte o ţară din Est, cu un regim dictatorial, pentru a se stabili în Vest.
Într-o ,,vară dezlânată”ea îl cunoaşte pe Franz, un turist german, pe care, fiind beat, îl ajută să ajungă la hotel. Irene era în aşteptarea paşaportului pentru emigrare. Pleacă în Germania de Vest, dar la aeroport nu o aşteaptă Franz, aşa cum s-au înţeles, ci prietenul acestuia Stefan. Prin intermediul lui Stefan îl va cunoaşte pe homosexualul şomer Thomas.
Irene nu se poate acomoda noii lumi, de fapt este nemulţumită de realitatea în care a ajuns, nu poate să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”, să fie fericită ca Thomas în momentele în care are bani. De aceea devine o însingurată, dornică de a pleca în altă parte sau de a dormita: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog . Şi dorinţa de a pleca departe”.
Eroina romanului este în căutarea unei noi identităţi pe care crede că o va afla în alt spaţiu, în altă ţară. În demersul ei de regăsire de sine, ea se dedublează când în vechea Irene, când în noua Irene, cea care ar urma să se nască în noua ţară în care a ajuns.
Noua Irene nu poate scăpa de cealaltă Irene, ce din ţara părăsită, nu se poate elibera sufleteşte de ,,starea de dictatură” din ţara de origine : ,,încă mai am pe mine ziua de ieri”. Dorinţa de schimbare în viaţa sa este mereu anulată de partea ,,nevăzută a aisbergului vieţii sale”, adică de prima viaţă. Trecutul i-a încătuşat eliberarea de vechea Irene. În poza paşaportului său, ea vede ,,o persoană străină”, care aparţine ,,celeilalte Irene”.
Ajunsă în noua ţară Irene se va confrunta cu suspiciunea şi cu şicanările birocraţiei pentru imigranţi. Va constata că unii funcţionari de acolo gândesc aproape ca cei din ţara pe care ea a părăsit-o.
Irene construieşte imaginar şi oarecum sarcastic pe viitoarea Irene, imigranta, dar mereu ,,cealaltă” Irene. ,,Faţa din Est”, pare a-i lua locul noii Irene. Imigranta îşi reprimă dorul ,,de acasă” gestionându-l, fără a putea scăpa de el fiindcă era ,,contabilitatea unei jumătăţi de veac”.
Multe pagini ale romanului sunt alocate, cum ar spune prozatorul Cornel Cotuţiu, descrierii ,,preajmei”. Acesta accentuează şi mai mult izolarea eroinei. Ea are tot mai mult impresia că se află la un început care ,,se năruia”. Pentru neacomodarea ei, pentru neintegrarea sa în noua lume, de vină pare a fi ,,cealaltă ţară”. Unui copil de cinci ani care îi zice ,,curvă”, îi răspunde parând printr-o argumentare tipică ţării comuniste de provenienţă: ,,mai bine curvă decât fascist”. Afirmaţia o sperie. Noaptea, în vis, lângă personajele nou cunoscute, Irene observă la masă o persoană care îi ,,seamănă leit”. Era ,,cealaltă” Irene, sigură pe sine, convinsă că înţelege lumea, că pentru ea totul era clar: ,,iubirea este roşie, fidelitatea albastră, iar gelozia, galbenă”.
Irene primeşte cetăţenia noii ţări. Bucuria acestui eveniment este străfulgerată kafkanian de imaginea soţiei dictatorului, a oamenilor cărora le lipsea degetul arătător ,,de la mâna stângă sau dreaptă”. Irene nu poate accepta să devină asemenea celor ,,care nu trădează nimic despre ei înşişi”, care s-au acomodat oraşului mulţumiţi să ,,sălăşluiască pe linia orizontului”. Ea se transformă într-un observator însingurat care riscă să-şi piardă prietenii, incapabilă să acţioneze: ,,În acele momente Irene ştia că viaţa ei se coagulase în observaţii. Observaţiile o făceau incapabilă să acţioneze”.
Herta Müller dovedeşte o remarcabilă fineţe în multe pasaje de analiză psihologică. Starea sufletească a personajului principal este sugerată indirect prin intermediul obiectelor: ,,Zgomotul de pe fundul cutiei poştale fusese zgomotul neliniştii. Al neliniştii care era Irene însăşi”. Simbolic este şi frecventul motiv al luminii. Oboseala ,,care nu avea nimic de-a face cu munca sau cu odihna” celor din Est contaminează şi lumina străzii: ,,Peste străzi cădea o lumină obosită”. Răsună bacovian şi muzica.
Chipul urât şi dezolant al ,,celeilalte” ţări este descoperit şi pe străzile noului oraş unde Irene s-a stabilit. Imigranta îşi dă seama, asemeni lui Thomas că a ,,trăit atâta vreme împotriva” ei. Irene dialoghează mereu cu sinele său, cu ,,cealaltă” Irene încercând să construiască, ca într-un joc de puzzle, pe noua Irene. Imaginea reconstruită nu prinde contur fără multe ,,piese” vechi.
Irene nu reuşeşte să-şi clădească o nouă identitate, deşi îi lasă chiar timp de construcţie ,,femeii aşteptate”.Trecutul ei din ,,cealaltă” ţară marchează adaptarea ei la noua lume. Noua ţară nu o încântă, nu este ceea ce spera. Irene se înstrăinează , nu mai este nici ,,cealaltă” Irene, dar nu reuşeşte să devină o altă Irene: ,,pe aceste poze era o persoană străină”. Eroina nu-şi mai aparţine sieşi. Când face o poză la un automat o recunoaşte pe ,,cealaltă” Irene. Realitatea înconjurătoare i se pare a fi reversul ei. Identitatea ei, este reversul ei, fiindcă ea vine ,,din ziua de ieri”, este o ,,Faţă din Est”.
Irene nu acceptă ,,rinocerizarea” societăţii de consum, nu acceptă să fie ca Thomas, să se simtă bine când are bani şi este singur. De aceea se disimulează sub masca inaccesibilităţii: ,,Chiar numai gândul că ar putea şi ea, la fel ca oamenii ăia, să şălăsluiască pe linia orizontului, să aparţină oraşului, o făceau pe Irene inaccesibilă”.
Refuzul de a se integra în seria celor care ,,nu trădează nimic despre ei înşişi”, a celor ,,care mănâncă şi dorm”, se compensează prin somn: ,,Dorinţa de a dormi era ca un drog”. Faţă în faţă cu o nouă realitate, în care nu se poate integra, fiindcă ar trebui să renunţe la nişte repere sigure la care şi-a raportat existenţa, Irene preferă drumul greu al însingurării. Să fie ea o învingătoare prin neacceptare?
Ion Radu Zăgreanu
marți, 6 decembrie 2011
A plecat spre ceruri un alt mohican
In memoriam prof. Valer Bolog
Regretatul profesor de limba şi literatura română Valer Bolog făcea parte din grupul unor recunoscuţi dascăli ai Becleanului, pe care-i percepeam ca pe nişte mohicani didactici, care în urmă cu zeci de ani au îndrumat fructuos destinul multor generaţii de elevi, care ulterior au devenit repere importante de profesionalism, de demnitate, pentru locuitorii oraşului unde s-au născut academicianul Grigore Silaşi, Ludovica Diugan, mama lui Liviu Rebreanu, regizorul Radu Afrim.
Mi-a fost profesor de română în anii liceului beclenar. Atitudinea mea faţă de dânsul a evoluat apreciativ, ascendent, de la hazlia, copilăreasca şi naiva consimţire colegială, de a arunca coceni de mere în casca profesorului nostru de română, pe care şi-o lăsa agăţată de motocicleta pe care o parca sub ferestrele clasei noastre (eram în clasa a IX-a atunci), la statutul de discipol al maestrului care mă iniţia cu atâta bunătate şi cu răbdare în tainele literaturii.
Abia în clasa a XI-a mi-am dat seama de ce profesorul Valer Bolog încerca, aş zice din umbră, să-mi orienteze lecturile mele, atât de haotice pe atunci. Îl ştia pe tatăl meu, muncitor la calea ferată, preot în faţa lui Dumnezeu, căruia profesorul i se mărturisea în clandestinitate.
Nu voi uita emoţiile care m-au cotropit atunci când mi-a dat să citesc poemul ,,Corbul” al lui Edgar Allan Poe. Nu voi uita că tot el mi-a împrumutat în anii liceului volumul ,,Mustul care fierbe” a lui Octavian Goga, carte interzisă în anii comunismului.
Faptul că am ajuns să-i urmez profesiune se datorează şi lui. De altfel, profesorul Valer Bolog continua, în ceea ce mă priveşte, să şlefuiască în mine apetenţa pentru literatură, pe care mi-o insuflase în ciclul gimnazial, un alt mare dascăl de română, Petru Săplăcan.
Apoi ne-am întâlnit în altă postură. Eu fiind asistat, în calitate de candidat pentru examenul de definitivat, de către domnul Valer Bolog, în ipostaza de profesor metodist. Trebuia să-l conving că mi-am ales bine traseul didactic.
Imediat după 22 decembrie 1989 ne-am reîntâlnit, potivindu-ne paşii, pe drumul reînvierii şi al dificilei reconstrucţii a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). S-a angajat cu pasiune şi cu speranţă pentru cauza acestei biserici decimate de regimul comunist. Începuse să cultive nişte vechi pasiuni lirice, mai reuşite, mai facile.
Credea în marile personalităţi ale PNŢCD, admira pe marii bărbaţi ai acestui partid istoric. Nu a încetat să creadă într-un alt destin, mai luminos pentru ţara noastră.
Acum, spunând ca tânărul Mihai Eminescu, ,,la mormântul preaiubitului nostru profesor”, noi foştii săi elevi, îi dorim profesorului Valer Bolog drum bun spre împărăţia veşniciei şi îi mulţumim pentru lecţiile de română şi de viaţă.
Ion Radu Zăgreanu
Regretatul profesor de limba şi literatura română Valer Bolog făcea parte din grupul unor recunoscuţi dascăli ai Becleanului, pe care-i percepeam ca pe nişte mohicani didactici, care în urmă cu zeci de ani au îndrumat fructuos destinul multor generaţii de elevi, care ulterior au devenit repere importante de profesionalism, de demnitate, pentru locuitorii oraşului unde s-au născut academicianul Grigore Silaşi, Ludovica Diugan, mama lui Liviu Rebreanu, regizorul Radu Afrim.
Mi-a fost profesor de română în anii liceului beclenar. Atitudinea mea faţă de dânsul a evoluat apreciativ, ascendent, de la hazlia, copilăreasca şi naiva consimţire colegială, de a arunca coceni de mere în casca profesorului nostru de română, pe care şi-o lăsa agăţată de motocicleta pe care o parca sub ferestrele clasei noastre (eram în clasa a IX-a atunci), la statutul de discipol al maestrului care mă iniţia cu atâta bunătate şi cu răbdare în tainele literaturii.
Abia în clasa a XI-a mi-am dat seama de ce profesorul Valer Bolog încerca, aş zice din umbră, să-mi orienteze lecturile mele, atât de haotice pe atunci. Îl ştia pe tatăl meu, muncitor la calea ferată, preot în faţa lui Dumnezeu, căruia profesorul i se mărturisea în clandestinitate.
Nu voi uita emoţiile care m-au cotropit atunci când mi-a dat să citesc poemul ,,Corbul” al lui Edgar Allan Poe. Nu voi uita că tot el mi-a împrumutat în anii liceului volumul ,,Mustul care fierbe” a lui Octavian Goga, carte interzisă în anii comunismului.
Faptul că am ajuns să-i urmez profesiune se datorează şi lui. De altfel, profesorul Valer Bolog continua, în ceea ce mă priveşte, să şlefuiască în mine apetenţa pentru literatură, pe care mi-o insuflase în ciclul gimnazial, un alt mare dascăl de română, Petru Săplăcan.
Apoi ne-am întâlnit în altă postură. Eu fiind asistat, în calitate de candidat pentru examenul de definitivat, de către domnul Valer Bolog, în ipostaza de profesor metodist. Trebuia să-l conving că mi-am ales bine traseul didactic.
Imediat după 22 decembrie 1989 ne-am reîntâlnit, potivindu-ne paşii, pe drumul reînvierii şi al dificilei reconstrucţii a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). S-a angajat cu pasiune şi cu speranţă pentru cauza acestei biserici decimate de regimul comunist. Începuse să cultive nişte vechi pasiuni lirice, mai reuşite, mai facile.
Credea în marile personalităţi ale PNŢCD, admira pe marii bărbaţi ai acestui partid istoric. Nu a încetat să creadă într-un alt destin, mai luminos pentru ţara noastră.
Acum, spunând ca tânărul Mihai Eminescu, ,,la mormântul preaiubitului nostru profesor”, noi foştii săi elevi, îi dorim profesorului Valer Bolog drum bun spre împărăţia veşniciei şi îi mulţumim pentru lecţiile de română şi de viaţă.
Ion Radu Zăgreanu
luni, 24 octombrie 2011
Zilele Acţiunii Catolice la Beclean
Zilele Acţiunii Catolice au debutat la Beclean, în Parohia Greco-Catolică ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, duminică, 16 octombrie 2011, printr-o informare despre întâlnirea Consiliului Director Naţional AGRU, din zilele de 7-8 octombrie a.c., prezentată de prof. Ion Radu Zăgreanu, urmată de explicarea semnificaţiei şi a istoricului Zilelor Acţiunii Catolice, făcută de pr. prot. Felician Neagoş.
Duminică, 23 octombrie, în organizarea AGRU Beclean s-a desfăşurat activitatea culturală: ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Române Unite”.
Au fost evidenţiate părerile şi aprecierile elogioase ale regretatului Papă, adresate Bisericii Române Unite cu Roma începând cu anul 1982 şi până în 2003.
Fostul Suveran Pontif a fost impresionat de statornicia în credinţă a credincioşilor greco-catolici, în anii comunismului, a sesizat ,,grelele încercări” prin care trecea BRUR, în anii dictaturii comuniste, a militat pentru libertatea ei.
După 1990 Sfântul Părinte i-a îndrumat pe credincioşii greco-catolici să-şi reconstruiască biserica, după 43 de ani de ilegalitate., să reia dialogul cu Biserica Ortodoxă Română. S-a insistat pe istorica vizită a lui Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, din 7-9 mai 1999.
Ideile expuse de cei trei prezentatori: prof. Ion Radu Zăgreanu şi elevii din clasa a IX-a, Anca Rus şi Andrei Man, de la Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean, au fost extrase din volumul ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Unite”( Editura ,, Galaxia Gutenberg”, 2011), volum îngrijit şi tradus de Cristian Crişan şi prefaţat de preotul Claudiu-Lucian Pop, rectorul Colegiului Pontifical Pio Romeno.
Cei implicaţi în organizarea acestor activităţi au fost: preoţii Felician Neagoş, Alin Cândea şi credincioşii Liuţa Zăgrenu, Nora Vale şi Ion Radu Zăgreanu..
A urmat vizionarea fimului ,,Ioan Paul al II-lea cel Mare”. Zilele Acţiunii Catolice s-au încheiat seara printr-o Adoraţie Euharistică şi prin predica pr. Alin Cândea despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.
Ion Radu Zăgreanu
Duminică, 23 octombrie, în organizarea AGRU Beclean s-a desfăşurat activitatea culturală: ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Române Unite”.
Au fost evidenţiate părerile şi aprecierile elogioase ale regretatului Papă, adresate Bisericii Române Unite cu Roma începând cu anul 1982 şi până în 2003.
Fostul Suveran Pontif a fost impresionat de statornicia în credinţă a credincioşilor greco-catolici, în anii comunismului, a sesizat ,,grelele încercări” prin care trecea BRUR, în anii dictaturii comuniste, a militat pentru libertatea ei.
După 1990 Sfântul Părinte i-a îndrumat pe credincioşii greco-catolici să-şi reconstruiască biserica, după 43 de ani de ilegalitate., să reia dialogul cu Biserica Ortodoxă Română. S-a insistat pe istorica vizită a lui Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, din 7-9 mai 1999.
Ideile expuse de cei trei prezentatori: prof. Ion Radu Zăgreanu şi elevii din clasa a IX-a, Anca Rus şi Andrei Man, de la Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean, au fost extrase din volumul ,,Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii Unite”( Editura ,, Galaxia Gutenberg”, 2011), volum îngrijit şi tradus de Cristian Crişan şi prefaţat de preotul Claudiu-Lucian Pop, rectorul Colegiului Pontifical Pio Romeno.
Cei implicaţi în organizarea acestor activităţi au fost: preoţii Felician Neagoş, Alin Cândea şi credincioşii Liuţa Zăgrenu, Nora Vale şi Ion Radu Zăgreanu..
A urmat vizionarea fimului ,,Ioan Paul al II-lea cel Mare”. Zilele Acţiunii Catolice s-au încheiat seara printr-o Adoraţie Euharistică şi prin predica pr. Alin Cândea despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.
Ion Radu Zăgreanu
joi, 13 octombrie 2011
Întâlnirea anuală a Consiliului Director Naţional AGRU
În zilele de 7-8 octombrie 2011, a avut loc la Beclean întâlnirea anuală a Consilului Director Naţional AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi). Au participat 20 de delegaţi reprezentând episcopiile greco-catolice şi vicariatul de Bucureşti.
Tema întâlnirii a fost: ,,Familia şi AGRU-primul spaţiu pentru angajarea socială”. Lucrările acestei reuniuni s-au desfăşurat la Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean.
Vineri, după cazarea oaspeţilor, ei s-au reunit în sesiune de lucru începând cu ora 18. După salutul preşedintelui AGRU, lector univ. dr. Alin Tat, pr. Coriolan Mureşan, asistentul spiritual naţional AGRU, a expus o meditaţie pe marginea temei insistând asupra pericolelor care pândesc familia creştină: relativismul, secularismul, confuzia valorilor, societatea de consum etc.
Pr. Angel Zareczki, originar din Beclean, după o scurtă evocare sentimentală a copilăriei lui beclenare, a conferenţiat despre contextul social şi religios prin care se defineşte Biserica şi AGRU. S-au evidenţiat multiplele aspecte ale vieţii cotidiene care asaltează agresiv şi negativ familia: divorţul, concubinajul, avortul, ambientul nesănătos în care sunt educaţi copiii, vagabondajul sexual, familia recompusă, homosexualismul, situaţia copiilor în afara căsătoriei, instabilitatea cuplurilor, sărăcia familiei. AGRU, membrii lui, trebuie să devină o sursă de model educativ, iar familia să-şi recapete statutul de prim mediu de evanghelizare, a remarcat pr. Angel Zareczki.
A urmat un moment cultural. Profesoara Victoria Câmpan a vorbit despre manifestarea sacrului în viaţa de familie prin prezentarea unor diafilme cu tapiserii ale lui Camilian Demetrescu, pictor, sculptor, grafician. Tapiseriile expuse video decorează apartamentul Papei Benedict al XVI-lea de la Vatican.
După cină, pr. protopop Felician Neagoş şi prof. Liana Todoran au inerpretat cu acompaniament de chitară, cântece religioase, fiind completaţi de prof. bucureştean Radu Cozărescu, la flaut.
Domnul Marian Boian din Baia-Mare a susţinut un moment poetic, citind poezii, cu trimitere simbolică spre realităţile cotidiene, din creaţia lirică a poetului Ştefan Foarţă .
A doua zi, 8 octombrie, la biserica cu hramul ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Beclean, s-a celebrat Sfânta Liturghie prin care s-a consfinţit AGRU Beclean (constituit cu o săptămână înainte) Precuratei Fecioare Maria.
Noua sesiune de lucru, de la ora 10, a debutat prin salutul adresat participanţilor de către primarul oraşului Beclean, domnul Nicolae Moldovan.
S-au făcut propuneri de activităţi pentru Zilele Acţiunii Catolice (16-23 octombrie 2011). S-au stabilit unele probleme organizatorice ale AGRU, s-a făcut un schimb de experienţă între asociaţiile AGRU din diverse localităţi, s-a scos în evidenţă implicarea AGRU în sprijinirea preoţilor, a familiilor de credincioşi, a celor nevoiaşi, accesarea de fonduri europene pentru desfăşurarea activităţii acestei asociaţii.
S-a stabilit ca viitoare întâlnire a Consiliului Director Naţional AGRU să se desfăşoare la Oradea în luna mai şi să aibă ca temă: ,,De la mărturie la misiune”.
După prânz, participanţii AGRU au depus o jerbă de flori la bustul preotului şi profesorului univ. dr., membru de onoare al Academiei Române, Grigore Silaşi, din curtea şcolii generale care îi poartă numele.
Apoi agriştii au fost aşteptaţi la Băile Figa de către primarul Becleanului, domnul Nicolae Moldovan, care le-a prezentat acest punct turistic în plină afirmare.
Ion Radu Zăgreanu
Tema întâlnirii a fost: ,,Familia şi AGRU-primul spaţiu pentru angajarea socială”. Lucrările acestei reuniuni s-au desfăşurat la Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean.
Vineri, după cazarea oaspeţilor, ei s-au reunit în sesiune de lucru începând cu ora 18. După salutul preşedintelui AGRU, lector univ. dr. Alin Tat, pr. Coriolan Mureşan, asistentul spiritual naţional AGRU, a expus o meditaţie pe marginea temei insistând asupra pericolelor care pândesc familia creştină: relativismul, secularismul, confuzia valorilor, societatea de consum etc.
Pr. Angel Zareczki, originar din Beclean, după o scurtă evocare sentimentală a copilăriei lui beclenare, a conferenţiat despre contextul social şi religios prin care se defineşte Biserica şi AGRU. S-au evidenţiat multiplele aspecte ale vieţii cotidiene care asaltează agresiv şi negativ familia: divorţul, concubinajul, avortul, ambientul nesănătos în care sunt educaţi copiii, vagabondajul sexual, familia recompusă, homosexualismul, situaţia copiilor în afara căsătoriei, instabilitatea cuplurilor, sărăcia familiei. AGRU, membrii lui, trebuie să devină o sursă de model educativ, iar familia să-şi recapete statutul de prim mediu de evanghelizare, a remarcat pr. Angel Zareczki.
A urmat un moment cultural. Profesoara Victoria Câmpan a vorbit despre manifestarea sacrului în viaţa de familie prin prezentarea unor diafilme cu tapiserii ale lui Camilian Demetrescu, pictor, sculptor, grafician. Tapiseriile expuse video decorează apartamentul Papei Benedict al XVI-lea de la Vatican.
După cină, pr. protopop Felician Neagoş şi prof. Liana Todoran au inerpretat cu acompaniament de chitară, cântece religioase, fiind completaţi de prof. bucureştean Radu Cozărescu, la flaut.
Domnul Marian Boian din Baia-Mare a susţinut un moment poetic, citind poezii, cu trimitere simbolică spre realităţile cotidiene, din creaţia lirică a poetului Ştefan Foarţă .
A doua zi, 8 octombrie, la biserica cu hramul ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Beclean, s-a celebrat Sfânta Liturghie prin care s-a consfinţit AGRU Beclean (constituit cu o săptămână înainte) Precuratei Fecioare Maria.
Noua sesiune de lucru, de la ora 10, a debutat prin salutul adresat participanţilor de către primarul oraşului Beclean, domnul Nicolae Moldovan.
S-au făcut propuneri de activităţi pentru Zilele Acţiunii Catolice (16-23 octombrie 2011). S-au stabilit unele probleme organizatorice ale AGRU, s-a făcut un schimb de experienţă între asociaţiile AGRU din diverse localităţi, s-a scos în evidenţă implicarea AGRU în sprijinirea preoţilor, a familiilor de credincioşi, a celor nevoiaşi, accesarea de fonduri europene pentru desfăşurarea activităţii acestei asociaţii.
S-a stabilit ca viitoare întâlnire a Consiliului Director Naţional AGRU să se desfăşoare la Oradea în luna mai şi să aibă ca temă: ,,De la mărturie la misiune”.
După prânz, participanţii AGRU au depus o jerbă de flori la bustul preotului şi profesorului univ. dr., membru de onoare al Academiei Române, Grigore Silaşi, din curtea şcolii generale care îi poartă numele.
Apoi agriştii au fost aşteptaţi la Băile Figa de către primarul Becleanului, domnul Nicolae Moldovan, care le-a prezentat acest punct turistic în plină afirmare.
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 28 august 2011
De 63 de ani
De 63 de ani
acolo,
peste pădurile celor nouăsprezece izvoare
se mai aude chemarea LUI:
,,Eu vă aştept pe toţi şi de astădată la sfânta Mănăstire a Niculii.”(Episcop Dr. Iuliu Hossu)
Clopotele vechii biserici
picură încă
din cele două turnuri
amintirea şi vorbele LUI:
,,Credinţa noastră este viaţa noastră”.
Sufletul LUI,
rătăcind ca Avram Iancu
prin codrii toamnei,
colindă prin sângele frunzei,
din ,,anul întunecimii”(1948)
şi până la vremea dezlegării dreptăţii.
Mai la vale,
nişte greco-catolici ,,nătângi”
înalţă spre cer
un alt deal
şi o altă biserică,
celălalt umăr
al vaselor comunicante
ale credinţei
de la Nicula.
Ion Radu Zăgreanu
joi, 25 august 2011
Şi greco-catolicii au fost la Nicula
În anul acesta participarea mea la tradţionalul pelerinaj de la capela ,,Sfântu Iosif” din Gherla, per pedes, spre Nicula, spre noua biserică greco-catolică din centrul localităţii, vizavi de şcoala generală, s-a desfăşurat sub ,,norii” impresiilor lecturii volumului ,,Persecuţia Bisericii Catolice. Documente din arhiva Europei Libere 1948-1960” (Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2005, autori Marius Bucur şi Lavinia Stan). Aş mai adăuga lângă aceasta şi pecetea patriarhală aşezată peste un neadevăr, prin prezenţa Prefericitului Daniel la Mănăstirea Nicula, simbolul greco-catolicismului, sanctuar marian căruia doi papi, Clemente al XIII-lea în 1767 şi papa Pius al XI-lea în1928 i-au atribuit statutul indulgenţelor plenare, mănăstire aflată încă în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române.
Ca ,,merinde” pentru clipele mele de ,,lecturiadă” m-a însoţit şi volumul de poeme al lui Ion Mureşan ,,Cartea alcool”(Editura ,,Charmides”, 2010). Am făcut un calcul: de 63 de ani Mănăstirea Nicula, a fost ,,furată” propietarilor de drept.
Duminică, 14 august 2011 am urcat în acceleratul de Iaşi-Timişoara pentru a ajunge la Gherla. Pe tren m-au impresionat două ţărănci de undeva de pe Ilve, una dintre ele de 83 de ani spunea că de la Gherla o să meargă pe jos până la Nicula.
Ajuns la Gherla, fiindcă mai aveam timp până la ora 16, m-am abătut pe la noua biserică greco-catolică ,,Sfântu Iosif” de lângă gară, apoi am vizitat Catedrala Armeano-Catolică, uriaşă biserică dominând oraşul. De câte ori o văd îmi pare o arcă a lui Noe eşuată în Gherla.
În jurul orei 16 în curtea capelei ,,Sfântul Iosif” încep a se aduna pelerinii. Nori ameninţători populează cerul. La şaisprezece fără cinci minute bat clopotele, soseşte Episcopul Florentin Crihălmeanu. Se distribuie texte cu cântecele religioase care vor fi întonate pe parcursul traseului spre Nicula. Apare soarele. Se face o scurtă rugăciune apoi Episcopul Florentin Crihălmeanu mai explică o dată sensul şi importanţa acestui pelerinaj, continuarea unei tradiţii începute de episcopii greco-catolici, culminând ca amploare în timpul când episcop era Iuliu Hossu.
Bat iar clopotele. Plecăm. Încep cântecele religioase, în special cele mariane. Coloana este flancată de vreo 20 de jandarmi. Se face o scurtă oprire în faţa catedralei greco-catolice ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, neretrocedată încă, loc unde îşi dorm somnul doi episcopi uniţi: Vasile Hossu şi Ioan Sabo. Răsună cântecul ,,Maică din Nicula”, o adaptare ca libret şi muzică, a regretatului protopop Gavrilă Pop. Începe apoi rozariul. Trecem pe lângă locul numit la ,,Cărămidărie” unde a fost îngropat în 1963 episcopul Alexandru Rusu, mort în închisoarea din Gherla, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru credinţa sa şi ultimul stareţ al Mănăstirii Nicula, Leon Man, arestat în 1948 şi mort tot în închisoare în 1958.
Un soare blând prevestitor de toamnă se revarsă peste dealurile din jur. La intrarea în Nicula o mulţime de maşini sunt parcate pe păşunea satului, localnicii te întâmpină cu buchete de busuioc, iar pe la porţi sunt găleţi cu apă pentru pelerinii însetaţi. De o parte şi de alta a uliţei sunt zeci de ,,şatre” cu de toate.
Se cântă. Ne apropiem de biserică. Bat clopotele. PS Florentin Crihălmeanu este întâmpinat de preotul paroh Patriciu Sălăgean, de credincioşi. Episcopul reaminteşte tradiţia pelerinajelor de la Nicula. În prezent accesul greco-catolicilor spre mănăstire este ,,ciuntit”. ,,Nu putem merge acolo unde ne-ar fi locul, acolo sus. Aşteptăm ca dreptatea să o facă Dumnezeu la timpul rânduit”, afirmă marele ierarh.
Începe vecernia. Sunt de faţă şi câţiva parlamentari. Timp frumos. În curtea bisericii câţiva preoţi au început spovezile. PS Florentin Crihălmeanu ţine o scurtă predică despre Fecioara Maria, consideră actualul pelerinajul ca un răspuns peste ani invitaţiei episcopului Iuliu Hossu: ,,Eu vă aştept pe toţi şi de astădată la sfânta Mănăstire a Niculii”.
Urmează Paraclisul Maicii Domnului, Litania Lauritană, o pauză, liturghia, adoraţie euharistică, rozariul. Între ele răsună mereu cântece mariane. Într-o pauză recitesc în tăcere extraordinarul poem al lui Ion Mureşan ,,Întoarcerea fiului risipitor” din volumul ,,Cartea alcool” . Predică preotul maramureşean Mircea Bude despre plecarea la Domnul a Fecioarei Maria. Cântă grupul de seminarişti. Se face o rugăciune pentru canonizarea episcopilor martiri, morţi în închisorile comuniste. Se continuă cu Rugăciune Binecuvântării Euharistice, cu meditaţii. Mă ,,bântuie” talentul, încerc să încropesc o poezie cu titlul ,,De 63 de ani”.
Un pelerin citeşte o lungă poezie religioasă a unui poet anonim. Câteva doamne, care au fost pe la Medugorje preiau iniţiativa şi ne ,,scaldă” sonor într-o baie de cântece mariane. Activul preot Mircea Bude ne propune o jumătate de oră de meditaţie despre felul cum îl mărturisim pe Cristos în viaţa noastră de zi cu zi. Este ora trei şi zece minute. Greu. Rezist să mă concentrez vreo douăzeci de minute. Preotul Mircea Bude se retrage. Mă aşez pe pătură, îmi pun capul pe rucsac, în cerc să aţipesc. Se cântă fără întrerupere. La ora şase ies din biserică. S-a lăsat ceaţa. Mai ascult câteva cântece apoi plec spre mănăstire. Vreau să văd ce s-a mai schimbat, care este starea bisericii noastre. Sărmana! În spatele ei s-a ridicat un mastodont de catedrală care parcă aşteaptă să ,,strănute” cândva şi să rostogolească la vale biserica greco-catolică. Exteriorul vechii biserici este cârpit în căteva locuri.
Deşi în 2002 a fost emisă o Ordonanţă Prezidenţială prin care toate lucrările de aici trebuiau oprite ,,până la clarificarea propietarului de drept”, s-a construit aici, vorba regretatului poet târgoviştean Mihail I Vlad, ,,în draci”. Nici intervenţiile Nunţiului Apostolic pentru România şi Moldova ES Monseniorul Christoph Schonborn n-a avut nici un efect. BOR, prea grăbită de a şterge urmele greco-catolice de la Nicula, nu mai ţine cont de nici o lege.
Pe la ora opt mă reîntorc în sat la biserica noastră, cu impresia că am auzit căzând peste pădurile din jurul mănăstirii îndemnul Episcopului Iuliu Hossu.. ,,La anul când vom fi fericiţi să ne vedem aici, să aduceţi fiecare de mână şi alţi fraţi şi surori, iubiţi ai voştri, la izvorul milelor şi al mângâierilor de la Nicula”.
Preotul paroh Nicolae Sălăgean şi un grup de femei intonează o melodie de inspiraţie folclorică despre calvarul Bisericii Unite Române în anii comunismului. La ora zece fără un sfert soseşte Episcopul Florentin Crihălmeanu care îşi mai exprimă încă o dată regretul că ,,nu putem urca la locul nostru din motive pe care le ştim”. Începe liturghia. Răspunsurile sunt date de corul din Gherla.
În predica sa PS Florentin Crihălmeanu îndeamnă pe credincioşii prezenţi să continue tradiţia pelerinajelor la Nicula, să răspândească adevărul despre Mănăstirea Nicula, sintetizeză semnificaţia sărbătorii din 15 august. Un subdiacon, Nicolae Oltean, este ridicat la treapta de diacon. Se rosteşte o rugăciune pentru beatificarea epicopilor greco-catolici martiri, alte rugăciuni pentru Fecioara Maria.
Al XV-lea pelerinaj greco-catolic la Nicula, reluat după perioada de prigoană împortiva acestei Bbiserici, s-a încheiat cu reciprocele mulţumiri ale preotului paroh şi ale PS Florentin Crihălmeanu. De la mănăstirea de sus lumea curgea valuri-valuri. Mulţi pelerin sărută icoana Maicii Domnului aşezată în faţa bisericii. Îl aflu pe un prieten beclenar care a venit cu maşina, aşteptăm vreo jumătate de oră să se mai potolească aglomeraţia auto, apoi plecăm spre Becleanul nostru.
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 7 august 2011
Cubarea umbrei
Lui Muri Mureşan
Drumul până la atelierul său
esta o ,,prefaţă”
pentru nostalgiile mele rurale.
Până la casa lui, de la marginea oraşului,
mai primit este să mergi pe jos,
fiindcă aşa îi place,
să te vadă venind de departe,
să-i dai şansa de a se bucura
de faptul că aici la el,
se ajunge dacă te îmbraci
într-un efort al mişcării.
Când apari pe buza şoselei,
privirea lui îţi cubează umbra.
El ştie imediat ce cauţi :
marmură pentu noua ta locuinţă
sau o cruce
pentru odihna memoriei alor tăi.
Dumnezeu i-a aşezat strategic
casa şi atelierul,
cu drumuri de acces
atât spre zumzetul şlefuit al zilei,
cât şi spre odihna tăcută
a cimitirului din spatele locuinţei sale.
Mai trebuie să adaug
acestor puncte cardinale circumstanţiale,
,,boala”lui nebună
pentru poeţii persani :
Hafiz şi Omar Khayyam.
Când îi pomeneşti de aceştia,
opreşte toate circulele,
îşi aruncă într-un colţ dalta cioplitoare,
deschide uşa frigiderului,
scoate de acolo câteva grenade cu bere,
se aşează pe treptele circulare de marmură,
din camera mare,
mă ascultă recitind
din poeţii amintiţi,
mă completează.
Totdeauna ştie pe de rost
câteva strofe în plus.
Trec aşa, bătând din aripi moi
câteva ceasuri.
Afară, ziua se înnegreşte pe lângă ferestre.
Noi citim, recitim, recităm,
ne credem mai tineri cu o mie de ani.
Doar ochiul drept al prietenului meu,
cioplitor în marmură,
îmi cubează umbra
în care mă mai sprijin.
Ion Radu Zăgreanu
Drumul până la atelierul său
esta o ,,prefaţă”
pentru nostalgiile mele rurale.
Până la casa lui, de la marginea oraşului,
mai primit este să mergi pe jos,
fiindcă aşa îi place,
să te vadă venind de departe,
să-i dai şansa de a se bucura
de faptul că aici la el,
se ajunge dacă te îmbraci
într-un efort al mişcării.
Când apari pe buza şoselei,
privirea lui îţi cubează umbra.
El ştie imediat ce cauţi :
marmură pentu noua ta locuinţă
sau o cruce
pentru odihna memoriei alor tăi.
Dumnezeu i-a aşezat strategic
casa şi atelierul,
cu drumuri de acces
atât spre zumzetul şlefuit al zilei,
cât şi spre odihna tăcută
a cimitirului din spatele locuinţei sale.
Mai trebuie să adaug
acestor puncte cardinale circumstanţiale,
,,boala”lui nebună
pentru poeţii persani :
Hafiz şi Omar Khayyam.
Când îi pomeneşti de aceştia,
opreşte toate circulele,
îşi aruncă într-un colţ dalta cioplitoare,
deschide uşa frigiderului,
scoate de acolo câteva grenade cu bere,
se aşează pe treptele circulare de marmură,
din camera mare,
mă ascultă recitind
din poeţii amintiţi,
mă completează.
Totdeauna ştie pe de rost
câteva strofe în plus.
Trec aşa, bătând din aripi moi
câteva ceasuri.
Afară, ziua se înnegreşte pe lângă ferestre.
Noi citim, recitim, recităm,
ne credem mai tineri cu o mie de ani.
Doar ochiul drept al prietenului meu,
cioplitor în marmură,
îmi cubează umbra
în care mă mai sprijin.
Ion Radu Zăgreanu
A plecat şi profesorul Salustius Mizgan
Am aflat, plecat fiind din localitate, că a murit şi profesorul de chimie Salustius Mizgan, aş zice, printre ultimii ,,mohicani didactici”, ai unei trupe de dascăli, emblematică pentru şcolile beclenare.
Mi-a fost profesor în ciclul gimnazial şi cel liceal. Încă de la început m-a surprins prin prenumele său latinesc ,,Salustius”.
Profesorul Salustius Mizgan era o mare figură. Când aveam ore cu dânsul, pauzele care urmau după chimie erau ,,mâncate” de elevi, cum se scuza el. Când începea campania ascultărilor eram înşiruiţi, cei în cauză, în faţa clasei, tabla se împărţea în mici spaţii şi fiecare primea chestiunile de rezolvat. Urma verificarea, iar când totul devenea un eşec, profesorul începea lamentările: ,,Măi, Ionică dragă! Eu ţin la tine, îl cunosc şi pe tatăl tău, mi-e prieten. Mi se rupe inima, mă doare sufletul, dar nu pot să-ţi dau astăzi decât un patru”.
Când răspunsul celui scos la ,,procitanie”, vorba lui Nică, era bun, se rostogoleau alte întrebări suplimentare, apoi curgeau laudele. Nota cea mai mare era şapte, rar se rătăcea câte un opt pe la discipolii săi.
Profesorul Salustius Mizgan era un spirit enciclopedic, poseda o vastă cultură, ne uimea prin citatele în limba latină. De multe ori semăna în comportament cu eroul filmului ,,Profesorul distrat”, mai ales când efectua experienţe, când se minuna de ce s-a produs în eprubete.
În clasa a VII-a fiind coleg de bancă cu Alexandru Nagy, ştiind ce ni se cere la o viitoare lucrare de control, am pregătit de acasă două teste, pe care le-am scris eu, una pentru mine şi alta pentru colegul de bancă. Tremuram când lucrările ne-au fost aduse, deoarece mi-am dat seama ce gafă am făcut, ambele lucrări aveau acelaşi scris. Stupoare! Colegul meu de bancă avea nota şapte, iar eu un cinci. Probabil că profesorul a sesizat că lucrările erau scrise de aceeaşi persoană, mă sancţiona prin notă, fără a-mi zice un cuvânt.
Chimie era o mare pasiune pentru profesorul nostru. Când era vorba de ea renunţa la totul, era în stare să-ţi scrie o formulă sau o reacţie chimică pe peretele unei clădiri, pe un bolovan mai mare, pe un geam aburit.
Mai avea un obicei. Uneori, după o oră de predat într-o viteză galopantă, după ce umple cu scrisul lui hieroglific de câteva ori tabla, când pleca din clasă, te provoca la ,,poveşti” în timp ce se îşi ştergea mâinile pline de praf de cretă de uniforma ta. Noi acceptam acest ,,ceremonial” fără a îndrăzni a obiecta, ne mai eschivam ocolindu-l, dar nenorocul tot mai cădea din când în când pe cineva.
Când eram în clasa a XII-a, a apărut într-o zi în clasă ca o furtună. A venit spre banca mea, mi-a luat geanta, mi-a răsturnat pe podele cărţile, merindea, nişte pâine unsă cu silvoiz apoi mi-a zis: ,,Unde-ţi sunt sărăciile?”. Nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Profesorul căuta nişte poezii de-ale mele, pe care eu trebuia să le citesc la cenaclu. Îl rugase profesorul Vasile Poienar, recent apărut la liceul din Beclean să i le ducă, el necunoscându-mă încă.
Îl revăd şi în postura de instructor cu pregătirea premilitară a liceiştilor, care se desfăşura pe actualul teren unde s-a construit sala de sport a Colegiului Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean. Acolo printre altele ne vorbea de campaniile militare ale lui Napoleon Bonaparte, ne cita din maximele împăratului.
După 1990, ne mai întâlneam mai des prin Becleanul nostru, îl mai întrebam de sănătate, mai frecventa biserica greco-catolică.
Fără profesorul Salustiu Mizgan, întâlnirile multor elevi ai şcolilor din oraşul de pe Someş, cu foştii lor dascăli care le-au marcat într-un fel sau în altul anii tinereţii, vor fi mai puţine, mai sărace. Profesorul lor se va odihni în sufletele şi în amintirile atâtor elevi, în destoinicia atâtor discipoli care i-au continuat pasiunea de chimist.
Din generaţia de aur a profesorilor beclenari, a mai plecat un mohican. Noi, foştii lui elevi, vorba lui Vasile Alecsandri, ,,depunem jurământ”(,,Imn lui Ştefan cel Mare”) să nu-l uităm.
Ion Radu Zăgreanu
Mi-a fost profesor în ciclul gimnazial şi cel liceal. Încă de la început m-a surprins prin prenumele său latinesc ,,Salustius”.
Profesorul Salustius Mizgan era o mare figură. Când aveam ore cu dânsul, pauzele care urmau după chimie erau ,,mâncate” de elevi, cum se scuza el. Când începea campania ascultărilor eram înşiruiţi, cei în cauză, în faţa clasei, tabla se împărţea în mici spaţii şi fiecare primea chestiunile de rezolvat. Urma verificarea, iar când totul devenea un eşec, profesorul începea lamentările: ,,Măi, Ionică dragă! Eu ţin la tine, îl cunosc şi pe tatăl tău, mi-e prieten. Mi se rupe inima, mă doare sufletul, dar nu pot să-ţi dau astăzi decât un patru”.
Când răspunsul celui scos la ,,procitanie”, vorba lui Nică, era bun, se rostogoleau alte întrebări suplimentare, apoi curgeau laudele. Nota cea mai mare era şapte, rar se rătăcea câte un opt pe la discipolii săi.
Profesorul Salustius Mizgan era un spirit enciclopedic, poseda o vastă cultură, ne uimea prin citatele în limba latină. De multe ori semăna în comportament cu eroul filmului ,,Profesorul distrat”, mai ales când efectua experienţe, când se minuna de ce s-a produs în eprubete.
În clasa a VII-a fiind coleg de bancă cu Alexandru Nagy, ştiind ce ni se cere la o viitoare lucrare de control, am pregătit de acasă două teste, pe care le-am scris eu, una pentru mine şi alta pentru colegul de bancă. Tremuram când lucrările ne-au fost aduse, deoarece mi-am dat seama ce gafă am făcut, ambele lucrări aveau acelaşi scris. Stupoare! Colegul meu de bancă avea nota şapte, iar eu un cinci. Probabil că profesorul a sesizat că lucrările erau scrise de aceeaşi persoană, mă sancţiona prin notă, fără a-mi zice un cuvânt.
Chimie era o mare pasiune pentru profesorul nostru. Când era vorba de ea renunţa la totul, era în stare să-ţi scrie o formulă sau o reacţie chimică pe peretele unei clădiri, pe un bolovan mai mare, pe un geam aburit.
Mai avea un obicei. Uneori, după o oră de predat într-o viteză galopantă, după ce umple cu scrisul lui hieroglific de câteva ori tabla, când pleca din clasă, te provoca la ,,poveşti” în timp ce se îşi ştergea mâinile pline de praf de cretă de uniforma ta. Noi acceptam acest ,,ceremonial” fără a îndrăzni a obiecta, ne mai eschivam ocolindu-l, dar nenorocul tot mai cădea din când în când pe cineva.
Când eram în clasa a XII-a, a apărut într-o zi în clasă ca o furtună. A venit spre banca mea, mi-a luat geanta, mi-a răsturnat pe podele cărţile, merindea, nişte pâine unsă cu silvoiz apoi mi-a zis: ,,Unde-ţi sunt sărăciile?”. Nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Profesorul căuta nişte poezii de-ale mele, pe care eu trebuia să le citesc la cenaclu. Îl rugase profesorul Vasile Poienar, recent apărut la liceul din Beclean să i le ducă, el necunoscându-mă încă.
Îl revăd şi în postura de instructor cu pregătirea premilitară a liceiştilor, care se desfăşura pe actualul teren unde s-a construit sala de sport a Colegiului Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean. Acolo printre altele ne vorbea de campaniile militare ale lui Napoleon Bonaparte, ne cita din maximele împăratului.
După 1990, ne mai întâlneam mai des prin Becleanul nostru, îl mai întrebam de sănătate, mai frecventa biserica greco-catolică.
Fără profesorul Salustiu Mizgan, întâlnirile multor elevi ai şcolilor din oraşul de pe Someş, cu foştii lor dascăli care le-au marcat într-un fel sau în altul anii tinereţii, vor fi mai puţine, mai sărace. Profesorul lor se va odihni în sufletele şi în amintirile atâtor elevi, în destoinicia atâtor discipoli care i-au continuat pasiunea de chimist.
Din generaţia de aur a profesorilor beclenari, a mai plecat un mohican. Noi, foştii lui elevi, vorba lui Vasile Alecsandri, ,,depunem jurământ”(,,Imn lui Ştefan cel Mare”) să nu-l uităm.
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 17 iulie 2011
Răvaşele din punga de plastic
Răvaşele din punga de plastic
Rugat de actualii absolvenţii ai clasei a VIII-a B de la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean am scris un fel de piesă de teatru, dedicată lor, în care eroii erau chiar elevii acestei clase. Am întitulat-o ,,Buzduganul şi căpşunii”. Buzduganul, într-o interpretare apropiată de realitate este o metaforă semnificând geanta profesorului de română, mereu plină de cărţi, mereu provocatoare de surprize bune sau uneori ameninţătoare. Căpşunii sunt elevii, uneori, câteodată, striviţi de hazardul deciziilor celui aflat la catedră.
De fapt piesa era mai mult un pretext de coagulare a elevilor în jurul unui proiect (tot este la modă acest cuvânt), ca o confirmare că totul s-a schimbat în bine în această clasă.
Elevii au luat în serios propunerea, s-au implicat în punerea în scenă a acestei piese de teatru fiindcă era vorba de ei, fiindcă fiecare avea replicile lui.
Întrucât fiecare elev al clasei era oarecum caracterizat direct, simbolic, metaforic şi umoristic de către profesorul lor de română, în finalul piesei s-a făcut un schimb reciproc de impresii, elevii fiind acum cei care îl caracterizau pe profesorul lor, sau consemnau o apreciere sintetică despre cei patru ani parcurşi împreună.
Într-o pungă de plastic elevii au adunat răvaşele lor dedicate mie. A doua zi am fost întrebat de discipolii mei dacă am lecturat gândurile lor consemnate în acele bileţele, majoritate scrise pe hârtie colorată şi legate cu câte o fundă colorată.
Le-am citit, m-au încântat. Elevii erau sinceri, brutal de sinceri. Au apreciat cel mai mult înţelegerea mea faţă de ei, răbdarea, gesturile de încurajare, laudele adresate la momentul potrivit, m-au urât uneori, m-au admirat, m-au considerat un model.
Am citit cu emoţie răvaşele lor, cu o ceaţă umedă peste ochi, cu melancolie .
Mă simţeam în postura protagonistului din romanul ,,Revelion” al lui Paul Georgescu, rătăcind, nu pe străzile oraşului cu un cataif în mână, ci cu răvaşele elevilor mei, pierdut printre amintirile celor patru ani de colaborare.
Eram răsplătit pentru cei patru ani de muncă perseverentă cu multe amintiri frumoase. Am pretins puţin şi am căpătat prea mult. Eram foarte bogat.
Ion Radu Zăgreanu
Rugat de actualii absolvenţii ai clasei a VIII-a B de la Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” din Beclean am scris un fel de piesă de teatru, dedicată lor, în care eroii erau chiar elevii acestei clase. Am întitulat-o ,,Buzduganul şi căpşunii”. Buzduganul, într-o interpretare apropiată de realitate este o metaforă semnificând geanta profesorului de română, mereu plină de cărţi, mereu provocatoare de surprize bune sau uneori ameninţătoare. Căpşunii sunt elevii, uneori, câteodată, striviţi de hazardul deciziilor celui aflat la catedră.
De fapt piesa era mai mult un pretext de coagulare a elevilor în jurul unui proiect (tot este la modă acest cuvânt), ca o confirmare că totul s-a schimbat în bine în această clasă.
Elevii au luat în serios propunerea, s-au implicat în punerea în scenă a acestei piese de teatru fiindcă era vorba de ei, fiindcă fiecare avea replicile lui.
Întrucât fiecare elev al clasei era oarecum caracterizat direct, simbolic, metaforic şi umoristic de către profesorul lor de română, în finalul piesei s-a făcut un schimb reciproc de impresii, elevii fiind acum cei care îl caracterizau pe profesorul lor, sau consemnau o apreciere sintetică despre cei patru ani parcurşi împreună.
Într-o pungă de plastic elevii au adunat răvaşele lor dedicate mie. A doua zi am fost întrebat de discipolii mei dacă am lecturat gândurile lor consemnate în acele bileţele, majoritate scrise pe hârtie colorată şi legate cu câte o fundă colorată.
Le-am citit, m-au încântat. Elevii erau sinceri, brutal de sinceri. Au apreciat cel mai mult înţelegerea mea faţă de ei, răbdarea, gesturile de încurajare, laudele adresate la momentul potrivit, m-au urât uneori, m-au admirat, m-au considerat un model.
Am citit cu emoţie răvaşele lor, cu o ceaţă umedă peste ochi, cu melancolie .
Mă simţeam în postura protagonistului din romanul ,,Revelion” al lui Paul Georgescu, rătăcind, nu pe străzile oraşului cu un cataif în mână, ci cu răvaşele elevilor mei, pierdut printre amintirile celor patru ani de colaborare.
Eram răsplătit pentru cei patru ani de muncă perseverentă cu multe amintiri frumoase. Am pretins puţin şi am căpătat prea mult. Eram foarte bogat.
Ion Radu Zăgreanu
Itinerar spiritual-de la Feldru la Uriu
Itinerar spiritual-de la Feldru la Uriu
Duminică, 26 iunie 2011, PS Florentin Crihălmeanu, Episcop al Diecezei Greco-Catolice de Cluj-Gherla s-a aflat în judeţul nostru pentru a participa la două manifestări religioase: în Feldru, la biserica ,,Adormirii Maicii Domnului”de pe Valea Secerului şi la Uriu.
La Feldru, PS Florentin Crihălmeanua a sfinţit două troiţe sponsorizate de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Ioan Oltean, a asistat la prima cuminecare a nouă copilaşi.
PS Florentin Crihălmeanu a fost întâmpinat cu pâine şi sare de doi tineri în costume populare, de credincioşii din localitate şi din zonă., de preotul paroh Claudiu Oltean, de două călugăriţe care s-au ocupat de pregătirea spirituală a copiilor care s-au împărtăşit pentru prima dată, de autorităţile locale.
În compania a 15 preoţi au fost sfinţite cele două troiţe, apoi s-a desfăşurat Sfânta Liturghie. În predica sa PS Florentin Crihălmeanu a cerut celor prezenţi să îşi reînnoiască promisiunile de la botez, să devină ,,pescari de oameni”, aşa cum le-a propus Isus Cristos apostolilor.
După liturghie cei nouă copii care s-au cuminecat pentru prima dată au prezentat un scurt program artistic. Prin versuri şi cântece ei s-au declarat fii ai lui Dumnezeu şi-au exprimat bucuria pentru întâlnirea lor cu Isus Euharisticul. Ei au fost răsplătiţi cu rozare şi cu iconiţe cu portretul Papei Ioan Paul al II-lea, aduse de la Roma.
Preotul paroh Claudiu Oltean a mulţumit PS Florentin Crihălmeanu pentru prezenţa sa în mijlocul credincioşilor de pe Valea Secerului şi din împrejurimi, confraţilor concelebranţi, autorităţilor locale, domnului deputat Ioan Oltean, corului bisericii, domnului primar din Maieru Vasile Borş, pentru minunatele cântece religioase interpretate, domnilor George Nechiti, seniorul şi juniorul, realizatorii troiţelor.
PS Florentin Crihălmeanu a mulţumit credincioşilor pentru calda primire, preotului Claudiu Oltean, celorlalţi preoţi, autorităţilor locale, viceprimarului Aurel Horea, deputatului Ioan Oltean, tuturor celor care au contribuit pentru ca această manifestare religioasă să se desfăşoare în bune condiţii. Au fost acordate diplome pentru cei care au sprijinit această parohie.
Invitaţii au participat apoi la o agapă frăţească după care PS Florentin Crihălmeanu a vizitat Colecţia ,,George Nechiti”, de pe Valea Secerului nr.1369, unde cei doi George Nechiti, tatăl şi fiul au adunat şi expus peste 2000 de obiecte vechi aparţinând culturii tradiţionale. Colecţia de obiecte populare este impresionantă. I-a sprijinit în colectarea lor şi preotul Claudiu Oltean, fiindcă spune dânsul: ,,Este important ca aceste forme de cultură care ne identifică pe noi ca popor, popor creştin, să se transmită, să rămână urmaşilor noştri”.
Am părăsit Valea Secerului-Feldru purtând în sufletul meu o evidentă minune dumnezeiască. Cine ar fi prevăzut prin 1988, că peste câţiva ani, mă voi întâlni cu fostul miliţian de Parva George Nechiti (vecin de scară cu mine în blocul specialistului ) în postura de credincios greco-catolic, de om de bază al bisericii de pe Valea Secerului-Feldru, de constructor de iconostase şi troiţe, de pasionat colecţionar de obiecte ale culturii tradiţionale?
Itinerarul spiritual duminical a continuat la Uriu unde PS Florentin Crihălmeanu a sfinţit locul unde se va construi biserica greco-catolică cu hramul ,,Sfântul Vasile cel Mare”.
PS Florentin Crihălmeanu a fost întâmpinat la capela greco-catolică din Uriu de credincioşii locali şi din Beclean, de preotul paroh Emil Tohăneanu, de protopopul Felician Neagoş, de preotul Alin Cândea, de primarul comunei Şerban Petre. După vecernie s-a dat citire hrisovului care se va pune în zidul noii construcţii, pe urmă s-a sfinţit locul destinat construcţiei noii biserici. La acest ceremonial a participat şi preotul reformat Mihai Gal. Au fost momente emoţionante, localnicii exprimându-şi bucuria pentru edificarea noii biserici.
Preotul Emil Tohăneanu şi PS Florentin Crihălmeanu au mulţumit celor implicaţi în realizarea acestei manifestări, autorităţilor, celor prezenţi.
Participanţii, greco-catolici, ortodocşi, reformaţi, au participat la o agapă frăţească în căminul cultural din localitatea Uriu. Aşa a luat sfârşit itinerarul spiritual din duminica din 26 iunie 2011, prin judeţul nostru, a Episcopului Florentin Crihălmeanu. Simbolic , traseul său a fost unul al reînvierii BRUR.
Ion Radu Zăgreanu
Pe Valea Secerului-Feldru
Preotului Claudiu Oltean
Dealuri cu potire pline cu clorofilă.
Pe o colină,
sub zâmbet verde de codru,
o bisericuţă.
În tăriile cerului - Dumnezeu
ca un soare vesel.
În altar preoţi şi un episcop
,,descălecaţi” în rugăciune.
Ţărani în costume populare.
Sub patrafirul ierbii,
în genunchi,
anotimpul estival
lepădându-se de păcate.
La marginea pădurii,
printre ramuri, ecouri
din cuvintele profesorului Gavril Scridon
elogiind aici
Biserica Blajului
ieşită de sub obroc.
Peste toţi-vara
ca o înveşnicire.
Ion Radu Zăgreanu
Valea Secerului-Feldru: 26 iunie 2011
Duminică, 26 iunie 2011, PS Florentin Crihălmeanu, Episcop al Diecezei Greco-Catolice de Cluj-Gherla s-a aflat în judeţul nostru pentru a participa la două manifestări religioase: în Feldru, la biserica ,,Adormirii Maicii Domnului”de pe Valea Secerului şi la Uriu.
La Feldru, PS Florentin Crihălmeanua a sfinţit două troiţe sponsorizate de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Ioan Oltean, a asistat la prima cuminecare a nouă copilaşi.
PS Florentin Crihălmeanu a fost întâmpinat cu pâine şi sare de doi tineri în costume populare, de credincioşii din localitate şi din zonă., de preotul paroh Claudiu Oltean, de două călugăriţe care s-au ocupat de pregătirea spirituală a copiilor care s-au împărtăşit pentru prima dată, de autorităţile locale.
În compania a 15 preoţi au fost sfinţite cele două troiţe, apoi s-a desfăşurat Sfânta Liturghie. În predica sa PS Florentin Crihălmeanu a cerut celor prezenţi să îşi reînnoiască promisiunile de la botez, să devină ,,pescari de oameni”, aşa cum le-a propus Isus Cristos apostolilor.
După liturghie cei nouă copii care s-au cuminecat pentru prima dată au prezentat un scurt program artistic. Prin versuri şi cântece ei s-au declarat fii ai lui Dumnezeu şi-au exprimat bucuria pentru întâlnirea lor cu Isus Euharisticul. Ei au fost răsplătiţi cu rozare şi cu iconiţe cu portretul Papei Ioan Paul al II-lea, aduse de la Roma.
Preotul paroh Claudiu Oltean a mulţumit PS Florentin Crihălmeanu pentru prezenţa sa în mijlocul credincioşilor de pe Valea Secerului şi din împrejurimi, confraţilor concelebranţi, autorităţilor locale, domnului deputat Ioan Oltean, corului bisericii, domnului primar din Maieru Vasile Borş, pentru minunatele cântece religioase interpretate, domnilor George Nechiti, seniorul şi juniorul, realizatorii troiţelor.
PS Florentin Crihălmeanu a mulţumit credincioşilor pentru calda primire, preotului Claudiu Oltean, celorlalţi preoţi, autorităţilor locale, viceprimarului Aurel Horea, deputatului Ioan Oltean, tuturor celor care au contribuit pentru ca această manifestare religioasă să se desfăşoare în bune condiţii. Au fost acordate diplome pentru cei care au sprijinit această parohie.
Invitaţii au participat apoi la o agapă frăţească după care PS Florentin Crihălmeanu a vizitat Colecţia ,,George Nechiti”, de pe Valea Secerului nr.1369, unde cei doi George Nechiti, tatăl şi fiul au adunat şi expus peste 2000 de obiecte vechi aparţinând culturii tradiţionale. Colecţia de obiecte populare este impresionantă. I-a sprijinit în colectarea lor şi preotul Claudiu Oltean, fiindcă spune dânsul: ,,Este important ca aceste forme de cultură care ne identifică pe noi ca popor, popor creştin, să se transmită, să rămână urmaşilor noştri”.
Am părăsit Valea Secerului-Feldru purtând în sufletul meu o evidentă minune dumnezeiască. Cine ar fi prevăzut prin 1988, că peste câţiva ani, mă voi întâlni cu fostul miliţian de Parva George Nechiti (vecin de scară cu mine în blocul specialistului ) în postura de credincios greco-catolic, de om de bază al bisericii de pe Valea Secerului-Feldru, de constructor de iconostase şi troiţe, de pasionat colecţionar de obiecte ale culturii tradiţionale?
Itinerarul spiritual duminical a continuat la Uriu unde PS Florentin Crihălmeanu a sfinţit locul unde se va construi biserica greco-catolică cu hramul ,,Sfântul Vasile cel Mare”.
PS Florentin Crihălmeanu a fost întâmpinat la capela greco-catolică din Uriu de credincioşii locali şi din Beclean, de preotul paroh Emil Tohăneanu, de protopopul Felician Neagoş, de preotul Alin Cândea, de primarul comunei Şerban Petre. După vecernie s-a dat citire hrisovului care se va pune în zidul noii construcţii, pe urmă s-a sfinţit locul destinat construcţiei noii biserici. La acest ceremonial a participat şi preotul reformat Mihai Gal. Au fost momente emoţionante, localnicii exprimându-şi bucuria pentru edificarea noii biserici.
Preotul Emil Tohăneanu şi PS Florentin Crihălmeanu au mulţumit celor implicaţi în realizarea acestei manifestări, autorităţilor, celor prezenţi.
Participanţii, greco-catolici, ortodocşi, reformaţi, au participat la o agapă frăţească în căminul cultural din localitatea Uriu. Aşa a luat sfârşit itinerarul spiritual din duminica din 26 iunie 2011, prin judeţul nostru, a Episcopului Florentin Crihălmeanu. Simbolic , traseul său a fost unul al reînvierii BRUR.
Ion Radu Zăgreanu
Pe Valea Secerului-Feldru
Preotului Claudiu Oltean
Dealuri cu potire pline cu clorofilă.
Pe o colină,
sub zâmbet verde de codru,
o bisericuţă.
În tăriile cerului - Dumnezeu
ca un soare vesel.
În altar preoţi şi un episcop
,,descălecaţi” în rugăciune.
Ţărani în costume populare.
Sub patrafirul ierbii,
în genunchi,
anotimpul estival
lepădându-se de păcate.
La marginea pădurii,
printre ramuri, ecouri
din cuvintele profesorului Gavril Scridon
elogiind aici
Biserica Blajului
ieşită de sub obroc.
Peste toţi-vara
ca o înveşnicire.
Ion Radu Zăgreanu
Valea Secerului-Feldru: 26 iunie 2011
Bucuriile vieţii
Bucuriile vieţii
Andrei Pleşu ne invită în volumul ,,Despre frumuseţea uitată a vieţii” (Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2011) să redescoperim frumuseţile şi bucuriile vieţii de zi cu zi din existenţa noastră, nu de multe ori plată, stereotipică sau chiar banală.
Autorul se adresează individului obişnuit, nu unui grup elitist, cu multă sinceritate, completând observaţia filosofică, cu mărturisiri referitoare la persoana sa.
,,Micul compendiu de înţelepciune”, propus cu multă benevolenţă, se vrea o ,,ieşire” din ,,vârtejul actualităţilor”, iar din temele abordate se urmăreşte a se extrage acel filon de generalitate aflat ,,dincolo de tranzitoriu şi conjunctural”.
Ai avea impresia că observaţiile sunt fulgurant impresioniste, dar în spatele lor se află raţionamentul filosofic, copt printr-o gestaţie meditativă mai îndelungată.
Andrei Pleşu ne atenţionează amical că prea lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, nu-i descifrăm sensurile, nu ştim să ne bucurăm de momentele ei frumoase, nu-i savurăm clipele paradisiace.
Terapia de ,,destindere” pe care ne-o propune Andrei Pleşu, observând şi analizând ,,percepţia prejmei”, cum ar spune scriitorul Cornel Cotuţiu, este o invitaţie de retragere din vârtejul cotidianului, în noi înşine, în ,,orizontul de interogativitate propriu”, nu pentru a cădea în urâciunea scepticismului, în mizantropie, ci pentru a constata cât este de frumoasă viaţa, câte bucurii ne poate ea oferi: ,,Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”.
Radiografiind prezentul tranziţiei noastre, cu relele şi cu bunele sale, cu umbrele şi luminile lui, Andrei Pleşu nu se transformă într-un moralist naţional, a cărui privire acră să devină acuzatoare. Înţelegerea ,,păcatelor lumii”, ale societăţii contemporane sunt tratate cu ,,voia bună” din amintirile lui Ion Creangă.
De după oblonul ,,urgenţelor”, al ,,asfixiei lumeşti”, Andrei Pleşu îşi acordă un răgaz, o ,,ieşire din timp” pentru a se întreba şi a ne întreba ,,ce facem cu viaţa noastră”, convins ,,că viaţa adevărată este în altă parte”. Eforturile pentru subzistenţă împiedică ,,construcţia interioară a individului”, nu-i asigură armonia destinului său.
Temele abordate se referă la multiplele aspecte ale cotidianului nostru. Marele merit al eseistului este că el le transformă pe acestea într-un dialog imaginar, colocvial, accesibil şi celui cu pretenţii rafinate, dar şi celui mai puţin avizat.
Se începe constatativ, se analizează starea de fapt, apoi fără a se sugera soluţii, direcţii de urmat, se separă apele: binele de rău, frumosul de urât, moralul de imoral, prin stabilirea unor priorităţi.
Andrei Pleşu ne trage parcă un pic de mânecă îndemnându-ne să nu cădem ,,sub vremi”, să ,,identificăm în noi alte repere, nu cele ale imediatului, ci cele ale perenităţii”. Salvarea înseamnă o reîntoarcere la autenticitate: ,,A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competiţie, a-ţi face bine treaba, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale”. Omul ,,întreg” al lui Andrei Pleşu este cel devotat în întregime ,,în tot ceea ce întreprinde”.
Într-o societate cu valorile bulversate, arată Andrei Pleşu, ne definim tot mai mult ,,prin ceea ce respingem”, bucuriile au devenit doar satisfacţii, nu intuim în viaţa noastră ,,acele jaloane esenţiale ale destinului”, divinul a dispărut din cotidianul înconjurător: ,,a spera nu e nimic mai mult decât a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu”.
De fapt ni se propune un autoportret colectiv alcătuit din numeroase ,,fiziologii” caracteristice numeroaselor tipuri umane ale prezentului. Portretizarea noilor ,,specii de ticăloşi” este admirabilă. Ticălosul de vocaţie , ticălosul-model e ,,mediocru şi veleitar, uleios ca o delaţiune şi călău ca un abur toxic, deopotrivă umil şi obraznic, înzestrat prin naştere să lingă, să pupe şi să scuipe după cum e cazul, el nu gândeşte, ci combină oportun, nu acţionează, ci se strecoară convenabil, nu comunică, ci pestiferează”.
Pentru efectul lor terapeutic sunt descrise şi tipurile de cititori: bulimicul, specializatul, suspiciosul, acesta din urmă ,,citeşte pentru a demasca”.
Fişele caracterologice sunt completate cu prezentarea tipurilor de inteligenţă: fără cultură, fără morală, fără spirit şi a tipurilor de vorbitori: oracular, constructiv, popular, cult, diplomat, incontinent, informal.
Deşi nu caută în mod expres circumstanţe atenuante care ar motiva modul atipic de manifestare a individului zilelor noastre, Andrei Pleşu sesizează influenţele epocii asupra umanităţii: odihna şi bucuriile au devenit corvezi, sărbătorile , un mod ,,de a risipi cerul”, nu mai avem ,,răgazuri fertile”, ne mişcăm ,,într-un univers artificial, agitat, infestat de trivialităţi”, ,,trăim stins”, fără ,,gustul onoarei”. Un soi de globalizare, ,,branşarea” la realitate, îţi cere să ,,te aliniezi” la un standard de comportamente şi valori care îţi răpesc tot mai mult clipele cunoaşterii de sine, iniţierea în ,,ordinea subtilă” a lumii. Confuzia de valori este contracarată de o ,,inflaţie de principii”. Libertatea câştigată nu a fost acoperită de responsabilitate, tăcerea impusă în anii comunismului a fost urmată de ,,lătrături şi lături”, trăim din ,,resentimente”, în mijlocul unui ,,circ politic şi publicitar”.
Volumul se încheie cu pagini savuroase despre ,,cetitul cărţilor”, ,,martirajul limbii române”, despre ,,statul la televizor.
Andrei Pleşu îşi menţine degajarea şi când discută aceste aspecte. Preferă cititul ,,organizat”, fără însă a neglija ,,prospeţimea …neprevăzutului” unor lecturi. Lectura matură şi ,,fertilă” este provocată de ,,un orizont de interogativitate propriu”. Un refuz al anonimatului este considerat scrisul.
Încântător este stilul acestor reflecţii morale. Spiritul lor uşor polemic şi ironic nu irită. Ai impresia că autorul face o selecţie aproape barocă a cuvintelor pe care le îmbină şi le struneşte pentru a convinge şi încânta cititorul. În fiecare eseu întâlneşti câte un aspect care te surprinde, pe care nu-l bănuiai când ai început lectura lui. ,,Mărgăritarul” ideatic sau de limbaj provoacă o fericită stare de empatie. Curgerea textului se finalizează de multe ori în mici pasaje sentenţioase şi încântătoare. Se caută mereu, cu fineţe, acel inefabil moral al existenţei noastre.
Andrei Pleşu ne invită să descoperim ,,frumuseţea uitată a vieţii”, nu prinzându-ne de mână sau dădăcindu-ne, ci sugerându-ne alte opţiuni.
Ion Radu Zăgreanu
Andrei Pleşu ne invită în volumul ,,Despre frumuseţea uitată a vieţii” (Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2011) să redescoperim frumuseţile şi bucuriile vieţii de zi cu zi din existenţa noastră, nu de multe ori plată, stereotipică sau chiar banală.
Autorul se adresează individului obişnuit, nu unui grup elitist, cu multă sinceritate, completând observaţia filosofică, cu mărturisiri referitoare la persoana sa.
,,Micul compendiu de înţelepciune”, propus cu multă benevolenţă, se vrea o ,,ieşire” din ,,vârtejul actualităţilor”, iar din temele abordate se urmăreşte a se extrage acel filon de generalitate aflat ,,dincolo de tranzitoriu şi conjunctural”.
Ai avea impresia că observaţiile sunt fulgurant impresioniste, dar în spatele lor se află raţionamentul filosofic, copt printr-o gestaţie meditativă mai îndelungată.
Andrei Pleşu ne atenţionează amical că prea lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, nu-i descifrăm sensurile, nu ştim să ne bucurăm de momentele ei frumoase, nu-i savurăm clipele paradisiace.
Terapia de ,,destindere” pe care ne-o propune Andrei Pleşu, observând şi analizând ,,percepţia prejmei”, cum ar spune scriitorul Cornel Cotuţiu, este o invitaţie de retragere din vârtejul cotidianului, în noi înşine, în ,,orizontul de interogativitate propriu”, nu pentru a cădea în urâciunea scepticismului, în mizantropie, ci pentru a constata cât este de frumoasă viaţa, câte bucurii ne poate ea oferi: ,,Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”.
Radiografiind prezentul tranziţiei noastre, cu relele şi cu bunele sale, cu umbrele şi luminile lui, Andrei Pleşu nu se transformă într-un moralist naţional, a cărui privire acră să devină acuzatoare. Înţelegerea ,,păcatelor lumii”, ale societăţii contemporane sunt tratate cu ,,voia bună” din amintirile lui Ion Creangă.
De după oblonul ,,urgenţelor”, al ,,asfixiei lumeşti”, Andrei Pleşu îşi acordă un răgaz, o ,,ieşire din timp” pentru a se întreba şi a ne întreba ,,ce facem cu viaţa noastră”, convins ,,că viaţa adevărată este în altă parte”. Eforturile pentru subzistenţă împiedică ,,construcţia interioară a individului”, nu-i asigură armonia destinului său.
Temele abordate se referă la multiplele aspecte ale cotidianului nostru. Marele merit al eseistului este că el le transformă pe acestea într-un dialog imaginar, colocvial, accesibil şi celui cu pretenţii rafinate, dar şi celui mai puţin avizat.
Se începe constatativ, se analizează starea de fapt, apoi fără a se sugera soluţii, direcţii de urmat, se separă apele: binele de rău, frumosul de urât, moralul de imoral, prin stabilirea unor priorităţi.
Andrei Pleşu ne trage parcă un pic de mânecă îndemnându-ne să nu cădem ,,sub vremi”, să ,,identificăm în noi alte repere, nu cele ale imediatului, ci cele ale perenităţii”. Salvarea înseamnă o reîntoarcere la autenticitate: ,,A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competiţie, a-ţi face bine treaba, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale”. Omul ,,întreg” al lui Andrei Pleşu este cel devotat în întregime ,,în tot ceea ce întreprinde”.
Într-o societate cu valorile bulversate, arată Andrei Pleşu, ne definim tot mai mult ,,prin ceea ce respingem”, bucuriile au devenit doar satisfacţii, nu intuim în viaţa noastră ,,acele jaloane esenţiale ale destinului”, divinul a dispărut din cotidianul înconjurător: ,,a spera nu e nimic mai mult decât a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu”.
De fapt ni se propune un autoportret colectiv alcătuit din numeroase ,,fiziologii” caracteristice numeroaselor tipuri umane ale prezentului. Portretizarea noilor ,,specii de ticăloşi” este admirabilă. Ticălosul de vocaţie , ticălosul-model e ,,mediocru şi veleitar, uleios ca o delaţiune şi călău ca un abur toxic, deopotrivă umil şi obraznic, înzestrat prin naştere să lingă, să pupe şi să scuipe după cum e cazul, el nu gândeşte, ci combină oportun, nu acţionează, ci se strecoară convenabil, nu comunică, ci pestiferează”.
Pentru efectul lor terapeutic sunt descrise şi tipurile de cititori: bulimicul, specializatul, suspiciosul, acesta din urmă ,,citeşte pentru a demasca”.
Fişele caracterologice sunt completate cu prezentarea tipurilor de inteligenţă: fără cultură, fără morală, fără spirit şi a tipurilor de vorbitori: oracular, constructiv, popular, cult, diplomat, incontinent, informal.
Deşi nu caută în mod expres circumstanţe atenuante care ar motiva modul atipic de manifestare a individului zilelor noastre, Andrei Pleşu sesizează influenţele epocii asupra umanităţii: odihna şi bucuriile au devenit corvezi, sărbătorile , un mod ,,de a risipi cerul”, nu mai avem ,,răgazuri fertile”, ne mişcăm ,,într-un univers artificial, agitat, infestat de trivialităţi”, ,,trăim stins”, fără ,,gustul onoarei”. Un soi de globalizare, ,,branşarea” la realitate, îţi cere să ,,te aliniezi” la un standard de comportamente şi valori care îţi răpesc tot mai mult clipele cunoaşterii de sine, iniţierea în ,,ordinea subtilă” a lumii. Confuzia de valori este contracarată de o ,,inflaţie de principii”. Libertatea câştigată nu a fost acoperită de responsabilitate, tăcerea impusă în anii comunismului a fost urmată de ,,lătrături şi lături”, trăim din ,,resentimente”, în mijlocul unui ,,circ politic şi publicitar”.
Volumul se încheie cu pagini savuroase despre ,,cetitul cărţilor”, ,,martirajul limbii române”, despre ,,statul la televizor.
Andrei Pleşu îşi menţine degajarea şi când discută aceste aspecte. Preferă cititul ,,organizat”, fără însă a neglija ,,prospeţimea …neprevăzutului” unor lecturi. Lectura matură şi ,,fertilă” este provocată de ,,un orizont de interogativitate propriu”. Un refuz al anonimatului este considerat scrisul.
Încântător este stilul acestor reflecţii morale. Spiritul lor uşor polemic şi ironic nu irită. Ai impresia că autorul face o selecţie aproape barocă a cuvintelor pe care le îmbină şi le struneşte pentru a convinge şi încânta cititorul. În fiecare eseu întâlneşti câte un aspect care te surprinde, pe care nu-l bănuiai când ai început lectura lui. ,,Mărgăritarul” ideatic sau de limbaj provoacă o fericită stare de empatie. Curgerea textului se finalizează de multe ori în mici pasaje sentenţioase şi încântătoare. Se caută mereu, cu fineţe, acel inefabil moral al existenţei noastre.
Andrei Pleşu ne invită să descoperim ,,frumuseţea uitată a vieţii”, nu prinzându-ne de mână sau dădăcindu-ne, ci sugerându-ne alte opţiuni.
Ion Radu Zăgreanu
Adio
Adio. La Lechinţa
Lui Ilie Săsărman
Un turn înclinat.
Ziduri în prăbuşire.
În căldarea clorofilei
coline cu vii.
Deasupra lor soarele
strângând în braţe
căldura de iunie
pentru paharele toamnei.
În spinările dealurilor,
înfipte ca nişte securi
tropote dintr-o uitată istorie.
Pe treptele dinspre liceu
doi adolescenţi coborând
din examenul de bacalaureat
sub teii din curtea bisericii evanghelice.
În urma lor vara
cu un ochi îndrăgostit.
Ion Radu Zăgreanu
Lui Ilie Săsărman
Un turn înclinat.
Ziduri în prăbuşire.
În căldarea clorofilei
coline cu vii.
Deasupra lor soarele
strângând în braţe
căldura de iunie
pentru paharele toamnei.
În spinările dealurilor,
înfipte ca nişte securi
tropote dintr-o uitată istorie.
Pe treptele dinspre liceu
doi adolescenţi coborând
din examenul de bacalaureat
sub teii din curtea bisericii evanghelice.
În urma lor vara
cu un ochi îndrăgostit.
Ion Radu Zăgreanu
joi, 17 martie 2011
Vânt de februarie
Vânt de februarie
Peste zăpadă,
vânt de februarie.
Lin primăvara.
Sâmbătă, 12 februarie 2011. Vânt năbădăios. Aştept ca din clipă în clipă versul: ,,De pe vârful şurii noastre/ Smulge-n zbor câte-o şindrilă.”, din poezia ,,Toamna” de Octavian Goga, să prindă întruchipare faptică. Pădurea de acăţi din Suseniul Malinulu îţi oferă un spectacol sonor înfundat, o răscolire a cotloanelor codrului puţin înfricoşătoare, puţin incitantă. Fierberea zgomotoasă de pe deal a continuat până noaptea târziu.
Încă o dată memoria involuntară a lui Marcel Proust mă expediază înspre adolescenţă , spre cartea de versuri ,,Prometeu descătuşat”a lui P. B. Shelley. Mă revăd, prin 1965, anul când a apărut această carte în traducerea lui Petre Solomon, patrulând pe calea ferată şi recitând: ,,Vânt aspru ,plângător/Prea trist ca să mai cânţi,/Vânt şui, care sub nori,/Prin noapte te frămânţi”. Pentru mine, imaginea vântului din ultimul vers al acestei strofei, nu a fost înlocuită cu o altă alegere poetică mai impresionantă.
Continuarea poeziei: ,,Furtună ce-n van plângi,/Pădure, tu, scâlâmbă,/Şes trist şi râpe adânci,/Bociţi, căci lumea-i strâmbă!”, ar putea fi o fină aluzie la adresa vremurilor pe care le parcurgem. Să nu devenim moralişti şi să revenim la vântul de februarie.
A doua zi, un vecin mi-a spus că toată noaptea a sunat pădurea, parcă ar fi fost o oală cu găluşte. Comparaţia lui m-a surprins, dar i-am dat dreptate. Din punctul lui de vedere avea dreptate. Totul depinde de reperele la care te raportezi: ,,Vânt aspru, plângător” şi oala cu sarmale.
Ion Radu Zăgreanu
Peste zăpadă,
vânt de februarie.
Lin primăvara.
Sâmbătă, 12 februarie 2011. Vânt năbădăios. Aştept ca din clipă în clipă versul: ,,De pe vârful şurii noastre/ Smulge-n zbor câte-o şindrilă.”, din poezia ,,Toamna” de Octavian Goga, să prindă întruchipare faptică. Pădurea de acăţi din Suseniul Malinulu îţi oferă un spectacol sonor înfundat, o răscolire a cotloanelor codrului puţin înfricoşătoare, puţin incitantă. Fierberea zgomotoasă de pe deal a continuat până noaptea târziu.
Încă o dată memoria involuntară a lui Marcel Proust mă expediază înspre adolescenţă , spre cartea de versuri ,,Prometeu descătuşat”a lui P. B. Shelley. Mă revăd, prin 1965, anul când a apărut această carte în traducerea lui Petre Solomon, patrulând pe calea ferată şi recitând: ,,Vânt aspru ,plângător/Prea trist ca să mai cânţi,/Vânt şui, care sub nori,/Prin noapte te frămânţi”. Pentru mine, imaginea vântului din ultimul vers al acestei strofei, nu a fost înlocuită cu o altă alegere poetică mai impresionantă.
Continuarea poeziei: ,,Furtună ce-n van plângi,/Pădure, tu, scâlâmbă,/Şes trist şi râpe adânci,/Bociţi, căci lumea-i strâmbă!”, ar putea fi o fină aluzie la adresa vremurilor pe care le parcurgem. Să nu devenim moralişti şi să revenim la vântul de februarie.
A doua zi, un vecin mi-a spus că toată noaptea a sunat pădurea, parcă ar fi fost o oală cu găluşte. Comparaţia lui m-a surprins, dar i-am dat dreptate. Din punctul lui de vedere avea dreptate. Totul depinde de reperele la care te raportezi: ,,Vânt aspru, plângător” şi oala cu sarmale.
Ion Radu Zăgreanu
Când nimeni nu mai crede în nimeni
Când nimeni nu mai crede în nimeni
De 38 de ani slujesc învăţământul românesc în calitate de profesor de limba si literatura română. Niciodată ca acum, nu am constatat o mai mare lipsă de încredere în cei care activează în domeniul didactic. Şefimea, de la cel mai mic nivel, până la cel mai înalt, nu mai are încredere în oamenii care deservesc sistemul de învăţământ. Nimic, după unii, nu se mai face fără a dovedi scriptic, cu un măldar de hârţoage că ai fost la ore, că ţi-ai ţinut ora de dirigenţie, că ai organizat şedinţele cu părinţii, că faci ore suplimentare de pregătire cu elevii tăi, că editezi reviste şcolare, că organizezi cu şcolarii excursii şi multe activităţi şi acţiuni extracurriculare etc.
Pentru toate aceste trebuie să laşi ,,urme”, ni se spune mereu. Vorba Elenei Ceauşescu: ,,-Unde-i dovada?”. Dacă te-ai ţine de ,,fabricat” hârtii, nu ai mai avea timp să îţi parcurgi materia obiectului pe care îl predai. Privind retrospectiv , ,,iepoca” lui Nicolae Ceauşescu îţi apare acum ca o dulce şi blândă perioadă a industriei de ,,hârtii” pe care trebuie să le pui în mişcare în zilele noastre, dacă vrei să fii evaluat pozitiv..
Dacă faci o şedinţă cu părinţii, procesul-verbal semnat de părinţii participanţi trebuie înregistrat cu număr la secretariatul şcolii, zice-se, ca să poţi dovedi că şedinţa a avut loc.
Într-o zi, o secretară de şcoală propunea ca fiecare diriginte să aibă un registru de intrări şi ieşiri, în care să consemneze toate hârtiile doveditoare ale activităţii sale. Suntem în plin Kafka, în timp ce de aproape un an nu avem hârtie igienică la toalete, zgribulim de fig fiindcă nu sunt bani de căldură, nu avem tuşuri şi toner pentru imprimante.
O directoare din mediul rural, îmi mărturisea că simte că aproape are orgasm, când termină de întocmit şi de scris câte un braţ de tot soiul de materiale şi de hârtii, care i se solicită, bucuroasă că încă nu a capotat de atâtea cerinţe.
Oare chiar nimeni nu mai are încredere în nimeni în învăţământul românesc de azi?
Prof. Ion Radu Zăgreanu
Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” Beclean
Jud. Bistriţa-Năsăud
De 38 de ani slujesc învăţământul românesc în calitate de profesor de limba si literatura română. Niciodată ca acum, nu am constatat o mai mare lipsă de încredere în cei care activează în domeniul didactic. Şefimea, de la cel mai mic nivel, până la cel mai înalt, nu mai are încredere în oamenii care deservesc sistemul de învăţământ. Nimic, după unii, nu se mai face fără a dovedi scriptic, cu un măldar de hârţoage că ai fost la ore, că ţi-ai ţinut ora de dirigenţie, că ai organizat şedinţele cu părinţii, că faci ore suplimentare de pregătire cu elevii tăi, că editezi reviste şcolare, că organizezi cu şcolarii excursii şi multe activităţi şi acţiuni extracurriculare etc.
Pentru toate aceste trebuie să laşi ,,urme”, ni se spune mereu. Vorba Elenei Ceauşescu: ,,-Unde-i dovada?”. Dacă te-ai ţine de ,,fabricat” hârtii, nu ai mai avea timp să îţi parcurgi materia obiectului pe care îl predai. Privind retrospectiv , ,,iepoca” lui Nicolae Ceauşescu îţi apare acum ca o dulce şi blândă perioadă a industriei de ,,hârtii” pe care trebuie să le pui în mişcare în zilele noastre, dacă vrei să fii evaluat pozitiv..
Dacă faci o şedinţă cu părinţii, procesul-verbal semnat de părinţii participanţi trebuie înregistrat cu număr la secretariatul şcolii, zice-se, ca să poţi dovedi că şedinţa a avut loc.
Într-o zi, o secretară de şcoală propunea ca fiecare diriginte să aibă un registru de intrări şi ieşiri, în care să consemneze toate hârtiile doveditoare ale activităţii sale. Suntem în plin Kafka, în timp ce de aproape un an nu avem hârtie igienică la toalete, zgribulim de fig fiindcă nu sunt bani de căldură, nu avem tuşuri şi toner pentru imprimante.
O directoare din mediul rural, îmi mărturisea că simte că aproape are orgasm, când termină de întocmit şi de scris câte un braţ de tot soiul de materiale şi de hârtii, care i se solicită, bucuroasă că încă nu a capotat de atâtea cerinţe.
Oare chiar nimeni nu mai are încredere în nimeni în învăţământul românesc de azi?
Prof. Ion Radu Zăgreanu
Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” Beclean
Jud. Bistriţa-Năsăud
duminică, 6 martie 2011
O carte pentru tineri şi nu numai
O carte pentru tineri şi nu numai
,,Dragi tineri, Biserica se bazează pe voi! Are nevoie de credinţa voastră vie, de caritatea voastră creativă şi de dinamismul speranţei voastre.” (Papa Benedict al XVI-lea)
Sub egida ASTRU, adică Asociaţia Tineretului Român Unit din Cluj, prin colaborarea preoţilor Iuliu Bontaş, Nicolae Jarda, Cristian Sabău, Călin Sechelea, Mircea Sonea, Radu Tălpălariu şi a următoarelor persoane: Horia Bursaş, Delia Dumitraş, Raluca Fernea, Mihai Floran, Laura Sopon, a apărut lucrarea ,,Întăriţi în credinţă. Itinerariu spiritual pentru tineri. Postul Mare 2011” (Editura ,,Galaxia Gutenberg”,2011), un ,,ghid spiritual pentru perioada Postului Mare”(Pr. Cristian Goia, Asistent spiritual ASTRU Cluj, prefaţatorul cărţii). Pentru fiecare zi a Postului Mare, volumul propune ,,următorul desfăşurător”: ,,Citesc cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia zilei”, ,,Meditez” pe baza unui scurt comentariu care mi se oferă la ceea ce ar trebui transpus în viaţa de zi cu zi, din cuvântului Evangheliei, ,,Mă rog”, având în faţă textul unei scurte rugăciuni, pentru a întări dialogul personal cu Dumnezeu, ,,Acţionez”, pentru a pune ,,în practică cuvântul lui Dumnezeu”.
Reţinem spre exemplificare exemplele din prima şi ultima zi de post, din comentariile evangheliilor acestor zile, din îndemnurile adresat celor care se vor antrena în acest itinerariu spiritual: ,,Postul este prin definiţie un exerciţiu al înrădăcinării în credinţă”, ,,Hristos îmi oferă victoria asupra mea”, ,,Îmi propun să renunţ la câteva lucruri care îmi fac plăcere în acest Post”, ,,Azi îţi mulţumesc pentru că prin Învierea Ta a dat valoare vieţii mele!”.
Am cumpărat şi eu această carte şi îmi propun să-i urmez itinerariul spiritual care ni-l propune. Sper ca la finalul acestui Post să pot concluziona pozitiv, sub semnul împlinirilor: ,,Îi mulţumesc Domnului pentru visele şi năzuinţele pe care mi le-a plantat în suflet. Îi cer putere şi inspiraţie de a le aduce la viaţă”( Din îndemnurile pentru ziua de duminică, 27 martie).
Ion Radu Zăgreanu
,,Dragi tineri, Biserica se bazează pe voi! Are nevoie de credinţa voastră vie, de caritatea voastră creativă şi de dinamismul speranţei voastre.” (Papa Benedict al XVI-lea)
Sub egida ASTRU, adică Asociaţia Tineretului Român Unit din Cluj, prin colaborarea preoţilor Iuliu Bontaş, Nicolae Jarda, Cristian Sabău, Călin Sechelea, Mircea Sonea, Radu Tălpălariu şi a următoarelor persoane: Horia Bursaş, Delia Dumitraş, Raluca Fernea, Mihai Floran, Laura Sopon, a apărut lucrarea ,,Întăriţi în credinţă. Itinerariu spiritual pentru tineri. Postul Mare 2011” (Editura ,,Galaxia Gutenberg”,2011), un ,,ghid spiritual pentru perioada Postului Mare”(Pr. Cristian Goia, Asistent spiritual ASTRU Cluj, prefaţatorul cărţii). Pentru fiecare zi a Postului Mare, volumul propune ,,următorul desfăşurător”: ,,Citesc cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelia zilei”, ,,Meditez” pe baza unui scurt comentariu care mi se oferă la ceea ce ar trebui transpus în viaţa de zi cu zi, din cuvântului Evangheliei, ,,Mă rog”, având în faţă textul unei scurte rugăciuni, pentru a întări dialogul personal cu Dumnezeu, ,,Acţionez”, pentru a pune ,,în practică cuvântul lui Dumnezeu”.
Reţinem spre exemplificare exemplele din prima şi ultima zi de post, din comentariile evangheliilor acestor zile, din îndemnurile adresat celor care se vor antrena în acest itinerariu spiritual: ,,Postul este prin definiţie un exerciţiu al înrădăcinării în credinţă”, ,,Hristos îmi oferă victoria asupra mea”, ,,Îmi propun să renunţ la câteva lucruri care îmi fac plăcere în acest Post”, ,,Azi îţi mulţumesc pentru că prin Învierea Ta a dat valoare vieţii mele!”.
Am cumpărat şi eu această carte şi îmi propun să-i urmez itinerariul spiritual care ni-l propune. Sper ca la finalul acestui Post să pot concluziona pozitiv, sub semnul împlinirilor: ,,Îi mulţumesc Domnului pentru visele şi năzuinţele pe care mi le-a plantat în suflet. Îi cer putere şi inspiraţie de a le aduce la viaţă”( Din îndemnurile pentru ziua de duminică, 27 martie).
Ion Radu Zăgreanu
marți, 8 februarie 2011
Feluritele ninsori
Feluritele ninsori
Copilărie.
Feluritele ninsori.
Amintiri albe.
Cronologic, mi-au mângâiat întâi creştetul ninsorile copilăriei. Când am perceput revelaţia acestui fenomen? Nu am reţinut momentul în care mi-am dat seama că stăteam în ninsoare minunându-mă de jocul fulgilor de nea.
Apoi spre sfârşitul anilor de liceu am descoperit ninsorile lui Bacovia. M-au impresionat versurile:,,Ninge grozav pe câmp la abator/Şi sânge cald se scurge pe canal”(,,Tablou de iarnă”), sau: ,,Te uită cum ninge decembre”(,,Decembre”).
În anii facultăţii m-am lăsat acoperit de ninsorile lui Esenin, am reţinut splendida imagine din poezia lui Nicolae Labiş, ,,Scrisoare mamei”: ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş”.
Căderea ninsorilor labişiene am concretizat-o vizual privind de la fereastra fostei clase a VII-a C, apoi a VIII-a C, de prin anii 1981-1982, de la Şcoala Generală ,,Vasile Scurtu” din Parva, peisajul hibernal pe care îl oferea dealul Poclazului şi drumul forestier de pe lângă apa Rebrei, îndreptându-se spre munţi. Splendida privelişte a ninsorilor căzânde pe stâncile Poclazului se continua cu fuga lor spre gura drumului şerpuind spre inima muntelui.
Când cutreieram împreună cu colegii de şcoală dealurile Parvei, cu misiuni de şcolarizare a elevilor din clasele a IX-a şi a X-a, prin deceniul opt, mă fascina spectacolul ninsorii aşternându-se peste oile din staulele ţăranilor. Să priveşti oile ciugulind fân, iar deasupra lor cerul hibernal să-şi scuture jocurile albe şi nebunatice al fulgilor de omăt, era sinonim cu a viziona un film cu imagini divine. Nu se putea să nu-ţi aminteşti de poezia ,,Belşug” a lui Tudor Arghezi şi să nu faci o substituire de cuvinte, în loc de ,,boi” să apară oi.: ,,Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/Îi vezi lăsată umbra printre” oi.
Mai târziu am avut şansa să descopăr ninsorile de la Malin pe care le-am asociat cu o imagine a unui poster, în care poetul Nichita Stănescu apare cu braţele întinse, parcă ar aştepta să-i cadă cerul pe umeri, sau îngerii să i se aşeze pe braţe pentru a-l înălţa în văzduh.
Mai am în colecţia mea de ninsori şi pe acelea pe care nu le-am văzut încă, dar pe care mi le doresc să le înregistrez pe retină. Am promis unor prieteni didactici că voi reveni la Vermeş ca să admir din turnul bisericii evanghelice(din păcate atât a mai rămas din ea, sper că nu s-a prăbuşit şi turnul) de lângă şcoală, cum, vorba lui George Bacovia ,,ninge prăpădind”, peste întinderile care se oferă ochiului, din acel turn.
De vreo zece ani, când predau la clasa a VI-a pastelul ,,Iarna” al lui Vasile Alecsandri şi se nimereşte ca sala de clasă să fie una orientată înspre Someş, spre pădurea Bileagului, retrăiesc această suită de ninsori, amintită anterior, atunci când fulguiala este concomitentă cu studierea acestui text literar suport.
Retrospectiv, ninsorile mele, par a avea vârstele lor, ele devenind fundalul cromatic al unui timp transformat în amintiri.
Feluritele ninsori! Unul sau mai multe paragrafe ale vieţii, secvenţe ale existenţei! Care au fost cele mai frumoase? Încă nu ştiu!
Ion Radu Zăgreanu
Copilărie.
Feluritele ninsori.
Amintiri albe.
Cronologic, mi-au mângâiat întâi creştetul ninsorile copilăriei. Când am perceput revelaţia acestui fenomen? Nu am reţinut momentul în care mi-am dat seama că stăteam în ninsoare minunându-mă de jocul fulgilor de nea.
Apoi spre sfârşitul anilor de liceu am descoperit ninsorile lui Bacovia. M-au impresionat versurile:,,Ninge grozav pe câmp la abator/Şi sânge cald se scurge pe canal”(,,Tablou de iarnă”), sau: ,,Te uită cum ninge decembre”(,,Decembre”).
În anii facultăţii m-am lăsat acoperit de ninsorile lui Esenin, am reţinut splendida imagine din poezia lui Nicolae Labiş, ,,Scrisoare mamei”: ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş”.
Căderea ninsorilor labişiene am concretizat-o vizual privind de la fereastra fostei clase a VII-a C, apoi a VIII-a C, de prin anii 1981-1982, de la Şcoala Generală ,,Vasile Scurtu” din Parva, peisajul hibernal pe care îl oferea dealul Poclazului şi drumul forestier de pe lângă apa Rebrei, îndreptându-se spre munţi. Splendida privelişte a ninsorilor căzânde pe stâncile Poclazului se continua cu fuga lor spre gura drumului şerpuind spre inima muntelui.
Când cutreieram împreună cu colegii de şcoală dealurile Parvei, cu misiuni de şcolarizare a elevilor din clasele a IX-a şi a X-a, prin deceniul opt, mă fascina spectacolul ninsorii aşternându-se peste oile din staulele ţăranilor. Să priveşti oile ciugulind fân, iar deasupra lor cerul hibernal să-şi scuture jocurile albe şi nebunatice al fulgilor de omăt, era sinonim cu a viziona un film cu imagini divine. Nu se putea să nu-ţi aminteşti de poezia ,,Belşug” a lui Tudor Arghezi şi să nu faci o substituire de cuvinte, în loc de ,,boi” să apară oi.: ,,Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/Îi vezi lăsată umbra printre” oi.
Mai târziu am avut şansa să descopăr ninsorile de la Malin pe care le-am asociat cu o imagine a unui poster, în care poetul Nichita Stănescu apare cu braţele întinse, parcă ar aştepta să-i cadă cerul pe umeri, sau îngerii să i se aşeze pe braţe pentru a-l înălţa în văzduh.
Mai am în colecţia mea de ninsori şi pe acelea pe care nu le-am văzut încă, dar pe care mi le doresc să le înregistrez pe retină. Am promis unor prieteni didactici că voi reveni la Vermeş ca să admir din turnul bisericii evanghelice(din păcate atât a mai rămas din ea, sper că nu s-a prăbuşit şi turnul) de lângă şcoală, cum, vorba lui George Bacovia ,,ninge prăpădind”, peste întinderile care se oferă ochiului, din acel turn.
De vreo zece ani, când predau la clasa a VI-a pastelul ,,Iarna” al lui Vasile Alecsandri şi se nimereşte ca sala de clasă să fie una orientată înspre Someş, spre pădurea Bileagului, retrăiesc această suită de ninsori, amintită anterior, atunci când fulguiala este concomitentă cu studierea acestui text literar suport.
Retrospectiv, ninsorile mele, par a avea vârstele lor, ele devenind fundalul cromatic al unui timp transformat în amintiri.
Feluritele ninsori! Unul sau mai multe paragrafe ale vieţii, secvenţe ale existenţei! Care au fost cele mai frumoase? Încă nu ştiu!
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 6 februarie 2011
Patria neliniştii
Patria neliniştii
,,Nu mai am dreptul să mă opresc
Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit
Pune în pericol universul
Suspendat pe buzele mele”
(Ana Blandiana)
Pentru Ana Blandiana poezia este sinonimă cu o ,,patrie a neliniştii”, în care locuieşte cu înfrigurarea aşteptării momentului când ea va fi ,,trecută pe curat” în ,,patria A4”. Poeta a ajuns la acel punct al destinului său literar când cuvântul ,,nespus”, neaşternut pe coala albă, ar strica echilibrul universului său interior: ,,Nu mai am dreptul să mă opresc/Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit/Pune în pericol universul/Suspendat pe buzele mele”(,,Biografie”). Poezia devine o obligaţie asumată în confruntarea cu timpul şi cu moartea.
Acesta este sensul major şi grav al poemelor Anei Blandiana din volumul ,,Patria mea A4”(Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2010).
Poeta , o ,,insulă a singurătăţii”, amăgeşte timpul, ,,personajul transparent” prin creaţie: ,,Doar după ani, după decenii/Începi să-i descoperi/Urmele/Întipărite în carne,/Adânci/Ca nişte urme de gheare./Tot ce ştiu despre el/Este că se pregăteşte/Spre locul/Unde încetează să fie”(,,Un personaj transparent”). Scurgerea clepsidrică a timpului este inevitabil un drum spre moarte: ,,Visul opririi/Din drumul spre moarte/Seamănă morţii”(,,Clepsidră”). Tot o clepsidră este şi moara care macină în mod indirect şi dispariţia noastră: ,,Unde e moara care macină tot ce dispare”(,,Stăpânul morii”). Timpul, prieten al începutul fiecărui destin uman, fiindcă ,,ne umple/Ca nişte forme fără fond”(,,El”), se transformă treptat într-o ameninţare a sfârşitului, pe care poeta o descifrează subtil şi aluziv în frunzele convinse că desprinderea lor din ramuri ,,e doar o experienţă minunată”(,,Carnaval”), în naşterea firească, percepută ca o ,,înlocuire” a celui care dă viaţă (,,Povestea din calendar”), în ştafeta dintre generaţii(,,Numărătoarea”), în universul domestic surprins static, în care moartea este o aşteptare: ,,În această lume/De la care învăţăm să murim”(,,Paianta”), în simbolistica unei călătorii pe o stradă cu ,,o pantă din ce în ce mai periculoasă”(,,Panta”).
Un reper sigur, un refugiu care face acceptabilă teama de moarte şi de singurătate este pentru poetă prezenţa lui Dumnezeu. Căutare şi implorarea divinităţii aduce aminte de psalmii lui Tudor Arghezi: ,,Faptul că nu te văd…/Nu-nseamnă că nu eşti/Poate întârzii”(,,Recviem”)..
Multe din poeziile acestui volum au o tematică religioasă. Prezenţa lui Dumnezeu, deşi nu este percepută atât de cutremurător ca la Tudor Arghezi (,,Duhovnicească”, ,,Între două nopţi”, este la fel de insistent căutată: ,,Cum poate să fie să simţi/Că te împinge din spate/Cineva sau ceva,/Fără să te poţi împotrivi,/Fără să ştii înspre ce”(,,Recviem”).
Poeta îi cere iertare lui Dumnezeu pentru încercarea de a se apropia de el: ,,Încerc să te-ajung, să m-apropiu,/Să-mi închipui că te-am atins”(,,Scară”). Îi repugnă credinţa ,,de consum”, pozată(,,În frescă”), laicizarea, secularizarea cotidianului. Bisericile, ,,ca nişte case cu propietarul plecat”(,,Biserici închise”), par pentru tinerii de astăzi nişte locuinţe bizare: ,,Cine este cel ce a locuit cândva/Într-o casă atât de mare”(,,Biserici închise”). Dumnezeu s-a acomodat pentru a se apropia de tineri, ,,învaţă să meargă pe role/Ca să-i poată salva”(,,Pe role”). Oamenii mai păstrează doar rămăşiţe ale divinităţii aşezate în ei. ,,Cureaua rucsacului”, metaforă pentru viaţa de zi cu zi, ,,roade cioturile cu rămăşiţe de pene” angelice.
Dumnezeu este speranţa, ancora izbăvirii tradusă în cuvinte: ,,Nu mă lăsa /Să cad în viitor,/Să mă destram în timpul ce-o să vină…/Fii pentru mine ancora/În lut/În stare să mă ţină strâns cu iarba/În astăzi…/Iar eu am început să scriu/Tăcerea ta./Tăcerea ta/ Din care toate curg/Cum curge sângele din rană”(,,Recviem”). Încrederea reînvierii atenuează teama de moarte: ,,Fără speranţa trezirii,/Suntem închişi în propriul somn”(,,Paralele”).
O soluţie salvatoare este retragerea mioritică în taina comuniunii cu natura, acceptarea calmă, senină a sfârşitului: ,,Afară pe coline sufletul/Îşi regăseşte respiraţia”(,,Afară pe coline”); ,,Mă supun ierbii/Care mă salvează/De neliniştea care sunt eu însămi”(,,Exorcizare”).
Poeta trece pe sub furcile caudine ale cuvintelor, bate la porţile salvării prin retragerea în natură, îl caută pe Dumnezeu. Obosită parcă: ,,Şi nici nu suntem de fapt,/Decât resturi, forme golite/Faguri din care mierea eternităţii/S-a scurs”(,,Faguri”), alege până la urmă tot ,,patria neliniştii”, poezia, pândind starea ei de inefabil pentru a o ,,trece pe curat” în ,,patria A4”, fiindcă ,,nemurirea nu e decât încăpăţânarea”(,,Reconstituiri”) de a o lua ,,de la capăt”.
Ion Radu Zăgreanu
,,Nu mai am dreptul să mă opresc
Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit
Pune în pericol universul
Suspendat pe buzele mele”
(Ana Blandiana)
Pentru Ana Blandiana poezia este sinonimă cu o ,,patrie a neliniştii”, în care locuieşte cu înfrigurarea aşteptării momentului când ea va fi ,,trecută pe curat” în ,,patria A4”. Poeta a ajuns la acel punct al destinului său literar când cuvântul ,,nespus”, neaşternut pe coala albă, ar strica echilibrul universului său interior: ,,Nu mai am dreptul să mă opresc/Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit/Pune în pericol universul/Suspendat pe buzele mele”(,,Biografie”). Poezia devine o obligaţie asumată în confruntarea cu timpul şi cu moartea.
Acesta este sensul major şi grav al poemelor Anei Blandiana din volumul ,,Patria mea A4”(Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2010).
Poeta , o ,,insulă a singurătăţii”, amăgeşte timpul, ,,personajul transparent” prin creaţie: ,,Doar după ani, după decenii/Începi să-i descoperi/Urmele/Întipărite în carne,/Adânci/Ca nişte urme de gheare./Tot ce ştiu despre el/Este că se pregăteşte/Spre locul/Unde încetează să fie”(,,Un personaj transparent”). Scurgerea clepsidrică a timpului este inevitabil un drum spre moarte: ,,Visul opririi/Din drumul spre moarte/Seamănă morţii”(,,Clepsidră”). Tot o clepsidră este şi moara care macină în mod indirect şi dispariţia noastră: ,,Unde e moara care macină tot ce dispare”(,,Stăpânul morii”). Timpul, prieten al începutul fiecărui destin uman, fiindcă ,,ne umple/Ca nişte forme fără fond”(,,El”), se transformă treptat într-o ameninţare a sfârşitului, pe care poeta o descifrează subtil şi aluziv în frunzele convinse că desprinderea lor din ramuri ,,e doar o experienţă minunată”(,,Carnaval”), în naşterea firească, percepută ca o ,,înlocuire” a celui care dă viaţă (,,Povestea din calendar”), în ştafeta dintre generaţii(,,Numărătoarea”), în universul domestic surprins static, în care moartea este o aşteptare: ,,În această lume/De la care învăţăm să murim”(,,Paianta”), în simbolistica unei călătorii pe o stradă cu ,,o pantă din ce în ce mai periculoasă”(,,Panta”).
Un reper sigur, un refugiu care face acceptabilă teama de moarte şi de singurătate este pentru poetă prezenţa lui Dumnezeu. Căutare şi implorarea divinităţii aduce aminte de psalmii lui Tudor Arghezi: ,,Faptul că nu te văd…/Nu-nseamnă că nu eşti/Poate întârzii”(,,Recviem”)..
Multe din poeziile acestui volum au o tematică religioasă. Prezenţa lui Dumnezeu, deşi nu este percepută atât de cutremurător ca la Tudor Arghezi (,,Duhovnicească”, ,,Între două nopţi”, este la fel de insistent căutată: ,,Cum poate să fie să simţi/Că te împinge din spate/Cineva sau ceva,/Fără să te poţi împotrivi,/Fără să ştii înspre ce”(,,Recviem”).
Poeta îi cere iertare lui Dumnezeu pentru încercarea de a se apropia de el: ,,Încerc să te-ajung, să m-apropiu,/Să-mi închipui că te-am atins”(,,Scară”). Îi repugnă credinţa ,,de consum”, pozată(,,În frescă”), laicizarea, secularizarea cotidianului. Bisericile, ,,ca nişte case cu propietarul plecat”(,,Biserici închise”), par pentru tinerii de astăzi nişte locuinţe bizare: ,,Cine este cel ce a locuit cândva/Într-o casă atât de mare”(,,Biserici închise”). Dumnezeu s-a acomodat pentru a se apropia de tineri, ,,învaţă să meargă pe role/Ca să-i poată salva”(,,Pe role”). Oamenii mai păstrează doar rămăşiţe ale divinităţii aşezate în ei. ,,Cureaua rucsacului”, metaforă pentru viaţa de zi cu zi, ,,roade cioturile cu rămăşiţe de pene” angelice.
Dumnezeu este speranţa, ancora izbăvirii tradusă în cuvinte: ,,Nu mă lăsa /Să cad în viitor,/Să mă destram în timpul ce-o să vină…/Fii pentru mine ancora/În lut/În stare să mă ţină strâns cu iarba/În astăzi…/Iar eu am început să scriu/Tăcerea ta./Tăcerea ta/ Din care toate curg/Cum curge sângele din rană”(,,Recviem”). Încrederea reînvierii atenuează teama de moarte: ,,Fără speranţa trezirii,/Suntem închişi în propriul somn”(,,Paralele”).
O soluţie salvatoare este retragerea mioritică în taina comuniunii cu natura, acceptarea calmă, senină a sfârşitului: ,,Afară pe coline sufletul/Îşi regăseşte respiraţia”(,,Afară pe coline”); ,,Mă supun ierbii/Care mă salvează/De neliniştea care sunt eu însămi”(,,Exorcizare”).
Poeta trece pe sub furcile caudine ale cuvintelor, bate la porţile salvării prin retragerea în natură, îl caută pe Dumnezeu. Obosită parcă: ,,Şi nici nu suntem de fapt,/Decât resturi, forme golite/Faguri din care mierea eternităţii/S-a scurs”(,,Faguri”), alege până la urmă tot ,,patria neliniştii”, poezia, pândind starea ei de inefabil pentru a o ,,trece pe curat” în ,,patria A4”, fiindcă ,,nemurirea nu e decât încăpăţânarea”(,,Reconstituiri”) de a o lua ,,de la capăt”.
Ion Radu Zăgreanu
vineri, 28 ianuarie 2011
Octava de rugaciune pentru unitatea crestinilor, Beclean, 18-25 ianuarie 2011
Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, la Beclean
,,Binecuvântăm pe toţi cei care, cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi evlavie, vor participa la Rugăciunea pentru unitatea creştinilor, cu speranţa că, astfel, Biserica lui Hristos va înainta pe drumul idealului unităţii (cf. Io 17, 21)”- + Florentin Crihălmeanu, Episcop Eparhial de Cluj-Gherla
În perioada 18-25 ianuarie 2011, s-a desfăşurat în biserica greco-catolică ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Beclean ,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”. Tradiţia acestei săptămâni de rugăciune datează din anul 1908 . Promotorul ei a fost Paul Wattson.
La Beclean iniţiatorii acestei săptămâni de rugăciune pentru unitatea creştinilor au fost preoţii Felician Neagoş şi Alin Cândea.
Au răspuns comuniunii în rugăciune : pastorul adventist Ilie Cristea de la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Beclean (joi, 20 ianuarie), pastorul penticostal Misi Szas de la Biserica Penticostală Maghiară Beclean (vineri, 21 ianuarie), preotul greco-catolic Angel Zarecki, consilier eparhial al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş (sâmbătă, 22 ianuarie), preotul Adrian Cherhaţ, de la Parohia Ortodoxă III Beclean( duminică, 23 ianuarie), pastorul penticostal Luca Deneş, de la Biserica Penticostală Nr.1 Beclean ( luni, 24 ianuarie).
Serile de înălţare spirituală au constat în rugăciuni pentru unitatea creştinilor, în adoraţii euharistice, iar invitaţii au vorbit asistenţei despre nevoia de unitate a creştinilor, despre necesitatea redescoperirii valorilor ,,care constituie unitatea primei comunităţi creştine din Ierusalim, atunci când era stăruitoare în învăţătura Apostolilor şi în comuniune fraternă, la frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
Probabil că rugăciunea pe care preotul Alin Cândea o rosteşte de vreo cinci ani, în cadrul liturghiei, în momentul Ieşirii cu Daruri: ,,Pentru toţi fraţii noştri creştini din oraş: romano-catolici, ortodocşi, reformaţi, penticostali, adventişti, baptişti, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa cerească, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor .Amin”, începe să dea roade.
Sper ca la anul şi în Beclean să se petreacă ceea ce se întâmplă la Bistriţă, preoţii şi pastorii să se roage împreună pentru unitatea creştinilor într-un circuit care să se desfăşoare în toate bisericile oraşului. Să ne rugăm ca aceasta să se întâmple.
P.S. Am folosit citate din pastorala PS Florentin Crihălmeanu, editată cu prilejul acestei săptămâni de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
Ion Radu Zăgreanu
,,Binecuvântăm pe toţi cei care, cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi evlavie, vor participa la Rugăciunea pentru unitatea creştinilor, cu speranţa că, astfel, Biserica lui Hristos va înainta pe drumul idealului unităţii (cf. Io 17, 21)”- + Florentin Crihălmeanu, Episcop Eparhial de Cluj-Gherla
În perioada 18-25 ianuarie 2011, s-a desfăşurat în biserica greco-catolică ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Beclean ,,Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”. Tradiţia acestei săptămâni de rugăciune datează din anul 1908 . Promotorul ei a fost Paul Wattson.
La Beclean iniţiatorii acestei săptămâni de rugăciune pentru unitatea creştinilor au fost preoţii Felician Neagoş şi Alin Cândea.
Au răspuns comuniunii în rugăciune : pastorul adventist Ilie Cristea de la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea Beclean (joi, 20 ianuarie), pastorul penticostal Misi Szas de la Biserica Penticostală Maghiară Beclean (vineri, 21 ianuarie), preotul greco-catolic Angel Zarecki, consilier eparhial al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş (sâmbătă, 22 ianuarie), preotul Adrian Cherhaţ, de la Parohia Ortodoxă III Beclean( duminică, 23 ianuarie), pastorul penticostal Luca Deneş, de la Biserica Penticostală Nr.1 Beclean ( luni, 24 ianuarie).
Serile de înălţare spirituală au constat în rugăciuni pentru unitatea creştinilor, în adoraţii euharistice, iar invitaţii au vorbit asistenţei despre nevoia de unitate a creştinilor, despre necesitatea redescoperirii valorilor ,,care constituie unitatea primei comunităţi creştine din Ierusalim, atunci când era stăruitoare în învăţătura Apostolilor şi în comuniune fraternă, la frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
Probabil că rugăciunea pe care preotul Alin Cândea o rosteşte de vreo cinci ani, în cadrul liturghiei, în momentul Ieşirii cu Daruri: ,,Pentru toţi fraţii noştri creştini din oraş: romano-catolici, ortodocşi, reformaţi, penticostali, adventişti, baptişti, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa cerească, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor .Amin”, începe să dea roade.
Sper ca la anul şi în Beclean să se petreacă ceea ce se întâmplă la Bistriţă, preoţii şi pastorii să se roage împreună pentru unitatea creştinilor într-un circuit care să se desfăşoare în toate bisericile oraşului. Să ne rugăm ca aceasta să se întâmple.
P.S. Am folosit citate din pastorala PS Florentin Crihălmeanu, editată cu prilejul acestei săptămâni de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 26 ianuarie 2011
Un îndreptar despre diversiune
Un îndreptar despre diversiune
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Oglinzi morale-oglinzi-clepsidră
Oglinzi morale-oglinzi-clepsidră
,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă situată în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.(Petru Creţia )
În 1996, Petru Creţia publica ediţia definitivă a volumului ,,Norii” (Editura ,,Univers Enciclopedic”), scriere inedită, o combinaţie de poezie, de eseu şi de jurnal despre imaginea fascinantă şi schimbătoare a cerului, a norilor, ,,o stare de univers” provocatoare a unui răspuns al sinelui, a unor fine trăiri interioare.
De la contemplarea cadrului cosmic populat de nori, Petru Creţia , într-o manieră asemănătoare cu cea folosită în lucrarea citată, trece la descrierea stării de reflectare în oglindă a omului, în volumul ,,Oglinzile” (Editura ,,Humanitas”, 2005).
Puţin se insistă asupra rolului obişnuit al oglinzilor, ca obiect al reflectării, ca fenomen fizic: ,,Oglinzile sunt, cum am mai spus, la fel de redundante ca o judecată de tipul A==A şi ca atare plicticoase şi sterpe”.
Instantaneitatea privitului în oglinzi, plicticoasă uneori (,,Oglinda este martor prezenţei pure şi a clipei unui pur prezent”), capătă alte valenţe dacă atribuim reflectării noi conotaţii, cele ale unei şanse a descoperirii sinelui.
Dincolo de obiectivizarea noastră prin reflectarea în oglinzi, mai importantă şi simultană cu prima intenţie, este ,,interiorizarea” noastră. De aceea oglinzile devin la Petru Creţia nişte ,,metafore ale cunoaşterii”, ale ,,conştiinţei”, deşi autorul ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: ,,Este exagerat să spui: mă oglindesc, deci exist sau şi mai excesiv: mă oglindesc, deci mă cunosc pe mine însumi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru, pentru o reală cunoaştere personală: ,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.
Privindu-ne în oglinzi nu putem scăpa de scrutarea morală a conştiinţei noastre: ,,Iar, pentru mulţi dintre noi nimicitor ar fi să se vadă ca fiind exact ceea ce sunt”. Am putea vorbi deci, de nişte oglinzi morale, de nişte instanţe morale.
Prezenţa de o clipă a chipului nostru în oglindă este departe de imaginea noastră văzută de alţii: ,,De fapt nimeni nu se vede în oglinzi aşa cum e văzut de alţii din afara lui”. Oglinzile lui Petru Creţia par a reflecta şi interiorul nostru, ele nu ne iartă defectele caracterului: ,,Uneori surprindem în ochii noştri din oglinzi un gând despre care nu mai ştiam că dăinuie în noi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru.
Chiar dacă vrem să ne ascundem tergiversările noastre, căderile noastre pe traseul ,,între carne şi stele”, oglinzile ne divulgă ezitările: ,,Viziunea din oglindă este o însumare de lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru”. Privitul în oglindă, fapt repetabil este asociat trecerii timpului. Oglinzile se transformă în nişte clepsidre care, fie că ne cronometrează blagian ,,trecerea”, fie că ne amintesc de iminentul nostru sfârşit.
Timpul se poate cronometra prin imaginea celui aflat în faţa oglinzii: ,,În unele oglinzi aurora pare amurg, iar miezul zilei pare miezul nopţii”. Oglinzile ne atenţionează permanent: ,,Singura deschidere în timp a oglinzilor este în direcţia decreptitudinii şi a morţii”. Moartea pune capăt posibilităţii de oglindire: ,,Moartea nu este altceva decât abolirea oricărei oglindiri, în afară de una: a nimicului, în propriu nimic”.
Pe chipul celui reflectat în oglindă timpul aşează prevestitor spaima sfârşitului: ,,Vine un ceas când, în locul reflecţiei noastre în oglindă, putem găsi acolo, sau în altă oglindă, sau în infinite alte oglinzi, limpedele chip al spaimei”. În oglinzi ,,chipul devine trecut şi trecutul ei nefiinţă”. Timpul schimbă înfăţişarea celui care se priveşte în oglindă: ,,cel mai greu este să îţi aduci aminte chipul tău de odinioară în timp ce te priveşti într-o oglindă”.
Inevitabil, privitul în oglindă înseamnă până la urmă apropierea de sfârşit: ,,priveşte cum se vede în oglindă că în tine, ştiindu-se pe sine că e moarte, plânge moartea”. Parcă am auzi versurile lui Nichita Stănescu: ,,Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.
Formal se continuă aceeaşi manieră din volumul ,,Norii”. Fragmentele cu reflecţiile scriitorului sunt la limita ,,între poezie, eseu şi jurnal”. ,,Starea de univers” din volumul semnalat este înlocuită cu cea de oglindire. Până la urmă oglinzile sunt spaţii ale întâlnirii cu interioritatea noastră. Oglinzile ar fi doar intermediarul acestei întâlnirii a introspecţiei sinelui.
Ion Radu Zăgreanu
,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă situată în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.(Petru Creţia )
În 1996, Petru Creţia publica ediţia definitivă a volumului ,,Norii” (Editura ,,Univers Enciclopedic”), scriere inedită, o combinaţie de poezie, de eseu şi de jurnal despre imaginea fascinantă şi schimbătoare a cerului, a norilor, ,,o stare de univers” provocatoare a unui răspuns al sinelui, a unor fine trăiri interioare.
De la contemplarea cadrului cosmic populat de nori, Petru Creţia , într-o manieră asemănătoare cu cea folosită în lucrarea citată, trece la descrierea stării de reflectare în oglindă a omului, în volumul ,,Oglinzile” (Editura ,,Humanitas”, 2005).
Puţin se insistă asupra rolului obişnuit al oglinzilor, ca obiect al reflectării, ca fenomen fizic: ,,Oglinzile sunt, cum am mai spus, la fel de redundante ca o judecată de tipul A==A şi ca atare plicticoase şi sterpe”.
Instantaneitatea privitului în oglinzi, plicticoasă uneori (,,Oglinda este martor prezenţei pure şi a clipei unui pur prezent”), capătă alte valenţe dacă atribuim reflectării noi conotaţii, cele ale unei şanse a descoperirii sinelui.
Dincolo de obiectivizarea noastră prin reflectarea în oglinzi, mai importantă şi simultană cu prima intenţie, este ,,interiorizarea” noastră. De aceea oglinzile devin la Petru Creţia nişte ,,metafore ale cunoaşterii”, ale ,,conştiinţei”, deşi autorul ne avertizează să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: ,,Este exagerat să spui: mă oglindesc, deci exist sau şi mai excesiv: mă oglindesc, deci mă cunosc pe mine însumi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru, pentru o reală cunoaştere personală: ,,Ca să ne vedem şi să ne cunoaştem cu adevărat, în terminologie paulină, ar fi nevoie de o aspaţială oglindă în însăşi centrul sinelui nostru, de o monadă a fiinţei pieritoare”.
Privindu-ne în oglinzi nu putem scăpa de scrutarea morală a conştiinţei noastre: ,,Iar, pentru mulţi dintre noi nimicitor ar fi să se vadă ca fiind exact ceea ce sunt”. Am putea vorbi deci, de nişte oglinzi morale, de nişte instanţe morale.
Prezenţa de o clipă a chipului nostru în oglindă este departe de imaginea noastră văzută de alţii: ,,De fapt nimeni nu se vede în oglinzi aşa cum e văzut de alţii din afara lui”. Oglinzile lui Petru Creţia par a reflecta şi interiorul nostru, ele nu ne iartă defectele caracterului: ,,Uneori surprindem în ochii noştri din oglinzi un gând despre care nu mai ştiam că dăinuie în noi”. Am avea nevoie şi de nişte oglinzi interioare, ale sinelui nostru.
Chiar dacă vrem să ne ascundem tergiversările noastre, căderile noastre pe traseul ,,între carne şi stele”, oglinzile ne divulgă ezitările: ,,Viziunea din oglindă este o însumare de lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru”. Privitul în oglindă, fapt repetabil este asociat trecerii timpului. Oglinzile se transformă în nişte clepsidre care, fie că ne cronometrează blagian ,,trecerea”, fie că ne amintesc de iminentul nostru sfârşit.
Timpul se poate cronometra prin imaginea celui aflat în faţa oglinzii: ,,În unele oglinzi aurora pare amurg, iar miezul zilei pare miezul nopţii”. Oglinzile ne atenţionează permanent: ,,Singura deschidere în timp a oglinzilor este în direcţia decreptitudinii şi a morţii”. Moartea pune capăt posibilităţii de oglindire: ,,Moartea nu este altceva decât abolirea oricărei oglindiri, în afară de una: a nimicului, în propriu nimic”.
Pe chipul celui reflectat în oglindă timpul aşează prevestitor spaima sfârşitului: ,,Vine un ceas când, în locul reflecţiei noastre în oglindă, putem găsi acolo, sau în altă oglindă, sau în infinite alte oglinzi, limpedele chip al spaimei”. În oglinzi ,,chipul devine trecut şi trecutul ei nefiinţă”. Timpul schimbă înfăţişarea celui care se priveşte în oglindă: ,,cel mai greu este să îţi aduci aminte chipul tău de odinioară în timp ce te priveşti într-o oglindă”.
Inevitabil, privitul în oglindă înseamnă până la urmă apropierea de sfârşit: ,,priveşte cum se vede în oglindă că în tine, ştiindu-se pe sine că e moarte, plânge moartea”. Parcă am auzi versurile lui Nichita Stănescu: ,,Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.
Formal se continuă aceeaşi manieră din volumul ,,Norii”. Fragmentele cu reflecţiile scriitorului sunt la limita ,,între poezie, eseu şi jurnal”. ,,Starea de univers” din volumul semnalat este înlocuită cu cea de oglindire. Până la urmă oglinzile sunt spaţii ale întâlnirii cu interioritatea noastră. Oglinzile ar fi doar intermediarul acestei întâlnirii a introspecţiei sinelui.
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 9 ianuarie 2011
Un îndreptar despre diversiune
Un îndreptar despre diversiune
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)