Bucuriile vieţii

Bucuriile vieţii

Andrei Pleşu ne invită în volumul ,,Despre frumuseţea uitată a vieţii” (Editura ,,Humanitas”, Bucureşti, 2011) să redescoperim frumuseţile şi bucuriile vieţii de zi cu zi din existenţa noastră, nu de multe ori plată, stereotipică sau chiar banală.
Autorul se adresează individului obişnuit, nu unui grup elitist, cu multă sinceritate, completând observaţia filosofică, cu mărturisiri referitoare la persoana sa.
,,Micul compendiu de înţelepciune”, propus cu multă benevolenţă, se vrea o ,,ieşire” din ,,vârtejul actualităţilor”, iar din temele abordate se urmăreşte a se extrage acel filon de generalitate aflat ,,dincolo de tranzitoriu şi conjunctural”.
Ai avea impresia că observaţiile sunt fulgurant impresioniste, dar în spatele lor se află raţionamentul filosofic, copt printr-o gestaţie meditativă mai îndelungată.
Andrei Pleşu ne atenţionează amical că prea lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, nu-i descifrăm sensurile, nu ştim să ne bucurăm de momentele ei frumoase, nu-i savurăm clipele paradisiace.
Terapia de ,,destindere” pe care ne-o propune Andrei Pleşu, observând şi analizând ,,percepţia prejmei”, cum ar spune scriitorul Cornel Cotuţiu, este o invitaţie de retragere din vârtejul cotidianului, în noi înşine, în ,,orizontul de interogativitate propriu”, nu pentru a cădea în urâciunea scepticismului, în mizantropie, ci pentru a constata cât este de frumoasă viaţa, câte bucurii ne poate ea oferi: ,,Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”.
Radiografiind prezentul tranziţiei noastre, cu relele şi cu bunele sale, cu umbrele şi luminile lui, Andrei Pleşu nu se transformă într-un moralist naţional, a cărui privire acră să devină acuzatoare. Înţelegerea ,,păcatelor lumii”, ale societăţii contemporane sunt tratate cu ,,voia bună” din amintirile lui Ion Creangă.
De după oblonul ,,urgenţelor”, al ,,asfixiei lumeşti”, Andrei Pleşu îşi acordă un răgaz, o ,,ieşire din timp” pentru a se întreba şi a ne întreba ,,ce facem cu viaţa noastră”, convins ,,că viaţa adevărată este în altă parte”. Eforturile pentru subzistenţă împiedică ,,construcţia interioară a individului”, nu-i asigură armonia destinului său.
Temele abordate se referă la multiplele aspecte ale cotidianului nostru. Marele merit al eseistului este că el le transformă pe acestea într-un dialog imaginar, colocvial, accesibil şi celui cu pretenţii rafinate, dar şi celui mai puţin avizat.
Se începe constatativ, se analizează starea de fapt, apoi fără a se sugera soluţii, direcţii de urmat, se separă apele: binele de rău, frumosul de urât, moralul de imoral, prin stabilirea unor priorităţi.
Andrei Pleşu ne trage parcă un pic de mânecă îndemnându-ne să nu cădem ,,sub vremi”, să ,,identificăm în noi alte repere, nu cele ale imediatului, ci cele ale perenităţii”. Salvarea înseamnă o reîntoarcere la autenticitate: ,,A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competiţie, a-ţi face bine treaba, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale”. Omul ,,întreg” al lui Andrei Pleşu este cel devotat în întregime ,,în tot ceea ce întreprinde”.
Într-o societate cu valorile bulversate, arată Andrei Pleşu, ne definim tot mai mult ,,prin ceea ce respingem”, bucuriile au devenit doar satisfacţii, nu intuim în viaţa noastră ,,acele jaloane esenţiale ale destinului”, divinul a dispărut din cotidianul înconjurător: ,,a spera nu e nimic mai mult decât a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu”.
De fapt ni se propune un autoportret colectiv alcătuit din numeroase ,,fiziologii” caracteristice numeroaselor tipuri umane ale prezentului. Portretizarea noilor ,,specii de ticăloşi” este admirabilă. Ticălosul de vocaţie , ticălosul-model e ,,mediocru şi veleitar, uleios ca o delaţiune şi călău ca un abur toxic, deopotrivă umil şi obraznic, înzestrat prin naştere să lingă, să pupe şi să scuipe după cum e cazul, el nu gândeşte, ci combină oportun, nu acţionează, ci se strecoară convenabil, nu comunică, ci pestiferează”.
Pentru efectul lor terapeutic sunt descrise şi tipurile de cititori: bulimicul, specializatul, suspiciosul, acesta din urmă ,,citeşte pentru a demasca”.
Fişele caracterologice sunt completate cu prezentarea tipurilor de inteligenţă: fără cultură, fără morală, fără spirit şi a tipurilor de vorbitori: oracular, constructiv, popular, cult, diplomat, incontinent, informal.
Deşi nu caută în mod expres circumstanţe atenuante care ar motiva modul atipic de manifestare a individului zilelor noastre, Andrei Pleşu sesizează influenţele epocii asupra umanităţii: odihna şi bucuriile au devenit corvezi, sărbătorile , un mod ,,de a risipi cerul”, nu mai avem ,,răgazuri fertile”, ne mişcăm ,,într-un univers artificial, agitat, infestat de trivialităţi”, ,,trăim stins”, fără ,,gustul onoarei”. Un soi de globalizare, ,,branşarea” la realitate, îţi cere să ,,te aliniezi” la un standard de comportamente şi valori care îţi răpesc tot mai mult clipele cunoaşterii de sine, iniţierea în ,,ordinea subtilă” a lumii. Confuzia de valori este contracarată de o ,,inflaţie de principii”. Libertatea câştigată nu a fost acoperită de responsabilitate, tăcerea impusă în anii comunismului a fost urmată de ,,lătrături şi lături”, trăim din ,,resentimente”, în mijlocul unui ,,circ politic şi publicitar”.
Volumul se încheie cu pagini savuroase despre ,,cetitul cărţilor”, ,,martirajul limbii române”, despre ,,statul la televizor.
Andrei Pleşu îşi menţine degajarea şi când discută aceste aspecte. Preferă cititul ,,organizat”, fără însă a neglija ,,prospeţimea …neprevăzutului” unor lecturi. Lectura matură şi ,,fertilă” este provocată de ,,un orizont de interogativitate propriu”. Un refuz al anonimatului este considerat scrisul.
Încântător este stilul acestor reflecţii morale. Spiritul lor uşor polemic şi ironic nu irită. Ai impresia că autorul face o selecţie aproape barocă a cuvintelor pe care le îmbină şi le struneşte pentru a convinge şi încânta cititorul. În fiecare eseu întâlneşti câte un aspect care te surprinde, pe care nu-l bănuiai când ai început lectura lui. ,,Mărgăritarul” ideatic sau de limbaj provoacă o fericită stare de empatie. Curgerea textului se finalizează de multe ori în mici pasaje sentenţioase şi încântătoare. Se caută mereu, cu fineţe, acel inefabil moral al existenţei noastre.
Andrei Pleşu ne invită să descoperim ,,frumuseţea uitată a vieţii”, nu prinzându-ne de mână sau dădăcindu-ne, ci sugerându-ne alte opţiuni.

Ion Radu Zăgreanu