Liviu Rebreanu despre el însuşi
Prof. Zăgreanu Ioan Radu
Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” Beclean
Jud. Bistriţa-Năsăud
,,Scriitorul,cu cât va fi mai sincer, cu atât va recunoaşte mai categoric că observaţiile lui asupra propriei creaţii sânt în realitate tot exterioare, că el nu poate înregistra decât rezultatele şi că fenomenul creaţiei se petrece undeva în afară de voinţa şi ştiinţa lui”.(Liviu Rebreanu)
În lucrarea ,,Liviu Rebreanu dincolo de realism”(Biblioteca revistei ,,Familia”, 1997), criticul literar Ion Simuţ identifică rădăcinile operei rebreniene în criza de identitate a personalităţii autorului ei ,,nu someşan, ci ofiţer maghiar, nu ofiţer maghiar, ci scriitor maghiar; nu scriitor maghiar ci scriitor român, nu prozator frivol, ci prozator realist, nu dramaturg, publicist sau nuvelist, ci romancier”(op. cit., p.142). Definirea de sine a însemnat o permanentă aventură în căutarea identităţii sale.
Căutarea identificării sinelui a avut ca punct de pornire faptul că Liviu Rebreanu a fost un ,,înstrăinat”: ,,s-a născut într-un sat care nu a fost nici o clipă al lui; părinţii săi erau de baştină din Chiuza şi Beclean, localităţi cu care nu a reuşit niciodată să se identifice;…copilăria-i de la Maieru a devenit mult prea repede un paradis pierdut; cariera militară construită cu atâta efort şi fortificată de speranţele familiei, s-a spulberat în câteva clipe ca o himeră; după plecarea din şcoala de la Năsăud, unde nu şi-a găsit locul şi unde a fost apreciat ca un şcolar cu probleme, până la demisia din armată”((Niculae Gheran, Andrei Moldovan).
De aceea este atât de important să cunoaştem pe lângă ,,ipostaza de romancier” a lui Liviu Rebreanu şi celelalte feţe ale existenţei sale creatoare: de nuvelist, de dramaturg, de publicist, de cronicar dramatic, să cunoaştem activitatea lui de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, să aflăm mai multe date biografice care s-au intercondiţionat cu procesul de creaţie rebrenian deoarece , cum remarca Stancu Ilin (,,Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie”, Editura ,,Minerva”, Bucureşti 1985, p.6) ,,Liviu Rebreanu ilustrează tipul de scriitor la care opera absoarbe biografia într-o osmoză indestructibilă”.
Acesta este şi scopul volumului ,,Liviu Rebreanu prin el însuşi”(Editura ,,Academiei României”, Bucureşti, 2008) al lui Niculae Gheran şi Andrei Moldovan. Se valorifică ,,selectiv” publicistica romancierului, ,,masa interviurilor şi anchetelor”, de la primul articol bucureştean (6 nov. 1909) până la ultimele însemnări din preajma morţii sale (1 septembrie 1944), adăugându-se acestora fragmente din jurnalele şi corespondenţa sa. Volumul în discuţie este ,,un prilej” de a face cunoscute ,,opiniile lui despre crezul artistic, propria-i biografie, şantierul creaţiei, geneza marilor romane, despre activitatea desfăşurată la conducerea Teatrului Naţional, Societăţii Scriitorilor Români, Direcţia pentru Educaţia Poporului, despre literatura confraţilor din ţară şi de peste hotare, despre mediul social şi politic din epoca interbelică, anii de război etc”( Niculae Gheran, Andrei Moldovan).
Încercarea lăudabilă a celor doi autori, este cu atât mai valoroasă dacă luăm în considerare două afirmaţii ale lui Liviu Rebreanu: ,,Eu, dimpotrivă, totdeauna m-am ascuns”; ,,Scriitorul, cu cât va fi mai sincer, cu atât va recunoaşte mai categoric că observaţiile lui asupra propriei creaţii sânt în realitate tot exterioare, că el nu poate înregistra decât rezultatele şi că fenomenul creaţiei se petrece undeva în afară de voinţa şi ştiinţa lui”.
Liviu Rebreanu ,,a ocolit multă vreme să se spovedească cititorilor săi cu privire la viaţa şi opera proprie, cu atât mai puţin să-şi dezvăluie vreun crez artistic”(Niculae Gheran, Andrei Moldovan).
Romancierul pune şi la baza destăinuirilor despre modul cum se înfăţişează publicului, în viaţa lui de zi cu zi, sinceritatea: ,,Însemnările pe care le voi face aş dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate”(,,Spovedanii”-lucrarea lui Niculae Gheran ,,Rebreanu amiaza unei vieţii”, Editura ,,Albatros”, Bucureşti, 1989, p.365).
O detaliată cronologie a vieţii şi activităţii literare a romancierului precede paginile acestui profil al personalităţii scriitorului, autorii volumului ,,Liviu Rebreanu prin el însuşi” evidenţiind mai ales acele date biografice care explică într-un fel sau altul opiniile şi atitudinile lui Liviu Rebreanu.
Primul capitol al cărţii, ,,Profesiunea de credinţă” se axează pe confesiunea romancierului întitulată ,,Cred”, publicată în ,,Ideea europeană”(1926).
Mărturisirile prozatorului conturează un portret spiritual al unui creator care îşi ia în serios misiunea de scriitor, pentru care scrisul este o opţiune care presupune dăruire, sacrifici, renunţări, sinceritate, dar şi noroc sau hazard. Succesul literar, o întâmplare fericită, este un moment de ,,concordanţă dintre inspiraţia scriitorului şi necesitatea sufletească a cititorului”. Scrisul nu e ,,o jucărie agreabilă”, literatura ,,înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”. Creaţia se apropie de ,,misterul eternităţii”: ,,Creaţia artistică e ca şi creaţia divină, dincolo de înţelegere, cel puţin în ce priveşte esenţa”. Îl interesa în operă în primul rând ,, pulsaţia vieţii”: ,,Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume…Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau decât să fiu şlefuit şi neprecis”.
Liviu Rebreanu subordonează craţia esteticului, deşi admite în artă şi ,,valoarea etică”: ,,Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar să-l facă om”. Exclude arta cu tendinţă. ,,o operă cu tendinţă nu poate fi decât un manual de propagantă pentru anumite scopuri, ceea ce n-are nimic a face cu arta”.
După cum era şi firesc, Liviu Rebreanu face multe referiri despre roman: ,,romanul ia viaţa reală, o preschimbă într-o ficţiune atât de puternică, încât va da impresia de viaţă reală”. Deşi i se pare greu a defini romanul romancierul încearcă mai multe definiţii ale acestei specii epice: ,,Romanul e ca viaţa. Viaţa n-o poţi defini şi nici cuprinde”, ,,Romanul este o proiecţie în afară a trăirilor mele, organizate într-un cosmos nou”, ,,romanul e o lume nouă, născută din lumea subconţtientului meu”, ,,romanul este o viaţă de ficţiune izvorâtă dintr-o viaţă adevărată: a mea”, ,,romanul este o construcţie de artă care fixează curgerea vieţii (această viaţă, care e nestatornică, fluidă, fără tipar). Romanul dă vieţii un tipar care-i va cuprinde şi dinamismul şi fluiditatea”. Opinii despre roman vom afla şi în alte capitole ale acestei cărţi. Nu este exclusă nici prezenţa ,,etnicismului” în opera literară, el asigurând acesteia ,,un spor de originalitate”. Creaţia literară nu este o fotografie a realităţii ,,ci o sinteză, care e cu atât mai reuşită, cu cât cuprinde mai multe virtualităţi de personaje existente”.
Scriitorul este foarte bine familiarizat cu tendinţele de atunci ale romanului european, salută cu bucurie pe romancierii români în plină afirmare:. Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade,, Gib Mihăiescu, Panait Istrati, Ion Agârbiceanu, Ion Minulescu, Emil Gârleanu, etc., lansează verdicte: Gala Galaction este un ,,foarte mare nuvelist, dar nu-i romancier”, în cazul lui Camil Petrescu vorbea despre neorealismul prozei sale, el ,,fiind o nouă sinteză a vieţii”, o sinteză ,,care pătrunde dincolo de scoarţa realului, spre esenţe”. Un mare romancier este şi un pasionat cititor de romane.
Liviu Rebreanu lectura cu atracţie romanele lui Andre Gide, ale lui Thomas Mann, Thomas Hardy, John Galsworthy, Joseph Conrad, Georges Duhamel, Virginia Woolf, Aldous Leonard Huxley, amintind aici şi pe Lev Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski, pe Miguel de Cervantes cu romanul său ,,Don Quijote”, carte atât de îndrăgită de Liviu Rebreanu.
Remarcă romanul psihologic al lui Marcel Proust (,,a atins punctul celebrităţii prin romanul psihologic”), sesizează dincolo ,,de minuţioasele lui analize psihologice”, descrierea societăţii burgheze franceze. Prevedea pierderea interesului pentru romanul psihologic şi revenirea la romanul social. Scriitorul observă diversificarea formulelor romanului modern, acceptă să introducă în romanele sale scene sportive.
Dintre criticii literari care au scris romane, interesant este romanul ,,Adela” a lui Garabet Ibrăileanu, deşi i se pare ,,oarecum searbăd”, pozitiv semnalează romanele ,,Cartea nunţii” a lui George Călinescu şi ,,Mite” al lui Eugen Lovinescu, acesta reuşind să ,,recupereze pe Eminescu”. Romanul fluviu ,,corceşte “această specie a genului epic, iar reportajul ,,e o viziune directă din care nu se poate face literatură”.
Liviu Rebreanu sesizează ,,asaltul romanului, nivelul prozei a întrecut pe cel al criticii”, deşi apreciază pe Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Dragomirescu, George Călinescu. Nu aceeaşi apreciere pozitivă exprimă Liviu Rebreanu referindu-se la poezie: ,,De la Eminescu plutim într-un fel de nebuloasă în care se învălmăşesc toate curentele străine”.
Interesante sunt relatările rebreniene despre ,,naşterea primelor romane”(capitolul IV), despre ,,şantierul propriei creaţii”(capitolul V): ,,Prin lămuririle acestea cititorii pot să pătrundă puţin în secretele de atelier ale creaţiei şi să-şi dea seama din câte imense sforţări se încheagă o operă de artă”. Odiseea redactării romanului ,,Ion” a coincis cu o perioadă dificilă din viaţa sa . Romanul a fost primit cu o ,,totală indiferenţă critică”. Savuroase sunt reacţiile personajelor care s-au recunoscut măcar onomastic în primul roman rebrenian (notarul Stoessel multumindu-i prozatorului astfel: ,,Mi-a plăcut d-le Rebreanu cum m-ai feştit”, popa din Vărarea supărându-se). Scriitorul intervine cu repetate precizări în a sublinia raportul realitate-ficţiune în opera literară: ,,Creaţia literară nu e o fotografie, ci o sinteză, care e cu atât mai reuşită cu cât cuprinde mai multe virtualităţi de personaje existente”.
Aserţiunea rebreniană ,,Întotdeauna la baza cărţilor mele este un mic fapt real” este demonstrată prin ,,aplicaţii practice” care descriu geneza romanelor sale, mai ales referirile la ,,Ion”, ,,Pădurea spâzuraţilor”, ,,Răscoala”, ,,Adam şi Eva”. Sunt mărturisiri care interesează pe istoricul literar şi care relevă intenţiile autorului: ,,În Apostol (,,Pădurea spânzuraţilor”, n.n.) am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii”, ,,În Ion stăpânirea pământului e chestiune individuală, pe câtă vreme în Răscoala e o revendicare de ordin social”, ,,Gorila” simbolizeză pacostea care a fost pentru ţara noastră politica”, ,,dintr-o amintire a apărut romanul ,,Adam şi Eva”, dintr-o scenă, dintr-o întâlnire cu o femeie. Eram la Iaşi şi am întâlnit-o pe stradă: era cu o umbrelă deschisă; era o femeie frumoasă, o brunetă cu ochi verzi; când am întâlnit-o am avut impresia că am mai văzut-o cândva în altă lume…şi e interesant că şi ea a avut aceeaşi impresie”
Impresionează dezvăluirile despre laboratorul de creaţie rebrenian, momentul zilei propice redactării textelor, creerea atmosferei pentru creaţie (cafeaua şi tutunul-,,izolarea mea mistică în mijlocul nopţii, singur la masa mea de scris”) , chinurile pentru găsirea primei fraze ,,pentru redactarea primului capitol: ,,numai când într-un moment fericit am nimerit prima frază, am nimerit şi restul”. Prozatorul scria greu, ,,tăia în carne vie “ în textele elaborate: ,,În adolescenţă eram şi eu foarte fecund,…De îndată însă, ce am coborât în Bucureşti şi mi-am înţeles rostul între literaţi, m-a cuprins o adevărată spaimă în faţa cuvântului scris”. După etapa redactării textului, după primului impuls, urmează transcrierea, schimbările, de cele mai multe ori aproape în totalitate., după tipărire propria-i carte pare a nu-l mai impresiona. Provincia natală a constituit mereu o obsesie în viaţa prozatorului: ,,Valea Someşului…a fost şi va râmâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ”. A preţui ţăranul român pe care l-a elogiat în discursul său de primire în Academia Română (,,Lauda ţăranului roman”, 1940). Cataloga limba română ca ,,o limbă ţărănească”.
Inspiraţia este considerată mai ales ,,concentrare”, iar scrisul e ,,o plăcere chinuitoare”; ,,Bucuria creaţiei e atunci când scrii: e o euforie. Omul se detaşează de pământ, e în altă lume, trăieşte într-o bucurie continuă; o astfel de bucurie cred că o trăieşte numai femeia care ştie că va dărui lumii un nou suflet, o nouă fiinţă”; ,,Procesul de creaţie e un miracol…Dar ai senzaţia că participi la o minune, că eşti instrumentul unui miracol care se săvârşeşte în tine, cu tine.”
Spaţiul natal şi-a pus amprenta asupra formării personalităţii sale: ,,scriitorul şi artistul în genere îşi trag seva creaţiei din sângele şi pământul ce l-au născut”.
Publicistica social-politică a lui Liviu Rebreanu este redusă ca volum, autorul lui ,,Ion” refuzând orice angajare politică, convins că: ,,Artistul este în decădere atunci când intră în politică”. Pentru a-şi proteja creaţia el s-a ţinut departe de polemici, chiar şi atunci când ele vizau viaţa personală: ,,Dintr-un sentiment de demnitate firească am preferat să îndur chiar atacuri mârşave, fără să-mi ofer viaţa mea intimă polemicilor scandaloase”.
Asemeni lui Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu este silit a face concesii în cazul lui Octavian Goga pentru care ,,politica şi cultura erau aproape acelaşi lucru”, atenţionând încă o dată clar: ,,Misiunea scriitorului este să scrie, a omului politic să guverneze”.
Romancierul a fost interesat de viaţa culturală a cetăţii, mai ales când a ajuns să conducă Direcţia pentru Educaţia Poporului militând pentru emanciparea culturală a satelor, pentru înfiinţarea de biblioteci etc. A condus publicaţiile ,,Mişcarea literară”, Gazeta literară”, ,,România literară”, ,,Viaţa”. A lăsat mărturii despre propria-i creaţie dramatică( ,,Cadrilul”-1919, ,,Plicul”-1923, ,,Apostolii”-1926, ,,Osânda”-), pasiunea pentru teatru fiind o constantă a vieţii sale: ,,Prima piesă scrisă reprezintă debutul meu în viaţă şi în dragoste”
Promovat de Iuliu Maniu ca director al Teatrului Naţional din Bucureşti Liviu Rebreanu a condus această instituţie între anii 1928-1929 şi din 1941 până când va muri. În calitate de director de teatru a încercat să imprime mişcării teatrale româneşti ,,o respiraţie europeană”, a încurajat literatura dramatică românească, s-a preocupat de soarta materială a actorilor, a căutat să stabilească un ,, echilibru între valoarea artistică şi gustul publicului”, a pus accent pe textul dramatic şi pe jocul actorului. Pentru repertoriul modern şi eperimental a înfiinţat Teatrul Mic, a organizat matinee teatrale pentru elevi şi studenţi.
Din interviurile acordate diverşilor ziarişti aflăm multe date interesante despre romancier. Radiografierea societăţii româneşti din vremea sa, ne dezvăluie un Liviu Rebreanu bun cunoscător a tot ceea ce se întâmpla în contemporaneitatea lui, conturează un fin observator al realităţii acelor vremuri. Multe aspecte negative ale timpului sunt semnalate tranşant, iar multe din previziunile sale s-au confirmat: ,,Se pare că regimurile totalitare se vor generaliza”, ,,Nu ştiu cum ar mai putea Germania să câştige războiul”, ,,Apusul e în agonie”, ,,În Europa miroase a mort”, Hitler, Stalin, Mussolini şi-au aservit literaturea, ,,Viitorul nostru în istorie depinde de-acum de calitatea acestei contribuţii culturale”, ,,Ardealul nu se discută. E jalea noastră cea mare care s-a închis sub lacăt greu în inimile noastre”. Nu îl încântă şcolile de literatură, ele ,,mărginesc libertatea de acţiune artistică”, îl consideră pe Nicolae Iorga ,,cel mai formidabil creier pe care l-a produs neamul românesc până astăzi”, ,,Omul politic român este imbecil, barbar şi anticultural”, ,,Sunt hotărât de partea democraţiei. Dacă n-ar fi existat democraţia eu aş fi rămas la Prislop, la coarnele plugului”, ,,Europenismul vrea să clădească de sus în jos, românismul se mulţumeşte a începe cu temelia”, ,,Cărţile traduse ar face servicii României mai mult decât propaganda politică”
Cu luciditate caracterizează poporul român astfel: ,,Poporul român s-a născut dintr-o fuziune de latinitate şi slavism pe un străvechi fond tracic. Ca atare el reprezintă o virtualitate originală şi într-un fel unică. Singură originea aceasta poate să explice unele contraziceri care par inexplicabile în caracteristica generală a omului român: inimă fierbinte şi cugetare clară, simţul realităţii şi gustul reveriei, ambiţii nemăsurate care deseori se sfărîmă în contact cu faptele, sforţări excesive alternând cu perioade prea lungi de repaos,, de unde un etern conflict cu timpul care trece când prea repede când prea încet…Iată numai câteva contraste care aproape se exclud şi care totuşi sălăşluiesc aievea în sufletul românesc, menţinându-l într-o permanentă tensiune interioară, tensiune agravată încă şi de condiţiile mediului şi ale istoriei”.
Unele răspunsuri ale lui Liviu Rebreanu date celor care l-au intervievat completează portretul omului Rebreanu cu date simpatice sau neaşteptate. Romancierul nu a fost vânător fiindcă s-a stabilit târziu la casa lui, ,,singurul sport” pe care şi l-a permis a fos mersul pe jos, a crezut în Dumnezeu (,,Numai arta pornită din credinţă dă merinde sufletească”), a manifestat ,,o adevărată sete de camaraderie”, soţia unui scriitor ,,trebuie să fie o martiră, o sacrificată”, prozatorul a fost o fire optimistă, dar şi un om superstiţios: ,,nu plec la drum marţi, nu încep un lucru sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil, 13 în schimb îmi e simpatic, cum ies şi văd un popă ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine”. A fost influenţat de cultura germană ea ,,făcându-mă să privesc lucrurile mai grav, mai serios”.
Unele afirmaţii ale lui Liviu Rebreanu sunt de mare actualitate: ,,Din criză în criză am ajuns însă să ne obişnuim cu viaţa de azi pe mâine”, ,,statul nu ocroteşte cele culturale”, ,,Artistul este în decădere atunci când intră în vâltoarea politicii”, ,,Dacă se va elimina orientalismul, tembelismul, pezevenglâcul şi şmecherismul, şi se va cultiva seriozitatea, munca , hărnicia, vom ajunge la o înflorire vrednică de un neam mare” etc.
Autorii volumului prezentat au ştiut să selecteze acele mărturisiri rebreniene care conturează portretul spiritual al unui renumit scriitor, al unei conştiinţe scriitoriceşti de primă mărime.
Bibliografie:
1.Niculae Gheran, Andrei Moldovan-,,Liviu Rebreanu prin el însuşi”,Editura ,,Academiei Române”, Bucureşti, 2008
2.Ion Simuţ-,,Liviu Rebreanu dincolo de realism”, Editura ,,Biblioteca revistei Familia”, 1997
3.Stancu Ilin-,,Liviu Rebreanu în atelierul de creţie”,, Editura ,,Minerva”, Bucureşti,1985
4,Niculae Gheran-,,Rebreanu amiaza unei vieţi”, Editura ,,Albatros”, Bucureşti, 1989
i.
duminică, 14 noiembrie 2010
duminică, 24 octombrie 2010
Înşiruirea lungă
Brazde în toamnă.
Înşiruire lungă.
Cărare spre rod.
De câţiva ani n-am mai văzut, cum se spune, la faţa locului, arături de toamnă. În octombrie anul acesta un vecin ne-a arat cu tractorul pământul pe care îl cultivăm anual la Malin.
O chemare, nu aş spune atavică, pentru a nu părea că rostogolesc formulări bombastice, ci mai degrabă una din copilărie, m-a determinat să mă duc şi eu să văd cum se ară pământul.
Când m-am apropiat de suprafaţă arată mi-am adus aminte de versul lui Octavian Goga, ,,Eu le vedeam înşiruirea lungă” din poezia ,,Clăcaşii”. Acesta s-a combinat cu o amintire din copilărie, din primii ani ai colectivizării agriculturii, prin 1963,1964. Locuiam în Chintelnic, la cantonul CFR nr.41. Pe şesul dintre cele două căii ferate, cea înspre Beclean şi cea înspre Luduş, a apărut într-o zi de primăvară un tractor pe şenile, marcă sovietică. Tractoristul ne permitea şi nouă, cei câţiva copii care ne-am adunat în jurul ,,maşinăriei”, să conducem tractorul. Brazdele erau lungi, de un kilometru. Începuse să funcţioneze colectiva agricolă din localitate şi pământul trebuia unificat, haturile, răzoarele care marcau propietatea privată , trebuiau să dispară.
Încercam să înlătur amintirile copilăriei, rezultat probabil şi al activării pe moment a ,,memoriei involuntare”, privind ,,rana pământului” din faţa mea.
,,Cărările negre” se înşiruiau şi plecau parcă într-o lungă călătorie spre viitorul rod. Dinspre pădurea din preajmă un vârtej zglobiu de vânt a adus pe sus înspre noi o horă de frunze.
Era toamnă, era octombrie pe sfârşite şi pământul din faţa mea îşi etala pletele de ţărână ca pe nişte rădăcini din capetele cărora se vor înălţa grâul, porumbul, cartofii, legumele, zarzavaturile.
Vorba poetului George Topârceanu: ,,Octombrie-a lăsat pe dealuri” şi ,,înşiruirea lungă” a brazdelor de toamnă, ca o promisiune de rod.
Ion Radu Zăgreanu
Înşiruire lungă.
Cărare spre rod.
De câţiva ani n-am mai văzut, cum se spune, la faţa locului, arături de toamnă. În octombrie anul acesta un vecin ne-a arat cu tractorul pământul pe care îl cultivăm anual la Malin.
O chemare, nu aş spune atavică, pentru a nu părea că rostogolesc formulări bombastice, ci mai degrabă una din copilărie, m-a determinat să mă duc şi eu să văd cum se ară pământul.
Când m-am apropiat de suprafaţă arată mi-am adus aminte de versul lui Octavian Goga, ,,Eu le vedeam înşiruirea lungă” din poezia ,,Clăcaşii”. Acesta s-a combinat cu o amintire din copilărie, din primii ani ai colectivizării agriculturii, prin 1963,1964. Locuiam în Chintelnic, la cantonul CFR nr.41. Pe şesul dintre cele două căii ferate, cea înspre Beclean şi cea înspre Luduş, a apărut într-o zi de primăvară un tractor pe şenile, marcă sovietică. Tractoristul ne permitea şi nouă, cei câţiva copii care ne-am adunat în jurul ,,maşinăriei”, să conducem tractorul. Brazdele erau lungi, de un kilometru. Începuse să funcţioneze colectiva agricolă din localitate şi pământul trebuia unificat, haturile, răzoarele care marcau propietatea privată , trebuiau să dispară.
Încercam să înlătur amintirile copilăriei, rezultat probabil şi al activării pe moment a ,,memoriei involuntare”, privind ,,rana pământului” din faţa mea.
,,Cărările negre” se înşiruiau şi plecau parcă într-o lungă călătorie spre viitorul rod. Dinspre pădurea din preajmă un vârtej zglobiu de vânt a adus pe sus înspre noi o horă de frunze.
Era toamnă, era octombrie pe sfârşite şi pământul din faţa mea îşi etala pletele de ţărână ca pe nişte rădăcini din capetele cărora se vor înălţa grâul, porumbul, cartofii, legumele, zarzavaturile.
Vorba poetului George Topârceanu: ,,Octombrie-a lăsat pe dealuri” şi ,,înşiruirea lungă” a brazdelor de toamnă, ca o promisiune de rod.
Ion Radu Zăgreanu
marți, 12 octombrie 2010
Credinţa în acţiune
,,Dar ţinta Agrului, ca şi a tuturor societăţilor creştine asemănătoare, nu este numai apărarea Bisericii, ci şi creşterea şi întărirea credinţei şi vieţii religioase între membrii ei.”
(Ion Agârbiceanu)
În 23 decembrie , Papa Pius al XI-lea proclama ,,Acţiunea Catolică”, un program care îi îndemna pe laici să se angajeze în opera de apostolat a Bisericii, ,,pentru a aduce omenirea iarăşi la Cristos...pentru a face să pătrundă spiritul creştin în toate fibrele şi manifestările vieţii omeneşti, publice şi particulare...pentru reîncreştinarea societăţii cu toate elementele şi cu toţi factorii ei”.
,,O reluare a ideii de Acţiune Catolică în Biserica Greco-Catolică din România”( Anton Rus) a fost AGRU, Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, constituită în toamna anului 1929 la Blaj.
AGRU a funcţionat până în 1948, când preşedintele lui de atunci, profesorul dr.Coriolan Tătaru, titularul catedrei de dermatologie de la Facultatea de Medicină a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj, a fost obligat de colonelul de securitate Crăciun, să citească în faţa unei adunări strânsă cu arcanul, declaraţia de autodizolvare a acestei asociaţii, ameninţat fiind cu ,,celula” închisorii. Ajuns acasă, profesorul cade bolnav şi moare după puţin timp în urma unui atac de inimă.
După evenimentele din 1989, la 10 mai 1990, profesoara univ. Viorica Lascu, fiica academicianului Alexandru Borza, reia activitatea AGRU, iar la 14 mai 1990, Mitropolitul Alexandru Todea binecuvintează Asociaţia şi aprobă unele modificări ale vechiului ei Statut.
Istoricul şi importanţa acestei asociaţii sunt prezentate de lectorul univ. dr. pr. Anton Rus în volumul ,,Credinţa în acţiune”-,,O introducere în istoria Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi AGRU (1929-1948)”( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2009).
Lucrarea este una de ,,pionerat”, o ,,introducere la o necesară istorie a AGRU”(Alin Tat-,,Cuvânt introductiv”). Ea trasează ,,reperele fundamentale”(Alin Tat), creionează ,,imaginea de ansamblu”(Alin Tat) a AGRU-lui în perioada 1929-1948, dând răspuns ,,unui interes teologic, istoric, pastoral şi cultural”(Alin Tat).
Legea Cultelor din 1928, nevoia apărării intereselor Bisericii Greco-Catolice în faţa ,,ofensivei” ortodoxe, cât şi transpunerea practică a ,,Acţiunii Catolice” a Papei Pius al XI-lea, au impus organizarea laicilor ,,într-o asociaţie piramidală centralizată”( Anton Rus).
Congresul de constituire AGRU s-a desfăşurat la Blaj în 23 noiembrie 1929. În cuvântul său primul preşedinte ales dr. Valer Pop, avocat din Bistriţa, îndemna pe participanţi să apere biserica, să adâncească viaţa sufletească, să intensifice educaţia religioasă a tineretului, să combată curentele cu caracter sectant, să-şi îndrume viaţa potrivit eticii creştine, ,,în sentimentul iubirii de neam şi de patrie”. Congresul, patronat de mitropolitul Vasile Suciu, a publicat şi ,,statutele” asociaţiei.
AGRU milita pentru implicarea intelectualilor pentru cauza bisericii, asociaţia fiind în afara politicii. Singura politică în AGRU ,,este cea a crucii”, afirma dr. Iuliu Haţieganu.
Capitolul III al lucrării descrie congresele generale anuale ale AGRU, prevăzute în statut a se ţine în luna septembrie. În duminica Tomii se ţineau adunările generale în parohiiu, congresele diecezane având loc între Paşti şi Rusalii. În 1936 nu s-a ţinut congresul AGRU, iar în 1940 şi 1941 ele nu au mai avut loc din cauza stăpânirii maghiare şi a Dictatului de la Viena. După 1942 nu s-au mai organizat alte congrese AGRU.
Încă de la Congresul de la Sighet(1930), activităţile AGRU încep să fie atacate de confraţii bisericii surori. La Congresul de la Oradea(1931) se pune problema presei religioase, iar Congresul de la Aiud(1932) se decide editarea lunarului Buletinul ,,Agru”, se suspendă obligativitatea cotizaţiilor membrilor ajutători. La Congresul de la Dej(1933) se infiinţează ASTRU şi se doreşte numirea unei persoane dedicate exclusiv AGRU-lui. Congresul de la Lugoj(1934) sesizează ,,neglijarea Bisericii Greco-Catolice la serbările naţionale”(ca şi în prezent), se preocupă de românii din secuime, se propune instituirea unei Duminici a Presei. Congresul de la Carei(1935) protestează împotriva atacurilor la adresa Papei şi semnalează tentativele de ştirbire a graniţelor de Vest ale ţării. În moţiunea Congresului de la Satu Mare(1937) se reafirmă ataşamentul faţă de Sfântul Scaun, faţă de Tronul regal. Congresul de la Cluj(1938) obiectează împotriva atacurilor la adresa Bisericii Greco-Catolice, evidenţiază ,,monopolizarea a tot ce este românesc pe seama ortodoxiei”( ca şi în prezent). La Congresul din 1942 de la Blaj a fost sărbătorit scriitorul Ion Agârbiceanu, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viaţă.
AGRU, pe lângă aspectele pozitive în activitatea lui, a suferit uneori de incoerenţă organizatorică, nu şi-a respectat şi pus în practică totdeauna deciziile luate, a fost perceput ca o ,,asociaţie mai degrabă elitară”.
Din 1943, revista ,,Unirea” de la Blaj iniţiază rubrica ,,Colţul AGRU” În capitolul V sunt semnalate şi interferenţele dintre asociaţiile religioase greco-catolice şi cele orodoxe, ,,Oastea Domnului” şi ,,Frăţia Ortodoxă”, sperându-se într-o sinceră colaborare care nu prea s-a materializat faptic.
Sintetic este prezentată viaţa şi activitatea preşedinţilor AGRU: Valer Pop, generalul Dănilă Papp, profesorul Coriolan Tătaru. Dintre personalităţile AGRU s-au remarcat scriitorul Ion Agârbiceanu, teologul Aloisie Ludovic Tăutu, Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj.
Lucrarea pr. Anton Rus este sinteza necesară care jalonează coordonatele esenţiale referitoare la ceea ce a însemnat AGRU în perioada 1929-1948. Ea va deveni ,,bibliografia” necesară pentru cei care se vor antrena în renaşterea acestei asociaţii laice.
Ion Radu Zăgreanu
(Ion Agârbiceanu)
În 23 decembrie , Papa Pius al XI-lea proclama ,,Acţiunea Catolică”, un program care îi îndemna pe laici să se angajeze în opera de apostolat a Bisericii, ,,pentru a aduce omenirea iarăşi la Cristos...pentru a face să pătrundă spiritul creştin în toate fibrele şi manifestările vieţii omeneşti, publice şi particulare...pentru reîncreştinarea societăţii cu toate elementele şi cu toţi factorii ei”.
,,O reluare a ideii de Acţiune Catolică în Biserica Greco-Catolică din România”( Anton Rus) a fost AGRU, Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, constituită în toamna anului 1929 la Blaj.
AGRU a funcţionat până în 1948, când preşedintele lui de atunci, profesorul dr.Coriolan Tătaru, titularul catedrei de dermatologie de la Facultatea de Medicină a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj, a fost obligat de colonelul de securitate Crăciun, să citească în faţa unei adunări strânsă cu arcanul, declaraţia de autodizolvare a acestei asociaţii, ameninţat fiind cu ,,celula” închisorii. Ajuns acasă, profesorul cade bolnav şi moare după puţin timp în urma unui atac de inimă.
După evenimentele din 1989, la 10 mai 1990, profesoara univ. Viorica Lascu, fiica academicianului Alexandru Borza, reia activitatea AGRU, iar la 14 mai 1990, Mitropolitul Alexandru Todea binecuvintează Asociaţia şi aprobă unele modificări ale vechiului ei Statut.
Istoricul şi importanţa acestei asociaţii sunt prezentate de lectorul univ. dr. pr. Anton Rus în volumul ,,Credinţa în acţiune”-,,O introducere în istoria Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi AGRU (1929-1948)”( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2009).
Lucrarea este una de ,,pionerat”, o ,,introducere la o necesară istorie a AGRU”(Alin Tat-,,Cuvânt introductiv”). Ea trasează ,,reperele fundamentale”(Alin Tat), creionează ,,imaginea de ansamblu”(Alin Tat) a AGRU-lui în perioada 1929-1948, dând răspuns ,,unui interes teologic, istoric, pastoral şi cultural”(Alin Tat).
Legea Cultelor din 1928, nevoia apărării intereselor Bisericii Greco-Catolice în faţa ,,ofensivei” ortodoxe, cât şi transpunerea practică a ,,Acţiunii Catolice” a Papei Pius al XI-lea, au impus organizarea laicilor ,,într-o asociaţie piramidală centralizată”( Anton Rus).
Congresul de constituire AGRU s-a desfăşurat la Blaj în 23 noiembrie 1929. În cuvântul său primul preşedinte ales dr. Valer Pop, avocat din Bistriţa, îndemna pe participanţi să apere biserica, să adâncească viaţa sufletească, să intensifice educaţia religioasă a tineretului, să combată curentele cu caracter sectant, să-şi îndrume viaţa potrivit eticii creştine, ,,în sentimentul iubirii de neam şi de patrie”. Congresul, patronat de mitropolitul Vasile Suciu, a publicat şi ,,statutele” asociaţiei.
AGRU milita pentru implicarea intelectualilor pentru cauza bisericii, asociaţia fiind în afara politicii. Singura politică în AGRU ,,este cea a crucii”, afirma dr. Iuliu Haţieganu.
Capitolul III al lucrării descrie congresele generale anuale ale AGRU, prevăzute în statut a se ţine în luna septembrie. În duminica Tomii se ţineau adunările generale în parohiiu, congresele diecezane având loc între Paşti şi Rusalii. În 1936 nu s-a ţinut congresul AGRU, iar în 1940 şi 1941 ele nu au mai avut loc din cauza stăpânirii maghiare şi a Dictatului de la Viena. După 1942 nu s-au mai organizat alte congrese AGRU.
Încă de la Congresul de la Sighet(1930), activităţile AGRU încep să fie atacate de confraţii bisericii surori. La Congresul de la Oradea(1931) se pune problema presei religioase, iar Congresul de la Aiud(1932) se decide editarea lunarului Buletinul ,,Agru”, se suspendă obligativitatea cotizaţiilor membrilor ajutători. La Congresul de la Dej(1933) se infiinţează ASTRU şi se doreşte numirea unei persoane dedicate exclusiv AGRU-lui. Congresul de la Lugoj(1934) sesizează ,,neglijarea Bisericii Greco-Catolice la serbările naţionale”(ca şi în prezent), se preocupă de românii din secuime, se propune instituirea unei Duminici a Presei. Congresul de la Carei(1935) protestează împotriva atacurilor la adresa Papei şi semnalează tentativele de ştirbire a graniţelor de Vest ale ţării. În moţiunea Congresului de la Satu Mare(1937) se reafirmă ataşamentul faţă de Sfântul Scaun, faţă de Tronul regal. Congresul de la Cluj(1938) obiectează împotriva atacurilor la adresa Bisericii Greco-Catolice, evidenţiază ,,monopolizarea a tot ce este românesc pe seama ortodoxiei”( ca şi în prezent). La Congresul din 1942 de la Blaj a fost sărbătorit scriitorul Ion Agârbiceanu, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viaţă.
AGRU, pe lângă aspectele pozitive în activitatea lui, a suferit uneori de incoerenţă organizatorică, nu şi-a respectat şi pus în practică totdeauna deciziile luate, a fost perceput ca o ,,asociaţie mai degrabă elitară”.
Din 1943, revista ,,Unirea” de la Blaj iniţiază rubrica ,,Colţul AGRU” În capitolul V sunt semnalate şi interferenţele dintre asociaţiile religioase greco-catolice şi cele orodoxe, ,,Oastea Domnului” şi ,,Frăţia Ortodoxă”, sperându-se într-o sinceră colaborare care nu prea s-a materializat faptic.
Sintetic este prezentată viaţa şi activitatea preşedinţilor AGRU: Valer Pop, generalul Dănilă Papp, profesorul Coriolan Tătaru. Dintre personalităţile AGRU s-au remarcat scriitorul Ion Agârbiceanu, teologul Aloisie Ludovic Tăutu, Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj.
Lucrarea pr. Anton Rus este sinteza necesară care jalonează coordonatele esenţiale referitoare la ceea ce a însemnat AGRU în perioada 1929-1948. Ea va deveni ,,bibliografia” necesară pentru cei care se vor antrena în renaşterea acestei asociaţii laice.
Ion Radu Zăgreanu
luni, 11 octombrie 2010
Întâlnirea anuală a Consiliului Director Naţional AGRU-Zalău 2010
În zilele de 1 şi 2 octombrie 2010, s-a desfăşurat la Zalău, în parohia ,,Sfânt Familie”, Întâlnirea anuală a Consiliului Director Naţional AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi).
Tema reuniunii a fost: ,,Laici în serviciul Bisericii” şi a avut ca motto textul următor: ,,Faceţi-vă o datorie de a trăi în pace, de a vă vedea de treburile voastre, aşa cum v-am pus în vedere, ca purtarea voastră să fie vrednică de cinste în ochii celor din afară”( 1 Tes. 4, 11-12).
Au participat 16 delegaţii din Eparhiile de Maramureş, de Oradea, de Lugoj, de Cluj-Gherla, din Arhieparhia de Alba-Iulia şi Făgăraş, absentând reprezentanţi din Vicariatul de Bucureşti.
Vineri, 1 octombrie a.c. participanţii întâlnirii au fost întâmpinaţi de preotul Valer Părău, parohul bisericii ,,Sfânta Familie”, au asistat la Sfânta Liturghie, după care a avut loc un viu dialog cu reprezentanţii AGRU din protopopiatele Şimleu, Zalău şi Supur.
Sâmbătă, 2 octombrie, după Sfânta Liturghie şi micul dejun, s-au derulat lucrările propiu-zise ale întâlnirii. Ele au fost deschise de conf. univ. dr. Alin Tat, preşedintele AGRU. S-a citit mesajul pr. Vicar drd. Coriolan Mureşan, asistentul spiritual naţional AGRU care a subliniat rolul important al AGRU-lui, ,,de protagonist al apostolatului laic”, de ,,apărare a drepturilor Bisericii noastre martire, de preocupare pentru reînfiinţarea vechilor parohii greco-catolice şi redobândirea locaşurilor de cult aflate în posesia ilegală a cultului majoritar din ţară”.
Secretarul naţional AGRU , Cecilia Frăţilă a prezentat principalele acţiuni şi activităţi AGRU desfăşurate în anul trecut. S-au centralizat datele recensământului parohiilor unde AGRU există şi este funcţional, s-a definitivat Calendarul asociaţiei pentru 2010-2011. Dialogul dintre participanţi a evidenţiat aspectele pozitive ale reînfiinţării şi revigorării acestei asociaţii a laicilor, constituită în 1929 şi desfiinţată în 1948, odată cu interzicerea BRUR de către regimul comunist. S-a subliniat implicarea laicilor în renaşterea cu multă greutate, dar mai ales cu piedici, a Bisericii Române Unite cu Roma ( Greco-Catolică), angajarea acestora în demersul de revenire a Bisericii Blajului în viaţa spirituală a poporului român.
Locul următoarei întâlniri a Consiliului Director Naţional AGRU va fi anunţat ulterior.
Delegaţii AGRU au vizitat apoi oraşul Zalău. Suportul ,,bibliografic” al reînfiinţării şi funcţionării asociaţiilor AGRU îl constituie şi lucrarea lectorului univ. dr. pr. Anton Rus de la Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj, Universitatea ,,Babeş-Bolyai”, ,,Credinţa în acţiune”-,,O introducere în istoria Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi AGRU (1929-1948)”.
Ion Radu Zăgreanu
Sursa: http://rasunetul.ro/intalnirea-anuala-consiliului-director-national-agru-zalau-2010
Tema reuniunii a fost: ,,Laici în serviciul Bisericii” şi a avut ca motto textul următor: ,,Faceţi-vă o datorie de a trăi în pace, de a vă vedea de treburile voastre, aşa cum v-am pus în vedere, ca purtarea voastră să fie vrednică de cinste în ochii celor din afară”( 1 Tes. 4, 11-12).
Au participat 16 delegaţii din Eparhiile de Maramureş, de Oradea, de Lugoj, de Cluj-Gherla, din Arhieparhia de Alba-Iulia şi Făgăraş, absentând reprezentanţi din Vicariatul de Bucureşti.
Vineri, 1 octombrie a.c. participanţii întâlnirii au fost întâmpinaţi de preotul Valer Părău, parohul bisericii ,,Sfânta Familie”, au asistat la Sfânta Liturghie, după care a avut loc un viu dialog cu reprezentanţii AGRU din protopopiatele Şimleu, Zalău şi Supur.
Sâmbătă, 2 octombrie, după Sfânta Liturghie şi micul dejun, s-au derulat lucrările propiu-zise ale întâlnirii. Ele au fost deschise de conf. univ. dr. Alin Tat, preşedintele AGRU. S-a citit mesajul pr. Vicar drd. Coriolan Mureşan, asistentul spiritual naţional AGRU care a subliniat rolul important al AGRU-lui, ,,de protagonist al apostolatului laic”, de ,,apărare a drepturilor Bisericii noastre martire, de preocupare pentru reînfiinţarea vechilor parohii greco-catolice şi redobândirea locaşurilor de cult aflate în posesia ilegală a cultului majoritar din ţară”.
Secretarul naţional AGRU , Cecilia Frăţilă a prezentat principalele acţiuni şi activităţi AGRU desfăşurate în anul trecut. S-au centralizat datele recensământului parohiilor unde AGRU există şi este funcţional, s-a definitivat Calendarul asociaţiei pentru 2010-2011. Dialogul dintre participanţi a evidenţiat aspectele pozitive ale reînfiinţării şi revigorării acestei asociaţii a laicilor, constituită în 1929 şi desfiinţată în 1948, odată cu interzicerea BRUR de către regimul comunist. S-a subliniat implicarea laicilor în renaşterea cu multă greutate, dar mai ales cu piedici, a Bisericii Române Unite cu Roma ( Greco-Catolică), angajarea acestora în demersul de revenire a Bisericii Blajului în viaţa spirituală a poporului român.
Locul următoarei întâlniri a Consiliului Director Naţional AGRU va fi anunţat ulterior.
Delegaţii AGRU au vizitat apoi oraşul Zalău. Suportul ,,bibliografic” al reînfiinţării şi funcţionării asociaţiilor AGRU îl constituie şi lucrarea lectorului univ. dr. pr. Anton Rus de la Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Blaj, Universitatea ,,Babeş-Bolyai”, ,,Credinţa în acţiune”-,,O introducere în istoria Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi AGRU (1929-1948)”.
Ion Radu Zăgreanu
Sursa: http://rasunetul.ro/intalnirea-anuala-consiliului-director-national-agru-zalau-2010
miercuri, 6 octombrie 2010
La aniversarea preotului nostru, parintele Felician Neagos
Preacucernice părinte protopop Felician Neagoş, stimată ,,adunare liniştită” greco-catolică
,,Vreau să-l aduc la Bistriţa. Acesta-i omul care îmi trebuie. Are stofă de preot. Şi cântă bine. Mi-e drag”.
Am citat un fragment dintr-o discuţie pe care am avut-o cu tatăl meu, regretatul Monsenior Grigore Zăgrean, referitoare la părintele Neagoş.
Spre fericirea noastră, a beclenarilor greco-catolici, planurile tatălui meu s-au împotmolit pe la Episcopia din Cluj.
Aprecierile părintelui meu m-au determinat să analizez mai atent calităţile, felul de a fi al preotului nostru Felician Neagoş. Ele au completat doar excelentele impresii pe care le-am tot adunat, de la prima întâlnire cu preotul Felician Neagoş şi până în prezent.
Foarte curând, după ,,descălecatul” său la Beclean, am intuit în persoana sa calităţi care îl apropiau de modelul de preot pe care l-a reprezentat părintele meu Grigore Zăgrean.
Nu m-am înşelat. Anii trecuţi au confirmat vocaţia lui preoţească, dăruirea lui spirituală.
Constatam că ne păstoreşte un preot cu chemare, dăruit lui Dumnezeu şi credincioşilor săi.
Am crescut şi ne-am îmbogăţit spiritual sub oblăduirea sa. Am uitat de multe ori de greutăţile vieţii sale, gândindu-ne doar că dânsul trebuie să fie acolo prezent, în biserică, mereu în rugăciune.
Am trăit emoţia primelor sale predici în biserica noastră sau în Beclean.
Cu toţii ne-am convins repede că în altarul bisericii noastre oficiază un preot de excepţie. Apoi ne-am obişnuit cu ştacheta lui ridicată, considerând-o ca pe o stare de normalitate.
Se zicea cândva că va pleca la Cluj, că acolo i-ar fi locul. Ameninţaţi de această probabilitate, parcă ne revoltam în sinea noastră, sperând că totul este doar o poveste.
,,Domnul Trandafir” de la altarul bisericii noastre nu ne-a părăsit. Astăzi se află în mijlocul nostru şi parcă ar vrea să ne întrebe patetic: ,,Când au trecut cei 50 de ani? Câţi i-am parcurs împreună?”.
Nu ştiu cum poţi să-i mulţumeşti unui preot? Printr-un citat biblic sau mai simplu şi direct, spunându-i că eşti pe drumul cel bun, că te simţi în siguranţă, când îl vezi în altarul bisericii unde te rogi.
La mulţi ani! părinte Felician Neagoş!
Ion Radu Zăgreanu
,,Vreau să-l aduc la Bistriţa. Acesta-i omul care îmi trebuie. Are stofă de preot. Şi cântă bine. Mi-e drag”.
Am citat un fragment dintr-o discuţie pe care am avut-o cu tatăl meu, regretatul Monsenior Grigore Zăgrean, referitoare la părintele Neagoş.
Spre fericirea noastră, a beclenarilor greco-catolici, planurile tatălui meu s-au împotmolit pe la Episcopia din Cluj.
Aprecierile părintelui meu m-au determinat să analizez mai atent calităţile, felul de a fi al preotului nostru Felician Neagoş. Ele au completat doar excelentele impresii pe care le-am tot adunat, de la prima întâlnire cu preotul Felician Neagoş şi până în prezent.
Foarte curând, după ,,descălecatul” său la Beclean, am intuit în persoana sa calităţi care îl apropiau de modelul de preot pe care l-a reprezentat părintele meu Grigore Zăgrean.
Nu m-am înşelat. Anii trecuţi au confirmat vocaţia lui preoţească, dăruirea lui spirituală.
Constatam că ne păstoreşte un preot cu chemare, dăruit lui Dumnezeu şi credincioşilor săi.
Am crescut şi ne-am îmbogăţit spiritual sub oblăduirea sa. Am uitat de multe ori de greutăţile vieţii sale, gândindu-ne doar că dânsul trebuie să fie acolo prezent, în biserică, mereu în rugăciune.
Am trăit emoţia primelor sale predici în biserica noastră sau în Beclean.
Cu toţii ne-am convins repede că în altarul bisericii noastre oficiază un preot de excepţie. Apoi ne-am obişnuit cu ştacheta lui ridicată, considerând-o ca pe o stare de normalitate.
Se zicea cândva că va pleca la Cluj, că acolo i-ar fi locul. Ameninţaţi de această probabilitate, parcă ne revoltam în sinea noastră, sperând că totul este doar o poveste.
,,Domnul Trandafir” de la altarul bisericii noastre nu ne-a părăsit. Astăzi se află în mijlocul nostru şi parcă ar vrea să ne întrebe patetic: ,,Când au trecut cei 50 de ani? Câţi i-am parcurs împreună?”.
Nu ştiu cum poţi să-i mulţumeşti unui preot? Printr-un citat biblic sau mai simplu şi direct, spunându-i că eşti pe drumul cel bun, că te simţi în siguranţă, când îl vezi în altarul bisericii unde te rogi.
La mulţi ani! părinte Felician Neagoş!
Ion Radu Zăgreanu
joi, 9 septembrie 2010
Pe sub ploile lui septembrie
Oftatul verii,
sub ploi de septembrie-
jar de tristeţe.
Început de septembrie. Plouă mocăneşte, strecurat printr-o invizibilă pânză. O iau la deal , spre fundul grădinii din Malin. Trebuie să duc hâlbe, lături, celor doi câini legaţi în apropierea pădurii, ca să împiedice venirea viezunelui , prădătorul porumbului în curs de coacere.
Înainte de a ieşi din ogradă culeg câteva boabe din zmeurişul care îşi revarsă braţele vegetale peste gardul din sârmă.
Trec pe sub prunii aplecaţi ca nişte ploiere, ( umbrele) de atâta rod. Iau două fructe şi le mănânc. Ajung la marginea lanului de porumb. Imaginea lui cu ştiuleţi de diverse culori, unii verzi încă, alţii alergând cromatic spre un alb puţin rozaliu sau cafeniu, îmi aduce aminte de cunoscuta poezie a lui Octavian Goga, ,,Toamna” şi de versurile: ,,Cu podoaba zdrenţuită/Tremură pe câmp porumbul”.
O iau printre brazdele de trifoi recent cosit îndreptându-mă spre uriaşul nuc sub care se află coliba primului câine-paznic. Animalul simte prezenţa mea, începe să latre, dar aria lui sonoră nu stânjeneşte cu nimic o căprioară cu iedul ei aflată la vreo 50 de metri. Doar când mă mai apropiu de câinele legat, ea o zbugheşte spre pădurea de salcâmi. Torn o parte din lături şi mărşăluiesc pe marginea lanului de porumb spre cel de al doilea gardian canin. Mă abat , în dreapta, pe la via bătrână , gust căteva boabe din strugurii ,,nova”, care sunt încă acrişori, culeg câteva piersici căzute sub coroana pomului bătrân şi îmi urmez traseul spre cel de al doilea câine. Îl alimentez şi pe acesta, deschid apoi portiţa şi intru în via nouă unde aflu struguri copţi. Culeg un ciorchine şi îl ingurgitez cu o poftă copilărească.
Sar improvizaţia de gard din sârmă, făcut pentru a-mi proteja legumele şi zarzavaturile din grădină, de vizitele căprioarei, culeg o găletuţă de roşii, câţiva arde iuţi, rup frunze de ţelină şi de pătrunjel, smulg o varză şi vreo 3-4 morcovi.
Ploaia continuă. Satul din vale este acoperit de ceaţă. Peste păduri s-au aşezat câţiva nori. Ţârâiala lichidă îţi întăreşte senzaţia de singurătate, de rupere din timpul obişnuit , mai bine zis, de ieşire din timpul tău cel de toate zilele. Te cuprind cu braţele dulci năbădăi mioritice. Te laşi ademenit de această stare. Ai impresia că eşti unicul pământean al preajmei, că totul ţi se cuvine doar ţie, unicul supravieţuitor de pe aceste coline.
Încărcat cu recolta toamnei, cobor pe cărare, iar din partea ei dreaptă culeg câteva mere doborâte de vânt şi de ploaie.
Ajung acasă. Aşez roadele autumnale în portbagajul maşinii, mă îmbrac în hainele de orăşean şi o pornesc spre Beclean. Aici, la bloc, în apartamentul de la etajul patru, mă postez în faţa calculatorului şi încerc să descriu cum încă o dată m-am autoizgonit din rai.
Ion Radu Zăgreanu
sub ploi de septembrie-
jar de tristeţe.
Început de septembrie. Plouă mocăneşte, strecurat printr-o invizibilă pânză. O iau la deal , spre fundul grădinii din Malin. Trebuie să duc hâlbe, lături, celor doi câini legaţi în apropierea pădurii, ca să împiedice venirea viezunelui , prădătorul porumbului în curs de coacere.
Înainte de a ieşi din ogradă culeg câteva boabe din zmeurişul care îşi revarsă braţele vegetale peste gardul din sârmă.
Trec pe sub prunii aplecaţi ca nişte ploiere, ( umbrele) de atâta rod. Iau două fructe şi le mănânc. Ajung la marginea lanului de porumb. Imaginea lui cu ştiuleţi de diverse culori, unii verzi încă, alţii alergând cromatic spre un alb puţin rozaliu sau cafeniu, îmi aduce aminte de cunoscuta poezie a lui Octavian Goga, ,,Toamna” şi de versurile: ,,Cu podoaba zdrenţuită/Tremură pe câmp porumbul”.
O iau printre brazdele de trifoi recent cosit îndreptându-mă spre uriaşul nuc sub care se află coliba primului câine-paznic. Animalul simte prezenţa mea, începe să latre, dar aria lui sonoră nu stânjeneşte cu nimic o căprioară cu iedul ei aflată la vreo 50 de metri. Doar când mă mai apropiu de câinele legat, ea o zbugheşte spre pădurea de salcâmi. Torn o parte din lături şi mărşăluiesc pe marginea lanului de porumb spre cel de al doilea gardian canin. Mă abat , în dreapta, pe la via bătrână , gust căteva boabe din strugurii ,,nova”, care sunt încă acrişori, culeg câteva piersici căzute sub coroana pomului bătrân şi îmi urmez traseul spre cel de al doilea câine. Îl alimentez şi pe acesta, deschid apoi portiţa şi intru în via nouă unde aflu struguri copţi. Culeg un ciorchine şi îl ingurgitez cu o poftă copilărească.
Sar improvizaţia de gard din sârmă, făcut pentru a-mi proteja legumele şi zarzavaturile din grădină, de vizitele căprioarei, culeg o găletuţă de roşii, câţiva arde iuţi, rup frunze de ţelină şi de pătrunjel, smulg o varză şi vreo 3-4 morcovi.
Ploaia continuă. Satul din vale este acoperit de ceaţă. Peste păduri s-au aşezat câţiva nori. Ţârâiala lichidă îţi întăreşte senzaţia de singurătate, de rupere din timpul obişnuit , mai bine zis, de ieşire din timpul tău cel de toate zilele. Te cuprind cu braţele dulci năbădăi mioritice. Te laşi ademenit de această stare. Ai impresia că eşti unicul pământean al preajmei, că totul ţi se cuvine doar ţie, unicul supravieţuitor de pe aceste coline.
Încărcat cu recolta toamnei, cobor pe cărare, iar din partea ei dreaptă culeg câteva mere doborâte de vânt şi de ploaie.
Ajung acasă. Aşez roadele autumnale în portbagajul maşinii, mă îmbrac în hainele de orăşean şi o pornesc spre Beclean. Aici, la bloc, în apartamentul de la etajul patru, mă postez în faţa calculatorului şi încerc să descriu cum încă o dată m-am autoizgonit din rai.
Ion Radu Zăgreanu
luni, 6 septembrie 2010
Parastasul din pivniţă
Dacă ar fi trăit, preotul Grigore Zăgrean ar fi împlinit în ziua de 29 august 2010, 94 de ani.
Cu prilejul sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august, în capela greco-catolică din Şieu-Odorhei a avut loc un parastas în memoria Monseniorului Grigore Zăgrean.
Capela din Şieu-Odorhei se află într-o pivniţă a primăriei, fostă cantină pentru angajaţii de odinioară de la SMA-ul din această localitate. Pivniţa este construită în formă de cruce. Simbolistic, spaţiul pivniţei-cruce temperează rigiditatea atmosferei care te întâmpină la coborâre în această catacombă contemporană.
,,-Biserica noastră se afă încă în pivniţă”, mi-ar fi spus tatăl meu , dacă ar mai fi fost în viaţă.
,,Să nu vă sprie această situaţie. Ea a fost interzisă 42 de ani şi tot n-a pierit”, ar fi adăugat el, dacă s-ar fi aflat în această zi printre credincioşii uniţi din Şieu-Odorhei
Încă o dată mi-am dat seama, cu acest prilej, aş zice, la faţa locului, de greutăţile pe care le întâmpină Biserica Română Unită cu Roma în încercarea ei de a ieşi din catacombele perioadei comuniste, deşi de atunci au trecut 20 de ani.
Se ,,face totul” pentru distrugerea ei definitivă. Se strigă tare, la drumul mare lozinca numărului mic de greco-catolici, se întârzie, în colaborare cu instituţiile statului, orice gest de retrocedare a bisericilor şi a bunurilor sale ( s-a retrocedat foarte puţin), mass-media escamotează referirile la adresa ei.
De câţiva ani, vechile ei biserici, în loc să fie retrocedate, sunt dărâmate folosindu-se ,,metoda coliviei”(celebru este cazul bisericii greco-catolice din Ungheni, de lângă Târgu-Mureş).
Cu toate acestea Dumnezeu ,,coboară” şi în ,,pivniţa baronului” din Şieu-Odorhei, în inimile micului grup de credincioşi care duminică, 29 august a.c., împreună cu preotul lor Bălin Dorel, s-au rugat pentru odihna sufletului celui care a fost, preotul Grigore Zăgrean, cel care a oficiat prima liturghie greco-catolică în această localitate, după ,,evenimentele” din 1989.
Ion Radu Zăgreanu
Cu prilejul sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august, în capela greco-catolică din Şieu-Odorhei a avut loc un parastas în memoria Monseniorului Grigore Zăgrean.
Capela din Şieu-Odorhei se află într-o pivniţă a primăriei, fostă cantină pentru angajaţii de odinioară de la SMA-ul din această localitate. Pivniţa este construită în formă de cruce. Simbolistic, spaţiul pivniţei-cruce temperează rigiditatea atmosferei care te întâmpină la coborâre în această catacombă contemporană.
,,-Biserica noastră se afă încă în pivniţă”, mi-ar fi spus tatăl meu , dacă ar mai fi fost în viaţă.
,,Să nu vă sprie această situaţie. Ea a fost interzisă 42 de ani şi tot n-a pierit”, ar fi adăugat el, dacă s-ar fi aflat în această zi printre credincioşii uniţi din Şieu-Odorhei
Încă o dată mi-am dat seama, cu acest prilej, aş zice, la faţa locului, de greutăţile pe care le întâmpină Biserica Română Unită cu Roma în încercarea ei de a ieşi din catacombele perioadei comuniste, deşi de atunci au trecut 20 de ani.
Se ,,face totul” pentru distrugerea ei definitivă. Se strigă tare, la drumul mare lozinca numărului mic de greco-catolici, se întârzie, în colaborare cu instituţiile statului, orice gest de retrocedare a bisericilor şi a bunurilor sale ( s-a retrocedat foarte puţin), mass-media escamotează referirile la adresa ei.
De câţiva ani, vechile ei biserici, în loc să fie retrocedate, sunt dărâmate folosindu-se ,,metoda coliviei”(celebru este cazul bisericii greco-catolice din Ungheni, de lângă Târgu-Mureş).
Cu toate acestea Dumnezeu ,,coboară” şi în ,,pivniţa baronului” din Şieu-Odorhei, în inimile micului grup de credincioşi care duminică, 29 august a.c., împreună cu preotul lor Bălin Dorel, s-au rugat pentru odihna sufletului celui care a fost, preotul Grigore Zăgrean, cel care a oficiat prima liturghie greco-catolică în această localitate, după ,,evenimentele” din 1989.
Ion Radu Zăgreanu
Profesorul mutat în amintiri
In memoriam Ovidiu Petri
Tot mai des mulţi prieteni de-un leat, cum se spune în popor, sau aparţinând ca vârstă unor generaţii apropiate de anii noştri, se mută în amintirile celor care i-au cunoscut.
Luni , 30 august a. c., scriitorul Aurel Podaru mă anunţă telefonic că bunul nostru prieten, profesorul de română Ovidiu Petri din Nimigea, a plecat grăbit spre cer să întâmpine deschiderea noului an şcolar acolo, mai sus de toamna coborândă din pădurile Neposului , localitatea lui natală , numită de el ,,Satul meu drag…”.
Prima întrebare care m-a cutreierat aflând trista veste a fost în legătură cu vechimea prieteniei noastre, localizată cronologic în urmă cu peste vreo 37 de ani, când ne întâlneam pe la Beclean, pe la consfătuirile cadrelor didactice. A existat şi o altă cunoaştere , din copilărie, pe uliţele din Tăure, când îl însoţeam pe tatăl meu prin locurile lui de baştină.
Am căutat apoi în biblioteca mea din garaj cartea lui Ovidiu Petri ,,Satul meu drag…”(Editura ,,Nova Didactica”, Bistriţa, 2006), am răsfoit-o şi am încercat să creionez o schiţă a unui portret sentimental, a celui care a fost profesorul Ovidiu Petri
În primul rând, Ovidiu Petri a fost întruchiparea dascălului de română de la ţară, dăruit profesiei sale, copiilor pe care i-a învăţat, înzestrat cu neliniştea scrisului, a cuvântului meşteşugit să rămână.
În al doilea rând, Ovidiu Petri şi-a iubit cu ardoare satul în care s-a născut , Neposul, rebreniana Vărarea, dedicându-i acestuia sincere declaraţii de iubire: ,,Să calci pe un drum bătătorit şi prăfuit, dar care tresare şi se bucură. Să fii privit mai ales de copii şi de cei tineri cu curiozitate, ca un necunoscut. Să auzi pe şoptite întrebările: ce caută omul acesta pe aici? Oare cine-i?
Să priveşti oamenii pe care-i mai cunoşti şi să-ţi reaminteşti de când îi ştii, în ce împrejurări i-ai cunoscut şi să te miri cum de nu i-ai uitat...Să nu uiţi de verile când mergeam la cosit…Să-ţi aminteşti de arşiţa verii…Să nu uiţi silueta sadoveniană a profesorului de română…Să nu uiţi …că o picătură din sufletul tău se află acolo. ( ,,Să mergi acasă”).
Ca să-şi potolească dorul de Nepos, Ovidiu Petri, stabilit la Nimigea, de câte ori avea ocazia dădea câte ,,o fugă şi până la Nepos, tulburându-mi mereu apele freatice ale adâncului sufletesc cu amintiri”(,,O poveste cu nişte câini răi şi cu nişte soldaţi”).
A avut un mare prieten, ţăranul român , ţăranii din Nepos. Despre ei a spus că : ,,Legea lor este munca, iar bucuria lor, pământul...Mâinile lui sunt însemnele veşniciei.”(,,Prietenul meu”).
Şi acum îl aşteaptă uliţa ,,Valea Carelor” din Nepos, piciorul lui de plai ,,scăldat în ape şi mângâiat de cântecul pădurii”(,,Pe Vale Carelor”). Probabil că un capăt al acestei uliţi s-a prelins până în cimitirul în care se va odihni profesorul Ovidiu Petri şi dascălul se va simţi ca acasă în veşnicie.
Ion Radu Zăgreanu
Tot mai des mulţi prieteni de-un leat, cum se spune în popor, sau aparţinând ca vârstă unor generaţii apropiate de anii noştri, se mută în amintirile celor care i-au cunoscut.
Luni , 30 august a. c., scriitorul Aurel Podaru mă anunţă telefonic că bunul nostru prieten, profesorul de română Ovidiu Petri din Nimigea, a plecat grăbit spre cer să întâmpine deschiderea noului an şcolar acolo, mai sus de toamna coborândă din pădurile Neposului , localitatea lui natală , numită de el ,,Satul meu drag…”.
Prima întrebare care m-a cutreierat aflând trista veste a fost în legătură cu vechimea prieteniei noastre, localizată cronologic în urmă cu peste vreo 37 de ani, când ne întâlneam pe la Beclean, pe la consfătuirile cadrelor didactice. A existat şi o altă cunoaştere , din copilărie, pe uliţele din Tăure, când îl însoţeam pe tatăl meu prin locurile lui de baştină.
Am căutat apoi în biblioteca mea din garaj cartea lui Ovidiu Petri ,,Satul meu drag…”(Editura ,,Nova Didactica”, Bistriţa, 2006), am răsfoit-o şi am încercat să creionez o schiţă a unui portret sentimental, a celui care a fost profesorul Ovidiu Petri
În primul rând, Ovidiu Petri a fost întruchiparea dascălului de română de la ţară, dăruit profesiei sale, copiilor pe care i-a învăţat, înzestrat cu neliniştea scrisului, a cuvântului meşteşugit să rămână.
În al doilea rând, Ovidiu Petri şi-a iubit cu ardoare satul în care s-a născut , Neposul, rebreniana Vărarea, dedicându-i acestuia sincere declaraţii de iubire: ,,Să calci pe un drum bătătorit şi prăfuit, dar care tresare şi se bucură. Să fii privit mai ales de copii şi de cei tineri cu curiozitate, ca un necunoscut. Să auzi pe şoptite întrebările: ce caută omul acesta pe aici? Oare cine-i?
Să priveşti oamenii pe care-i mai cunoşti şi să-ţi reaminteşti de când îi ştii, în ce împrejurări i-ai cunoscut şi să te miri cum de nu i-ai uitat...Să nu uiţi de verile când mergeam la cosit…Să-ţi aminteşti de arşiţa verii…Să nu uiţi silueta sadoveniană a profesorului de română…Să nu uiţi …că o picătură din sufletul tău se află acolo. ( ,,Să mergi acasă”).
Ca să-şi potolească dorul de Nepos, Ovidiu Petri, stabilit la Nimigea, de câte ori avea ocazia dădea câte ,,o fugă şi până la Nepos, tulburându-mi mereu apele freatice ale adâncului sufletesc cu amintiri”(,,O poveste cu nişte câini răi şi cu nişte soldaţi”).
A avut un mare prieten, ţăranul român , ţăranii din Nepos. Despre ei a spus că : ,,Legea lor este munca, iar bucuria lor, pământul...Mâinile lui sunt însemnele veşniciei.”(,,Prietenul meu”).
Şi acum îl aşteaptă uliţa ,,Valea Carelor” din Nepos, piciorul lui de plai ,,scăldat în ape şi mângâiat de cântecul pădurii”(,,Pe Vale Carelor”). Probabil că un capăt al acestei uliţi s-a prelins până în cimitirul în care se va odihni profesorul Ovidiu Petri şi dascălul se va simţi ca acasă în veşnicie.
Ion Radu Zăgreanu
vineri, 13 august 2010
Parinti si copii la Vima Mica, editia 2010
A V-a ediţie a Taberei Ecumenice Părinţi şi Copii de la Vima Mica, Maramureş
Mi-au plăcut : ,,organizarea, focul de tabară, dramatizările după pasajele din Biblie, traseul şi probele expediţiei de orientare turistică, rugăciunile, înţelegerea dintre noi, liturghiile, natura, distracţia, munca în echipă, dormintul în şură, ospitalitatea gazdelor” etc.
Nu m-au încântat : ,,vremea ploioasă de vineri seara şi din noaptea spre sâmbătă, mersul pe jos de la Ileanda, rivalităţile dintre grupe” etc.
Acestea au fost câteva dintre aprecierile – concluzie pe care participanţii la cea de a V-a ediţie a Taberei Ecumenice Părinţi şi Copii de la Vima Mica din 6-8 august 2010, le-au aşternut în jurnalul taberei.
Organizatorii ei au fost : Paraohia Greco-Catolică Beclean şi Grupurile Mariane de Evanghelizare. Au participat la această tabară 58 de persoane, dintre care 12 au fost adulţi.
Motto-ul taberei a fost ales din evanghelia lui Marcu (10,17) : ,, Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică.’’
Iniţiatorii taberei, preotul Alin Cândea şi doamna asistentă medicală Nora Vale, posedau deja un Certificat de absolvire de Animator Socio-Educativ al Fundaţiei ,,Sf. Ioan Bosco” din Bacău, eliberat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, eliberat în urma unui curs de 75 de ore şi a unui examen.
S-a plecat vineri, 6 august a.c. cu trenul până la Ileanda (marea majoritate a participanţilor). De acolo traseul spre Vima Mică s-a parcurs pe jos.
Ploaia, timpul nefavorabil părea a crea unele inconveniente. Ne-a plouat în corturile instalate în grădina părinţilor preotului Alin Cândea, aşa că fiecare a dormit pe unde s-a putut : în şopronul cu fân, în şură, în casă, în maşini.
În prima seara, printre reprizele de ploi torenţiale, ne-am îndreptat spre biserică, unde am fost întâmpinaţi de preotul paroh Grigore Câmpean. După o scurtă rugăciune fiecare taberist s-a autoprezentat şi şi-a motivat imboldul venirii la Vima Mică : ,, din curiozitate, să mă distrez, să mă rog, fiindcă m-a invitat un prieten sau o prietenă, să mă relaxez” etc.
Preotul Alin Cândea a prezentat scopul taberei, programul şi regulamentul ei . Sâmbătă, 7 august s-a participat la Sfânta Liturghie, din biserica având ca hram pe ,, Sf. Ioan Botezătorul’’. În predica s-a părintele Alin Cândea le-a vorbit tinerilor despre taina căsătoriei. Apoi aceştia, de diverse confesiuni, au fost repartizaţi în 5 grupe şi au avut de parcurs un traseu de orientare turistică, de îndeplinit diverse şi interesante probe. Înainte de aceasta, părintele protopop Felician Neagoş şi fiul său Alexandru ne-au încântat cu câteva cântece religioase acompaniate la chitară.
Înarmaţi cu hărţi, cu cele necesare pentru a-şi construi un arc şi o săgeata, o cruce, cu un obiect ales din cele expuse, ei au purces la drum. Cei care îi monitorizau, aveau stabilite bareme ferme de evaluare. Traseul a fost câştigat de grupa a patra.
Sâmbătă după- masă fiecare echipă a avut la dispoziţie două ore pentru a pregăti o dramatizare după Cap. 18, versetele 23-35 din Evanghelia lui Matei sau o dizertaţie pe baza acestui fragment biblic.
După cină, în şură, s-au reprezentat dramatizările tinerilor după pasajul biblic. Concurenţii au fost extraordinari, foarte ingenioşi, au adaptat conţinutul paragrafului biblic situaţiilor reale ale zilelor noastre. S-a încropit chiar şi o piesă de teatru de păpuşi ale cărei personaje au fost confecţionate din şomoioage de fân.
Eu mi-am întocmit un comentariu sentimental pe baza textului biblic menţionat .
Închis în Loganul meu, ca Iona în burta uriaşului chit, am recitit o dată, de două ori, de trei ori, pasajul lecturat de părintele Alin Cândea din Evanghelia după Matei.
Un gând mi-a stopat avântul şi m-am întrebat în sine-mi : ,,De unde oare a ştiut părintele Alin că astăzi, sâmbată, va fi timp frumos?”. Aşa prevedea părintele Alin că va fi timpul în ziua următoare.
Aseară, eu nu credeam că se va întâmpla aşa şi am lansat o idee : ,, - Dacă mâine va fi vreme frumoasă îl vom beatifica pe părintele Alin’’. Ce nerozie am debitat.
Astăzi, sâmbătă, la lumina zorilor m-am cam cutremurat de cele afirmate. M-am echilibrat sufleteşte fiindcă a mai fost lansat un pronostic care nu s-a adeverit, referitor la faptul că apa Lăpuşului nu va creşte prea mult şi astfel concurenţii traseului de orientare turistică o vor putea trece per pedes.
Apoi m-am întrebat : ,,-Cine este învingătorul ? -Ce a câştigat învinsul ?” aşa-zisului pariu despre timpul probabil. Partenerii competiţiei s-au întâlnit la Liturghia din biserică şi Dumnezeu s-a bucurat fiindcă totul a fost perfect.
Drept răsplată ne-a trimis calde raze de soare, iar mie în subsidiar o atenţionare : ,, Puţin, credinciosule !’’.
,, Până aici a fost o vrăjeală’’, ar spune Paul şi Ionuţ, fiii lui Muri, rămas acasă să mai taie drumuri noi în marmura cumpărată de la Videanu. ,, - Să te vedem cum înterpretezi textul biblic’’, ar fi adăugat cei doi. O meteahnă profesională m-a determinat să mă opresc asupra unor verbe ale acestui paragraf biblic, care m-au impresionat : a poruncit, să fie vândut, căzând, a se închina, îngăduieşte, plăteşte, ruga, aruncat, am iertat, mâniindu-se, a dat.
Unele verbe aş zice că sunt categorice: a prouncit, să fie vândut, plăteşte, aruncat, mâniindu-se. Altele pot fi încadrate câmpului semantic al iertării: căzând, se închina, îngăduieşte, am iertat, a dat. Făcând repede o statistică aleatorie, am constatat că raportul dintre cele două categorii de verbe este egal, 5-5. O concluzie a ţâşnit salvatoare: cât este de uşor să ierţi sau să condamni?. Balanţa verbelor selectate stă în echilibru. Probabil că doar umbra sufletului nostru o va înclina într-o parte sau în alta, punând pe un braţ al ei mai multă cantitate din verbul a ierta.
Folosiţi deci cât mai des, în toate împrejurările verbul a ierta, purtaţi-l la reverul sufletului vostru, în colţul zâmbetelor, în mâna întinsă prietenilor sau duşmanilor, în îmbrăţişările voastre.
Şi totuşi mă mai întreb încă o ndată: ,, De unde a ştiut părintele Alin Cândea că astăzi, sâmbată 7 august 2010,va fi vreme frumoasă ?’’.
După spectacolul din şură a urmat focul de tabară, iar părintele Alin Cândea a stat până la ora 3 şi jumătate la dispoziţia celor care au vrut să se mărturisească pentru ca la Liturghia duminicală să se poată cumineca.
Duminică, 8 august, s-a participat la Sfânta Liturghie. La sfârşitul ei a fost prezentat volumul de memorii din perioada carcerală comunistă a preotului Tertulian Langa, vicar de Cluj-Gherla : ,, Trecând pragul tăcerii’’ (Editura ,, Galaxia Gutenberg’’, 2009).
După prânz, fiecare grup şi-a interpretat imnul pe care a trebuit să-l alcătuiască în perioada taberei.
Apoi s-a anunţat rezultatul final, care conţinea şi puncte câştigate sau pierdute în funcţie de respectarea regulamentului taberei. Locul întâi a fost ocupat de componenţii grupei a IV-a. A urmat festivitatea de premiere.
Taberiştii şi-au consemnat în scris impresiile despre şederea lor la Vima Mică. Observaţiile lor pro sau contra vor fi luate în considerare atunci când se va pregăti cea de a VI-a ediţie a acestei tabere.
S-au făcut poze, s-a mulţumit gazdelor şi s-a efectuat decamparea, participanţii plecând spre Beclean. Până la Ileanda, de data aceasta tinerii au fost transportaţi cu un microbuz. Pe tren i-au încântat pe călători cu bogatul lor repertoriu de cântece religioase.
Pentru mine, aceste zile petrecute la Vima Mică au constituit un preambul care îmi anunţă că nu mai este mult până la începerea noului an şcolar şi că voi avea mai mult succes în activitatea mea cu elevii dacă mă voi lăsa contaminat de răbdarea şi ingenioasa tactică de a lucra cu tinerii, pe care am remarcat-o la părintele Alin Cândea.
Ion Radu Zăgreanu
Mi-au plăcut : ,,organizarea, focul de tabară, dramatizările după pasajele din Biblie, traseul şi probele expediţiei de orientare turistică, rugăciunile, înţelegerea dintre noi, liturghiile, natura, distracţia, munca în echipă, dormintul în şură, ospitalitatea gazdelor” etc.
Nu m-au încântat : ,,vremea ploioasă de vineri seara şi din noaptea spre sâmbătă, mersul pe jos de la Ileanda, rivalităţile dintre grupe” etc.
Acestea au fost câteva dintre aprecierile – concluzie pe care participanţii la cea de a V-a ediţie a Taberei Ecumenice Părinţi şi Copii de la Vima Mica din 6-8 august 2010, le-au aşternut în jurnalul taberei.
Organizatorii ei au fost : Paraohia Greco-Catolică Beclean şi Grupurile Mariane de Evanghelizare. Au participat la această tabară 58 de persoane, dintre care 12 au fost adulţi.
Motto-ul taberei a fost ales din evanghelia lui Marcu (10,17) : ,, Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică.’’
Iniţiatorii taberei, preotul Alin Cândea şi doamna asistentă medicală Nora Vale, posedau deja un Certificat de absolvire de Animator Socio-Educativ al Fundaţiei ,,Sf. Ioan Bosco” din Bacău, eliberat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, eliberat în urma unui curs de 75 de ore şi a unui examen.
S-a plecat vineri, 6 august a.c. cu trenul până la Ileanda (marea majoritate a participanţilor). De acolo traseul spre Vima Mică s-a parcurs pe jos.
Ploaia, timpul nefavorabil părea a crea unele inconveniente. Ne-a plouat în corturile instalate în grădina părinţilor preotului Alin Cândea, aşa că fiecare a dormit pe unde s-a putut : în şopronul cu fân, în şură, în casă, în maşini.
În prima seara, printre reprizele de ploi torenţiale, ne-am îndreptat spre biserică, unde am fost întâmpinaţi de preotul paroh Grigore Câmpean. După o scurtă rugăciune fiecare taberist s-a autoprezentat şi şi-a motivat imboldul venirii la Vima Mică : ,, din curiozitate, să mă distrez, să mă rog, fiindcă m-a invitat un prieten sau o prietenă, să mă relaxez” etc.
Preotul Alin Cândea a prezentat scopul taberei, programul şi regulamentul ei . Sâmbătă, 7 august s-a participat la Sfânta Liturghie, din biserica având ca hram pe ,, Sf. Ioan Botezătorul’’. În predica s-a părintele Alin Cândea le-a vorbit tinerilor despre taina căsătoriei. Apoi aceştia, de diverse confesiuni, au fost repartizaţi în 5 grupe şi au avut de parcurs un traseu de orientare turistică, de îndeplinit diverse şi interesante probe. Înainte de aceasta, părintele protopop Felician Neagoş şi fiul său Alexandru ne-au încântat cu câteva cântece religioase acompaniate la chitară.
Înarmaţi cu hărţi, cu cele necesare pentru a-şi construi un arc şi o săgeata, o cruce, cu un obiect ales din cele expuse, ei au purces la drum. Cei care îi monitorizau, aveau stabilite bareme ferme de evaluare. Traseul a fost câştigat de grupa a patra.
Sâmbătă după- masă fiecare echipă a avut la dispoziţie două ore pentru a pregăti o dramatizare după Cap. 18, versetele 23-35 din Evanghelia lui Matei sau o dizertaţie pe baza acestui fragment biblic.
După cină, în şură, s-au reprezentat dramatizările tinerilor după pasajul biblic. Concurenţii au fost extraordinari, foarte ingenioşi, au adaptat conţinutul paragrafului biblic situaţiilor reale ale zilelor noastre. S-a încropit chiar şi o piesă de teatru de păpuşi ale cărei personaje au fost confecţionate din şomoioage de fân.
Eu mi-am întocmit un comentariu sentimental pe baza textului biblic menţionat .
Închis în Loganul meu, ca Iona în burta uriaşului chit, am recitit o dată, de două ori, de trei ori, pasajul lecturat de părintele Alin Cândea din Evanghelia după Matei.
Un gând mi-a stopat avântul şi m-am întrebat în sine-mi : ,,De unde oare a ştiut părintele Alin că astăzi, sâmbată, va fi timp frumos?”. Aşa prevedea părintele Alin că va fi timpul în ziua următoare.
Aseară, eu nu credeam că se va întâmpla aşa şi am lansat o idee : ,, - Dacă mâine va fi vreme frumoasă îl vom beatifica pe părintele Alin’’. Ce nerozie am debitat.
Astăzi, sâmbătă, la lumina zorilor m-am cam cutremurat de cele afirmate. M-am echilibrat sufleteşte fiindcă a mai fost lansat un pronostic care nu s-a adeverit, referitor la faptul că apa Lăpuşului nu va creşte prea mult şi astfel concurenţii traseului de orientare turistică o vor putea trece per pedes.
Apoi m-am întrebat : ,,-Cine este învingătorul ? -Ce a câştigat învinsul ?” aşa-zisului pariu despre timpul probabil. Partenerii competiţiei s-au întâlnit la Liturghia din biserică şi Dumnezeu s-a bucurat fiindcă totul a fost perfect.
Drept răsplată ne-a trimis calde raze de soare, iar mie în subsidiar o atenţionare : ,, Puţin, credinciosule !’’.
,, Până aici a fost o vrăjeală’’, ar spune Paul şi Ionuţ, fiii lui Muri, rămas acasă să mai taie drumuri noi în marmura cumpărată de la Videanu. ,, - Să te vedem cum înterpretezi textul biblic’’, ar fi adăugat cei doi. O meteahnă profesională m-a determinat să mă opresc asupra unor verbe ale acestui paragraf biblic, care m-au impresionat : a poruncit, să fie vândut, căzând, a se închina, îngăduieşte, plăteşte, ruga, aruncat, am iertat, mâniindu-se, a dat.
Unele verbe aş zice că sunt categorice: a prouncit, să fie vândut, plăteşte, aruncat, mâniindu-se. Altele pot fi încadrate câmpului semantic al iertării: căzând, se închina, îngăduieşte, am iertat, a dat. Făcând repede o statistică aleatorie, am constatat că raportul dintre cele două categorii de verbe este egal, 5-5. O concluzie a ţâşnit salvatoare: cât este de uşor să ierţi sau să condamni?. Balanţa verbelor selectate stă în echilibru. Probabil că doar umbra sufletului nostru o va înclina într-o parte sau în alta, punând pe un braţ al ei mai multă cantitate din verbul a ierta.
Folosiţi deci cât mai des, în toate împrejurările verbul a ierta, purtaţi-l la reverul sufletului vostru, în colţul zâmbetelor, în mâna întinsă prietenilor sau duşmanilor, în îmbrăţişările voastre.
Şi totuşi mă mai întreb încă o ndată: ,, De unde a ştiut părintele Alin Cândea că astăzi, sâmbată 7 august 2010,va fi vreme frumoasă ?’’.
După spectacolul din şură a urmat focul de tabară, iar părintele Alin Cândea a stat până la ora 3 şi jumătate la dispoziţia celor care au vrut să se mărturisească pentru ca la Liturghia duminicală să se poată cumineca.
Duminică, 8 august, s-a participat la Sfânta Liturghie. La sfârşitul ei a fost prezentat volumul de memorii din perioada carcerală comunistă a preotului Tertulian Langa, vicar de Cluj-Gherla : ,, Trecând pragul tăcerii’’ (Editura ,, Galaxia Gutenberg’’, 2009).
După prânz, fiecare grup şi-a interpretat imnul pe care a trebuit să-l alcătuiască în perioada taberei.
Apoi s-a anunţat rezultatul final, care conţinea şi puncte câştigate sau pierdute în funcţie de respectarea regulamentului taberei. Locul întâi a fost ocupat de componenţii grupei a IV-a. A urmat festivitatea de premiere.
Taberiştii şi-au consemnat în scris impresiile despre şederea lor la Vima Mică. Observaţiile lor pro sau contra vor fi luate în considerare atunci când se va pregăti cea de a VI-a ediţie a acestei tabere.
S-au făcut poze, s-a mulţumit gazdelor şi s-a efectuat decamparea, participanţii plecând spre Beclean. Până la Ileanda, de data aceasta tinerii au fost transportaţi cu un microbuz. Pe tren i-au încântat pe călători cu bogatul lor repertoriu de cântece religioase.
Pentru mine, aceste zile petrecute la Vima Mică au constituit un preambul care îmi anunţă că nu mai este mult până la începerea noului an şcolar şi că voi avea mai mult succes în activitatea mea cu elevii dacă mă voi lăsa contaminat de răbdarea şi ingenioasa tactică de a lucra cu tinerii, pe care am remarcat-o la părintele Alin Cândea.
Ion Radu Zăgreanu
sâmbătă, 31 iulie 2010
ARHEOLOGIA FRICII
Arheologia fricii
,,M-ar sufoca prea mult tăcerea, dac-aş mai prelungi-o.”
(Tertulian Langa)
După 38 de ani de tăcere (1964-2002), preotul Tertulian Langa s-a decis să relateze dramatica experienţă carcerală a celor şaisprezece ani de claustrare în temniţele regimului comunist: la Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Aiud, Lugoj, Galaţi, Insula Mare a Brăilei.
Cu multă greutate, fostul asistent la Catedra de Pedagogie a Universităţii din Bucureşti, Tertulian Langa, licenţiat în litere, filosofie şi drept, studiind teologia în clandestinitate cu Monseniorul Vladimir Gika ( hirotonit tot în clandestinitate ca preot în 1964), rupe tăcerea aşternută peste amintirile din timpul detenţiei, de frică să nu îşi înmormânteze voit memoria.
În 1968, fiind în vizită la Papa Ioan Paul al II-lea, Suveranul Pontif i-a cerut să scrie ceea ce a ,,trăit în închisoare” fiindcă acea perioadă ,,e viaţă trăită cu Cristos, viaţă din istoria Bisericii”.
Urmând îndemnul papal, Vicarul General al Episcopiei de Cluj-Gherla, preotul Tertulian Langa a publicat volumul de memorii ,,Trecând pragul tăcerii” ( Ediţia I, 2009, ediţia a II-a tot în 2009, la Editura ,,Galaxia Gutenberg”). Titlul cărţii aminteşte de lucrarea Papei Ioan Paul al II-lea ,,Să trecem pragul speranţei” (Editura ,,Humanitas”,1995).
Scriind despre anii petrecuţi în închisorile comuniste, Tertulian Langa doreşte să îşi ,, salveze memoria în adevărul ei”, simte nevoia de a se elibera şi a vorbi şi în numele celor pe care i-a cunoscut , spre neuitarea celor petrecute în spaţiul concentraţionar: ,,M-ar sufoca prea mult tăcerea dac-aş mai prelungi-o.”
Un îndelungat proces de conştiinţă premerge momentul debutului redactării acestor memorii. Tăcerea, continuarea ei, echivalând ,,cu complicitatea”.
Tertulian Langa scrie dintr-un imbold aproape testamentar, în numele ,,marilor pătimitori” pe care i-a cunoscut în închisoare: ,,De nu i-aş actualiza şi nu i-aş restitui vieţii româneşti, i-aş mai înmormânta în mine încă o dată, aş deveni mormântul cetluit şi mut a ceea ce ar fi dorit să spună, să lase viu viitorimii unui popor desfigurat de comunism” (,,Cuvânt înainte”).
Retrăirea întâmplărilor din anii de după gratii, în ,,fălcile istoriei”, redevine un prezent ce ,,nu mai poate fi considerat ca simplu şir de fapte petrecute-n ceaţă, ci dobândeşte o obiectivitate istorică”: ,,Nu scriu de parcă mi-aş aminti, ci scriu de parcă aş trăi acum ca şi atunci”.
Retrospectiva anilor de detenţie se transformă într-o exploarare endoscopică prin care se sondează ,,tăceri şi gemete, nădejdi şi disperări, căderi şi îndârjiri, trufii şi umilinţe, lumini şi întunecimi, atrocităţi şi chinuri morale fără seamăn, spălate-n rugăciune, aşa precum ne-a fost parcursul prin gropniţe de vii, prin morţile trăite împreună, cu atâţi îngeri mângăietori în vise şi sfinţi neprinşi în sinaxare”.
Propus pentru a pleca în străinătate ,,pentru a lupta pentru Biserică şi Ţară” din exterior, tânărul Tertulian Langa este brutal ,,scos din culcuşul” lunilor de miere, fiind arestat în locuinţa Episcopului Ioan Suciu care îl binecucântează astfel la despărţire: ,,Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta”. De fapt Episcopul îşi avertizase discipolul referitor la soarta Bisericii Române Unite cu Roma: ,,Curând Biserica Unită va trece prin prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite în Sinodul de la Moscova, premeditat de comuniştii pravoslavnici după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi în Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră. Vremea înmormântării noastre e aproape. Îl vom urma pe Domnul în mormânt, ca să-nviem cu El”.
Frica provocată de noua postură, cea de deţinut,( şase zile nu i s-a dat nimic de mâncare) este învinsă prin rugăciune şi visare: ,,În rugăciune şi în vis...trăiam bogat claustrul închisorii...această formă de visare (nu visul de somn, ci visul cu viaţă, din trezie), ca şi credinţa fermă că sunt în închisoare din voia planului de desăvârşire pe care Sfânta Providenţă îl împlinea în mine, consider că a fost secretul echilibrului interior care m-au scos la mal din catacombele durerii prin care am trecut”.
Maltratat, Tertulian Langa este obligat să scrie vreo opt sute de pagini de declaraţii, să dezvăluie legăturile lui cu Episcopul Ioan Suciu, cu Monseniorul Vladimir Gika, cele cu Nunţiatura de la Bucureşti. Îi era frică să nu capituleze: ,, Dumnezeu nu m-a lăsat...aveam orgoliul de a fi biruit de Domnul, nu de diavol...Dar El era cu mine, şi eu eram cu El, la Cina de pe urmă”.
În noile şi dificilele condiţii, Tertulian Langa începe o nouă reconstrucţie interioară ,,prin Isus”. Trupul flămând este învins prin spirit : ,,Şi am rămas flămând în trup, însă în suflet flămând de Dumnezeu”.
Ca un arheolog, tânărul Tertulian Langa încearcă să descopere, atât în plan personal, cât şi în cel social resorturile prin care frica îngenuncează individul şi societatea, perioada recluziunii devenind o permanentă confruntare cu frica. Supliciile la care este supus ( de exemplu-este alergat prin celulă de un câine timp de 39 de ore) sunt depăşite prin încrederea în Dumnezeu. Mai greu de suportat era nesiguranţa, necunoscutul destinului celui închis: ,,Nu atât frica ne mistuia atunci, căci frica, prin faptul că îi cunoşteam sorgintea şi evoluţia posibilă, era suportabilă, având relaţii cu raţiunea; ne mistuia mai mult neliniştea, ca formă de trăire dureroasă a unei primejdii iminente”.
Tertulian Langa descifrează post factum sensul calvarului prin care a fost târât. Trebuia să se afle acolo după gratii ca să fie martorul unor dezvăluiri aproape testamentare. La Jilava îl va întâlni pe muncitorul Vasile Gârneţ care îi va transmite testamentul oral al Episcopului Vasile Aftenie. Din închisoare episcopul a fost dus într-o vilă din Sinaia. Aici i s-a dat mâncare bună şi a fost vizitat de Petru Groza, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Patriarhul Iustinian Marina şi de Teohari Georgescu, ministru de interne, propunându-i-se scaunul de Mitropolit al Moldovei, dacă va renunţa la credinţa lui. În faţa alternativei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ,,ori la Mitropolia de la Iaşi, ori de vrei cimitirul Belu” şi a promisiunilor Patriarhului Iustinian Marina, pentru scaunul de patriarh, Episcopul Vasile Aftenie a spus: ,,Nu am nici suflet, nici neam, nici credinţă de vânzare”. La Piteşti îl cunoaşte pe preotul romano-catolic Iancu Baltheiser, cel care a fost luat de securitate pentru a-l înmormânta pe Episcopul Vasile Aftenie, maltratat, i-au fost smulse braţele pentru că a refuzat să se lepede de credinţa sa.
În închisoare Tertulian Langa a convieţuit cu mari personalitîţi ale României: juristul de faimă europeană Istrate Micescu, poetul Nichifor Crainic, italienistul Alexandru Marcu, traducătorul lui Dante Aligheri şi alui Francesco Petrarca, universitarul Popovici, Episcopul romano-catolic Marton Aron, generalul Socrate Mardare, universitarul George Manu, savantul ateu Motaş Constantin, care începe să se roage etc. În compania lor, deţinutul cu numărul simbolic 1700 ( anul ,,în care Biserica Unită intra cu latina în istorie”), Terulian Langa îşi împarte timpul între rugăciune şi prelegerile pe care le susţineau pe rând fiecare, cei mai în vârstă dintre captivi considerându-l pe Tertulian Langa ,,ultimul nostru martor”. Moralul ,,luceferilor robi” se echilibrează până la urmă : ,,După un timp indefinit de lung, simţeam în noi cum rourează cerul, cum harul se înmulţeşte în trupul cadaveri, cum piere deznădejdea”.
În colonia ,,Grădina” din Insula Mare a Brăilei, ,,în iadul comunist”, timp de patru luni, sub acoperirea unui scenariu ingenios, se săvârşeşte liturghia. Este invitat şi Arhimandritul orodox Benedict Ghiuş. În închisoare, greco-catolici şi orodocşi s-au împărtăşit din acelaşi potir, o sticluţă de penicilină, convişi că ,,această credinţă în Euharistie trebuie să fie temeiul unităţii noastre”.
Tertulian Langa trăieşte la Aiud un miracol. O placă de fontă de 400 de kg. îi zdrobeşte o palmă. Medicul închisorii propune amputarea palmei. În timp ce accidentatul plângea, îi apare în faţă silueta Monseniorului Vladimir Gika. Acesta îl binecucântează spunându-i: ,,Fiul meu!”. Durerea îi dispare şi palma i se vindecă de la sine. În închisoarea de la Gherla învaţă alfabetul Morse, scrie poeme ,,pe pânză cu sirop de zahăr”.
O permanentă luptă între ,,frica trupului”, instinctul de conservare şi conştiinţă se dă în sufletului celui închis, verificând şi consolidând tăria lui de credinţă: ,,Durata încercării este menită să ne întărească statornicia în credinţă”.
Tertulian Langa sondează, am zice arheologic, premisele instaurării fricii, în persoana sa, cât şi a fricii generale, în societatea românească supusă comunismului. Frica este învinsă prin credinţă, în plan personal. În plan social, în afara unei neadecvări la noul regim, atunci când el este eliberat din închisoare, se teoretizează mai mult, în cadrul discuţiilor cu personalităţile din celulele închisorilor.
În penitenciarul de la Lugoj, regimul carceral se schmbă puţin. Îşi întâlneşte familia la vorbitor, timp de şapte minute îşi vede pentru prima dată fetiţa, când ea avea şapte ani. În 26 iulie 1964 Tertulian Langa este eliberat. Îmbrăcat în cămaşa Episcopului martir Ioan Suciu, pe care înaltul prelat o dăduse la Sighet unui călugăr, preotul Tertulian Langa revine acasă la Cluj încercând să se reintegreze în noua lume care se edificase între timp: ,,Se-nvolburau în mine vechi răzvrătiri mocnite, vechi biruinţi nerepurtate”. Reîntors acasă, avea să reacţioneze faţă de noua societate printr-o anume ,,rigiditate”, marcat de ceea ce a trăit: ,,eu rămâneam acolo cu anii mei cei mai frumoşi”. Comportamentul său mai rigid îl va ajuta să se ,,menţină necontaminat de modul de viaţă comunist”.
Memoriile preotului Tertulian Langa îmbină relatarea obişnuită a întâmplărilor cu reuşite pasaje descriptive, poetice, cu creionarea a numeroase portrete. Pecetea sonoră a izolării dincolo de gratii apare frecvent redată în textele memoriilor: ,,Dar iarăşi a lătrat zăvorul”, ,,zăvorul a lătrat”, ,,Când porţile de fier ale-nchisorii au grohăit lugubru”, ,,Aiudul ne înghiţea cu fălcile-i metalice flâmânde după noi” etc.
Numeroase sunt portretele călăilor, ale gardienilor. Ele impresionează prin brutalitate, prin vocabularul înjositor, prin ameniniţări: ,,Aici nimeni nu gândeşte. Numai organele Puterii.”, ,, Aici eşti doar un număr. Eşti fum.”, ,,Nu mai ieşiţi decât în plic. Cu documente de moarte”.
Vocabularul torţionarilor era de o insolenţă crasă: ,,putoare imperialistă”, ,,otreapă-mbăligată”, ,,bestie fascistă”, ,,bandit”, ,,trădătorule”, ,,vită”, ,,căzături burgheze”, ,,beşoandră”, ,,strigoiule”, ,,boule”, ,,piftie pişulită”, ,,putoare adormită”, ,,paliţă bălăngănită”, ,,hoitule”, ,,intelectuali burjui”, ,,baligi bătrâne”, ,,bivoli bătrâni”, ,,porcilor”, ,,curvă de moşier”, ,,căcat cu ochi”, ,,lepădătura lumii”, ,,băşină otrăvită”, ,,lacheu al imperialismului”, ,,fascist”, ,,fascişti de bandiţi americani”, ,,lepră specială”, ,,putoare de bandit şi sabotor”, ,,trântor de american”, ,,vierme-mpuţit” etc.
Nu lipsesc numeroase pasaje lirice: ,,Ce linişte trăiam în noapte-o noapte pe care foşnetul frunzelor de tei ne-o susura şi mai adânc parcă, mireasma lor sporind mirificul visării”; ,,Era o noapte groasă densă, de parcă o împingeai cu pieptul”, ,,Năvodul ostenit al unui greu amurg, sleit,nu pescuieşte decât propria umbră”. Poetică şi sadoveniană este descrierea Deltei Dunării: ,,Soarele asfinţea şi arămea peisajul. Ca dintre ape se ridicau statui de păsări sătule, cu zborul mai greoi, dar nu lipsite de graţie. Vedeam un cârd de lebede cu gâturile lungi ce parcă unduiau braţe de balerină care văslea pe cer” etc.
Sunt semnalate micile manifestări de umanitate ale gardienilor, sunt descrise torturile, bătaia cu săculeţul de nisip. Simplitatea, onestitatea şi bunul simţ al ciobanului Aculina Moise îi impresionează pe toţi.
Chiar şi sadicul Stratache, ,,miliţianul fiară”, cedează, când la o percheziţie descoperă Sfântul Sacrament. Apelează la Tertulian Langa să se roage pentru soţia lui ,,bolnavă greu”. La eliberare îi spune că aceasta s-a vindecat: ,,Soţia mea e bine”.
Deşi a îndurat atâtea, preotul Tertulian Langa iartă totul, îşi impune să ierte dar ,,cuvine-se să-mi amintesc materia iertării, în care iubirea cerescului Părinte condiţionează iertarea de sincera căinţă”.
Perioada carcerală a însemnat pentru Tertulian Langa un timp al reconstrucţiei interioare, descoperirea unor resurse personale nebănuite: ,,să izvodesc în mine resurse, lumini şi rezolvări într-un context în care eram cu totul depăşit”. După momente de descumpănire, frica este treptat-treptat biruită prin credinţă, deţinutul fiind conştient că starea de captivitate facilitează ,,ieşirea din speranţă şi pierderea încrederii în Dumnezeu”. Eliberare de teamă este primul pas spre libertate. Uneori nici chiar rugăciunea nu putea anula ,,frica trupului”. După debarcarea de pe un şlep, unde deţinuţii au stat în condiţii inumane, din cauza lipsei de aer, Tertulian Langa repetă într-un fel gestul lui Ion din romanul rebrenian, acela cu sărutul pământului, gândindu-se la soţie sau la sânul matern.
Sunt multe momente dramatice prin care trece deţinutul Tertulian Langa. Drumul obidiţilor prin deltă aminteşte de marşul soldaţilor din poezia ,,Marş greu” din ,,Ciclul morţii”a lui Camil Petrescu.
Cronica vieţii de lagăr surprinde şi aspectele absurde ale epocii comuniste, aşa-zisa agricultură ştiinţifică, semănatul porumbului mexican cu parul, tractarea trunchiurilor de copaci de către deţinuţii prişi în ham, alimentaţia precară, de fapt furajarea ,,bandiţilor”, a căror trupuri ,,miroseau a cal”.
Viaţa de colonie se supune automatismelor. Chiar şi atunci când sunt pe cale de a fi eliberaţi puşcăriaşii ,,mecanic şi lipsiţi de bucurie am înjghebat coloana, fără ca nimeni să ne-o ceară”.
Ce îl aşteaptă pe deţinutul Tertulian Langa, dincolo de zidul închisorii? Marginalizarea , ,,trimiterea perpetuă la muncile de jos”. Realitatea comunistă îl frapează la început prin noile nume ale străzilor din Cluj.
Partea finală a volumului conţine ,,Poeme din captivitate”, am putea spune nişte secvenţe liricizate ale durerilor îndurate în cei 16 ani de gulag românesc.
Refugiindu-se în credinţă Tertulian Langa a biruit, a devenit învingătorul fricii, recâştigându-şi libertatea. În semn de salut şi de omagiu pentru ,,singurătatea sângerată” (Radu Călin Cristea) a preotului Tertulian Langa simt imboldul de a relua lectura acestei cutremurătoare cărţi.
Ion Radu Zăgreanu
,,M-ar sufoca prea mult tăcerea, dac-aş mai prelungi-o.”
(Tertulian Langa)
După 38 de ani de tăcere (1964-2002), preotul Tertulian Langa s-a decis să relateze dramatica experienţă carcerală a celor şaisprezece ani de claustrare în temniţele regimului comunist: la Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Aiud, Lugoj, Galaţi, Insula Mare a Brăilei.
Cu multă greutate, fostul asistent la Catedra de Pedagogie a Universităţii din Bucureşti, Tertulian Langa, licenţiat în litere, filosofie şi drept, studiind teologia în clandestinitate cu Monseniorul Vladimir Gika ( hirotonit tot în clandestinitate ca preot în 1964), rupe tăcerea aşternută peste amintirile din timpul detenţiei, de frică să nu îşi înmormânteze voit memoria.
În 1968, fiind în vizită la Papa Ioan Paul al II-lea, Suveranul Pontif i-a cerut să scrie ceea ce a ,,trăit în închisoare” fiindcă acea perioadă ,,e viaţă trăită cu Cristos, viaţă din istoria Bisericii”.
Urmând îndemnul papal, Vicarul General al Episcopiei de Cluj-Gherla, preotul Tertulian Langa a publicat volumul de memorii ,,Trecând pragul tăcerii” ( Ediţia I, 2009, ediţia a II-a tot în 2009, la Editura ,,Galaxia Gutenberg”). Titlul cărţii aminteşte de lucrarea Papei Ioan Paul al II-lea ,,Să trecem pragul speranţei” (Editura ,,Humanitas”,1995).
Scriind despre anii petrecuţi în închisorile comuniste, Tertulian Langa doreşte să îşi ,, salveze memoria în adevărul ei”, simte nevoia de a se elibera şi a vorbi şi în numele celor pe care i-a cunoscut , spre neuitarea celor petrecute în spaţiul concentraţionar: ,,M-ar sufoca prea mult tăcerea dac-aş mai prelungi-o.”
Un îndelungat proces de conştiinţă premerge momentul debutului redactării acestor memorii. Tăcerea, continuarea ei, echivalând ,,cu complicitatea”.
Tertulian Langa scrie dintr-un imbold aproape testamentar, în numele ,,marilor pătimitori” pe care i-a cunoscut în închisoare: ,,De nu i-aş actualiza şi nu i-aş restitui vieţii româneşti, i-aş mai înmormânta în mine încă o dată, aş deveni mormântul cetluit şi mut a ceea ce ar fi dorit să spună, să lase viu viitorimii unui popor desfigurat de comunism” (,,Cuvânt înainte”).
Retrăirea întâmplărilor din anii de după gratii, în ,,fălcile istoriei”, redevine un prezent ce ,,nu mai poate fi considerat ca simplu şir de fapte petrecute-n ceaţă, ci dobândeşte o obiectivitate istorică”: ,,Nu scriu de parcă mi-aş aminti, ci scriu de parcă aş trăi acum ca şi atunci”.
Retrospectiva anilor de detenţie se transformă într-o exploarare endoscopică prin care se sondează ,,tăceri şi gemete, nădejdi şi disperări, căderi şi îndârjiri, trufii şi umilinţe, lumini şi întunecimi, atrocităţi şi chinuri morale fără seamăn, spălate-n rugăciune, aşa precum ne-a fost parcursul prin gropniţe de vii, prin morţile trăite împreună, cu atâţi îngeri mângăietori în vise şi sfinţi neprinşi în sinaxare”.
Propus pentru a pleca în străinătate ,,pentru a lupta pentru Biserică şi Ţară” din exterior, tânărul Tertulian Langa este brutal ,,scos din culcuşul” lunilor de miere, fiind arestat în locuinţa Episcopului Ioan Suciu care îl binecucântează astfel la despărţire: ,,Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta”. De fapt Episcopul îşi avertizase discipolul referitor la soarta Bisericii Române Unite cu Roma: ,,Curând Biserica Unită va trece prin prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite în Sinodul de la Moscova, premeditat de comuniştii pravoslavnici după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi în Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră. Vremea înmormântării noastre e aproape. Îl vom urma pe Domnul în mormânt, ca să-nviem cu El”.
Frica provocată de noua postură, cea de deţinut,( şase zile nu i s-a dat nimic de mâncare) este învinsă prin rugăciune şi visare: ,,În rugăciune şi în vis...trăiam bogat claustrul închisorii...această formă de visare (nu visul de somn, ci visul cu viaţă, din trezie), ca şi credinţa fermă că sunt în închisoare din voia planului de desăvârşire pe care Sfânta Providenţă îl împlinea în mine, consider că a fost secretul echilibrului interior care m-au scos la mal din catacombele durerii prin care am trecut”.
Maltratat, Tertulian Langa este obligat să scrie vreo opt sute de pagini de declaraţii, să dezvăluie legăturile lui cu Episcopul Ioan Suciu, cu Monseniorul Vladimir Gika, cele cu Nunţiatura de la Bucureşti. Îi era frică să nu capituleze: ,, Dumnezeu nu m-a lăsat...aveam orgoliul de a fi biruit de Domnul, nu de diavol...Dar El era cu mine, şi eu eram cu El, la Cina de pe urmă”.
În noile şi dificilele condiţii, Tertulian Langa începe o nouă reconstrucţie interioară ,,prin Isus”. Trupul flămând este învins prin spirit : ,,Şi am rămas flămând în trup, însă în suflet flămând de Dumnezeu”.
Ca un arheolog, tânărul Tertulian Langa încearcă să descopere, atât în plan personal, cât şi în cel social resorturile prin care frica îngenuncează individul şi societatea, perioada recluziunii devenind o permanentă confruntare cu frica. Supliciile la care este supus ( de exemplu-este alergat prin celulă de un câine timp de 39 de ore) sunt depăşite prin încrederea în Dumnezeu. Mai greu de suportat era nesiguranţa, necunoscutul destinului celui închis: ,,Nu atât frica ne mistuia atunci, căci frica, prin faptul că îi cunoşteam sorgintea şi evoluţia posibilă, era suportabilă, având relaţii cu raţiunea; ne mistuia mai mult neliniştea, ca formă de trăire dureroasă a unei primejdii iminente”.
Tertulian Langa descifrează post factum sensul calvarului prin care a fost târât. Trebuia să se afle acolo după gratii ca să fie martorul unor dezvăluiri aproape testamentare. La Jilava îl va întâlni pe muncitorul Vasile Gârneţ care îi va transmite testamentul oral al Episcopului Vasile Aftenie. Din închisoare episcopul a fost dus într-o vilă din Sinaia. Aici i s-a dat mâncare bună şi a fost vizitat de Petru Groza, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Patriarhul Iustinian Marina şi de Teohari Georgescu, ministru de interne, propunându-i-se scaunul de Mitropolit al Moldovei, dacă va renunţa la credinţa lui. În faţa alternativei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ,,ori la Mitropolia de la Iaşi, ori de vrei cimitirul Belu” şi a promisiunilor Patriarhului Iustinian Marina, pentru scaunul de patriarh, Episcopul Vasile Aftenie a spus: ,,Nu am nici suflet, nici neam, nici credinţă de vânzare”. La Piteşti îl cunoaşte pe preotul romano-catolic Iancu Baltheiser, cel care a fost luat de securitate pentru a-l înmormânta pe Episcopul Vasile Aftenie, maltratat, i-au fost smulse braţele pentru că a refuzat să se lepede de credinţa sa.
În închisoare Tertulian Langa a convieţuit cu mari personalitîţi ale României: juristul de faimă europeană Istrate Micescu, poetul Nichifor Crainic, italienistul Alexandru Marcu, traducătorul lui Dante Aligheri şi alui Francesco Petrarca, universitarul Popovici, Episcopul romano-catolic Marton Aron, generalul Socrate Mardare, universitarul George Manu, savantul ateu Motaş Constantin, care începe să se roage etc. În compania lor, deţinutul cu numărul simbolic 1700 ( anul ,,în care Biserica Unită intra cu latina în istorie”), Terulian Langa îşi împarte timpul între rugăciune şi prelegerile pe care le susţineau pe rând fiecare, cei mai în vârstă dintre captivi considerându-l pe Tertulian Langa ,,ultimul nostru martor”. Moralul ,,luceferilor robi” se echilibrează până la urmă : ,,După un timp indefinit de lung, simţeam în noi cum rourează cerul, cum harul se înmulţeşte în trupul cadaveri, cum piere deznădejdea”.
În colonia ,,Grădina” din Insula Mare a Brăilei, ,,în iadul comunist”, timp de patru luni, sub acoperirea unui scenariu ingenios, se săvârşeşte liturghia. Este invitat şi Arhimandritul orodox Benedict Ghiuş. În închisoare, greco-catolici şi orodocşi s-au împărtăşit din acelaşi potir, o sticluţă de penicilină, convişi că ,,această credinţă în Euharistie trebuie să fie temeiul unităţii noastre”.
Tertulian Langa trăieşte la Aiud un miracol. O placă de fontă de 400 de kg. îi zdrobeşte o palmă. Medicul închisorii propune amputarea palmei. În timp ce accidentatul plângea, îi apare în faţă silueta Monseniorului Vladimir Gika. Acesta îl binecucântează spunându-i: ,,Fiul meu!”. Durerea îi dispare şi palma i se vindecă de la sine. În închisoarea de la Gherla învaţă alfabetul Morse, scrie poeme ,,pe pânză cu sirop de zahăr”.
O permanentă luptă între ,,frica trupului”, instinctul de conservare şi conştiinţă se dă în sufletului celui închis, verificând şi consolidând tăria lui de credinţă: ,,Durata încercării este menită să ne întărească statornicia în credinţă”.
Tertulian Langa sondează, am zice arheologic, premisele instaurării fricii, în persoana sa, cât şi a fricii generale, în societatea românească supusă comunismului. Frica este învinsă prin credinţă, în plan personal. În plan social, în afara unei neadecvări la noul regim, atunci când el este eliberat din închisoare, se teoretizează mai mult, în cadrul discuţiilor cu personalităţile din celulele închisorilor.
În penitenciarul de la Lugoj, regimul carceral se schmbă puţin. Îşi întâlneşte familia la vorbitor, timp de şapte minute îşi vede pentru prima dată fetiţa, când ea avea şapte ani. În 26 iulie 1964 Tertulian Langa este eliberat. Îmbrăcat în cămaşa Episcopului martir Ioan Suciu, pe care înaltul prelat o dăduse la Sighet unui călugăr, preotul Tertulian Langa revine acasă la Cluj încercând să se reintegreze în noua lume care se edificase între timp: ,,Se-nvolburau în mine vechi răzvrătiri mocnite, vechi biruinţi nerepurtate”. Reîntors acasă, avea să reacţioneze faţă de noua societate printr-o anume ,,rigiditate”, marcat de ceea ce a trăit: ,,eu rămâneam acolo cu anii mei cei mai frumoşi”. Comportamentul său mai rigid îl va ajuta să se ,,menţină necontaminat de modul de viaţă comunist”.
Memoriile preotului Tertulian Langa îmbină relatarea obişnuită a întâmplărilor cu reuşite pasaje descriptive, poetice, cu creionarea a numeroase portrete. Pecetea sonoră a izolării dincolo de gratii apare frecvent redată în textele memoriilor: ,,Dar iarăşi a lătrat zăvorul”, ,,zăvorul a lătrat”, ,,Când porţile de fier ale-nchisorii au grohăit lugubru”, ,,Aiudul ne înghiţea cu fălcile-i metalice flâmânde după noi” etc.
Numeroase sunt portretele călăilor, ale gardienilor. Ele impresionează prin brutalitate, prin vocabularul înjositor, prin ameniniţări: ,,Aici nimeni nu gândeşte. Numai organele Puterii.”, ,, Aici eşti doar un număr. Eşti fum.”, ,,Nu mai ieşiţi decât în plic. Cu documente de moarte”.
Vocabularul torţionarilor era de o insolenţă crasă: ,,putoare imperialistă”, ,,otreapă-mbăligată”, ,,bestie fascistă”, ,,bandit”, ,,trădătorule”, ,,vită”, ,,căzături burgheze”, ,,beşoandră”, ,,strigoiule”, ,,boule”, ,,piftie pişulită”, ,,putoare adormită”, ,,paliţă bălăngănită”, ,,hoitule”, ,,intelectuali burjui”, ,,baligi bătrâne”, ,,bivoli bătrâni”, ,,porcilor”, ,,curvă de moşier”, ,,căcat cu ochi”, ,,lepădătura lumii”, ,,băşină otrăvită”, ,,lacheu al imperialismului”, ,,fascist”, ,,fascişti de bandiţi americani”, ,,lepră specială”, ,,putoare de bandit şi sabotor”, ,,trântor de american”, ,,vierme-mpuţit” etc.
Nu lipsesc numeroase pasaje lirice: ,,Ce linişte trăiam în noapte-o noapte pe care foşnetul frunzelor de tei ne-o susura şi mai adânc parcă, mireasma lor sporind mirificul visării”; ,,Era o noapte groasă densă, de parcă o împingeai cu pieptul”, ,,Năvodul ostenit al unui greu amurg, sleit,nu pescuieşte decât propria umbră”. Poetică şi sadoveniană este descrierea Deltei Dunării: ,,Soarele asfinţea şi arămea peisajul. Ca dintre ape se ridicau statui de păsări sătule, cu zborul mai greoi, dar nu lipsite de graţie. Vedeam un cârd de lebede cu gâturile lungi ce parcă unduiau braţe de balerină care văslea pe cer” etc.
Sunt semnalate micile manifestări de umanitate ale gardienilor, sunt descrise torturile, bătaia cu săculeţul de nisip. Simplitatea, onestitatea şi bunul simţ al ciobanului Aculina Moise îi impresionează pe toţi.
Chiar şi sadicul Stratache, ,,miliţianul fiară”, cedează, când la o percheziţie descoperă Sfântul Sacrament. Apelează la Tertulian Langa să se roage pentru soţia lui ,,bolnavă greu”. La eliberare îi spune că aceasta s-a vindecat: ,,Soţia mea e bine”.
Deşi a îndurat atâtea, preotul Tertulian Langa iartă totul, îşi impune să ierte dar ,,cuvine-se să-mi amintesc materia iertării, în care iubirea cerescului Părinte condiţionează iertarea de sincera căinţă”.
Perioada carcerală a însemnat pentru Tertulian Langa un timp al reconstrucţiei interioare, descoperirea unor resurse personale nebănuite: ,,să izvodesc în mine resurse, lumini şi rezolvări într-un context în care eram cu totul depăşit”. După momente de descumpănire, frica este treptat-treptat biruită prin credinţă, deţinutul fiind conştient că starea de captivitate facilitează ,,ieşirea din speranţă şi pierderea încrederii în Dumnezeu”. Eliberare de teamă este primul pas spre libertate. Uneori nici chiar rugăciunea nu putea anula ,,frica trupului”. După debarcarea de pe un şlep, unde deţinuţii au stat în condiţii inumane, din cauza lipsei de aer, Tertulian Langa repetă într-un fel gestul lui Ion din romanul rebrenian, acela cu sărutul pământului, gândindu-se la soţie sau la sânul matern.
Sunt multe momente dramatice prin care trece deţinutul Tertulian Langa. Drumul obidiţilor prin deltă aminteşte de marşul soldaţilor din poezia ,,Marş greu” din ,,Ciclul morţii”a lui Camil Petrescu.
Cronica vieţii de lagăr surprinde şi aspectele absurde ale epocii comuniste, aşa-zisa agricultură ştiinţifică, semănatul porumbului mexican cu parul, tractarea trunchiurilor de copaci de către deţinuţii prişi în ham, alimentaţia precară, de fapt furajarea ,,bandiţilor”, a căror trupuri ,,miroseau a cal”.
Viaţa de colonie se supune automatismelor. Chiar şi atunci când sunt pe cale de a fi eliberaţi puşcăriaşii ,,mecanic şi lipsiţi de bucurie am înjghebat coloana, fără ca nimeni să ne-o ceară”.
Ce îl aşteaptă pe deţinutul Tertulian Langa, dincolo de zidul închisorii? Marginalizarea , ,,trimiterea perpetuă la muncile de jos”. Realitatea comunistă îl frapează la început prin noile nume ale străzilor din Cluj.
Partea finală a volumului conţine ,,Poeme din captivitate”, am putea spune nişte secvenţe liricizate ale durerilor îndurate în cei 16 ani de gulag românesc.
Refugiindu-se în credinţă Tertulian Langa a biruit, a devenit învingătorul fricii, recâştigându-şi libertatea. În semn de salut şi de omagiu pentru ,,singurătatea sângerată” (Radu Călin Cristea) a preotului Tertulian Langa simt imboldul de a relua lectura acestei cutremurătoare cărţi.
Ion Radu Zăgreanu
marți, 16 februarie 2010
Răspuns domnului Al. Florin Ţene-Preşedintele Ligii Scriitorilor din România
Aş propune două etape în demersul Dumneavoastră de a-l canoniza pe poetul Mihai Eminescu ,,ca SFĂNT în Calendarul Ortodox Român”.
Prima etapă : canonizarea propiu-zisă a poetului.
A doua etapă : să se interzică tuturor celor care nu sunt ortodocşi, să citească şi să studieze opera eminesciană.Eventual, componenţii Ligii Scriitorilor din România să-i urmărească şi să-i denunţe justiţiei pe toţi aceea care nu sunt ortodocşi şi îndrăznesc să se apropie de opera poetului.
Ion Radu Zăgreanu
(http://www.rasunetul.ro/raspuns-domnului-al-florin-tene-presedintele-ligii-scriitorilor-din-romania)
Prima etapă : canonizarea propiu-zisă a poetului.
A doua etapă : să se interzică tuturor celor care nu sunt ortodocşi, să citească şi să studieze opera eminesciană.Eventual, componenţii Ligii Scriitorilor din România să-i urmărească şi să-i denunţe justiţiei pe toţi aceea care nu sunt ortodocşi şi îndrăznesc să se apropie de opera poetului.
Ion Radu Zăgreanu
(http://www.rasunetul.ro/raspuns-domnului-al-florin-tene-presedintele-ligii-scriitorilor-din-romania)
Mărturii din închisorile comuniste(2)
Suferinţa convertită
,,Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre
moarte, dar în acelaşi timp ea deschidea o
mulţime de porţi spre viaţă” . ( Ioan Z. Boilă )
Ioan Z. Boilă a petrecut opt ani ,,în gulagul comunist din România” ( 1956-1964 ), a trecut prin 10 penitenciare şi prin lagărul de muncă Stoeneşti din Bălţile Brăilei.
În 1956 împreună cu patru prieteni a participat la redactarea unui memoriu în care ei protestau împotriva ,,comunizării României şi a persecuţiei religioase şi politice care era în curs”. A fost arestat de pe stradă şi a cunoscut din plin suferinţele celor opt ani de detenţie.
Experienţa acestei perioade carcerale este relatată de Ioan Z. Boilă în volumul ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), un scurt tratat post factum de supravieţuire în închisorile comuniste româneşti.
Cartea lui Ioan Z. Boilă nu este un lamento personal, ea sintetizează mai mult o experienţă colectivă a modalităţilor de supravieţuire în gulagul românesc. Cum au rezistat supravieţuitorii închisorilor comuniste? Aceasta este întrebarea la care autorul caută să dea un răspuns , pe care îl expune din punctul de vedere al unei persoane profund religioase.
Ioan Z.Boilă nu etichetează, nu judecă pe nimeni : ,,Nimeni nu are dreptul şi nu poate să judece pe unul care a trăit teroarea închisorii. Nimeni nu poate şti care îi sunt limitele şi cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară”.
Detenţia a fost provocatoarea a mari suferinţe. Autorul identifică trei categorii de suferinţe: ,,suferinţa şocului arestării şi a primelor ore, nopţi şi zile, suferinţa din perioada de anchetă şi suferinţa lungilor ani de detenţie”. Nu degeaba Monseniorul Vladimir Ghica considera suferinţa ,,al optulea sacrament”.
Arestarea constituia un şoc care anula ,,toate valorile şi libertăţile fireşti”. Ioan Z. Boilă converteşte suferinţa într-o şansă de mântuire, iar perioada detenţiei devine un prilej de introspecţie, de refugiu în sine: ,,problematica morală” a celui închis este adusă ,,în focarul luminos al conştiinţei”. Au supravieţuit în general cei care au avut o trăire spirituală mai puternică, cei care s-au refugiat în rugăciune, cei care s-au încrezut în Dumnezeu: ,,un singur reazem real al sufletului, inimii, minţii şi trupului: Isus Cristos”. Salvarea a fost prin credinţă şi prin rugăciune.
Pentru cel de după gratii dispăreau reperele lui obişnuite, timpul căpăta un alt sens: ,,prezentul ţi se impune cu duritate şi cruzime, trecutul îl trăieşti ca pe un refugiu, viitorul este nesigur”.
Evadarea era posibilă doar în plan interior, prin meditaţie, rugăciune, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare.
Condamnatului i se oferea alternativa de a rămâne ,,homo spiritualis” sau de a deveni ,,homo animalis”, eventual un turnător, un torţionar (fenomenul Piteşti). Poziţionarea celui închis faţă de moarte se schimbă şi ea. Deşi posibila prezenţă a morţii era o permanenţă în gulagul românesc, setea de viaţă a celui obidit era mai puternică.
După graţii, în suferinţă şi în lipsuri, în singurătate, deţinuţii încrezători în Cristos şi-au construit în tăcere un alt destin, reexaminându-şi întregul parcurs al vieţii de până atunci. Nimeni nu le putea opri gândul spre Dumnezeu şi astfel ei au reuşit să reziste torturilor, înfometării, muncii silnice, tracasărilor şi batjocurilor.
Cunoscundu-se foarte bine pe sine, cel lipsit de libertate, în permanenţă în dialog cu Dumnezeu, a ajungea într-o stare de seninătate încât era capabil să-i ierte chiar şi pe călăi: ,,nu mi-au lăsat nici urmă de ură sau dorinţă de răzbunare”. O olimpiană detaşare de mizeria închisorilor, de brutalitatea supraveghetorilor, le-a asigurat rugăciunea, ei convertind suferinţa ,,în credinţă şi iubire”.
Ioan I. Boilă iese din închisoare ,,cu conştiinţa împăcată”, îşi consideră experienţa tragică a anilor de închisoare ,,un talant”, un dar de la Dumnezeu, ,,o şcoală a înţelepciunii”, un spaţiu uneori al miracolelor şi al bucuriei.
Recunoscător celui care l-a salvat, Ioan Z. Boilă nu uită, la eliberare, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Memorialistul se simte dator să-şi ,,împărtăşească amintirile” din închisorile comuniste fiincă simte că a devenit liber, fiincă a spus adevărul şi aşa cum zice Sf. Ioan Evanghelistul ,,adevărul vă va face liberi”.
Ion Radu Zăgreanu
,,Poarta închisorilor comuniste era o poartă spre
moarte, dar în acelaşi timp ea deschidea o
mulţime de porţi spre viaţă” . ( Ioan Z. Boilă )
Ioan Z. Boilă a petrecut opt ani ,,în gulagul comunist din România” ( 1956-1964 ), a trecut prin 10 penitenciare şi prin lagărul de muncă Stoeneşti din Bălţile Brăilei.
În 1956 împreună cu patru prieteni a participat la redactarea unui memoriu în care ei protestau împotriva ,,comunizării României şi a persecuţiei religioase şi politice care era în curs”. A fost arestat de pe stradă şi a cunoscut din plin suferinţele celor opt ani de detenţie.
Experienţa acestei perioade carcerale este relatată de Ioan Z. Boilă în volumul ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), un scurt tratat post factum de supravieţuire în închisorile comuniste româneşti.
Cartea lui Ioan Z. Boilă nu este un lamento personal, ea sintetizează mai mult o experienţă colectivă a modalităţilor de supravieţuire în gulagul românesc. Cum au rezistat supravieţuitorii închisorilor comuniste? Aceasta este întrebarea la care autorul caută să dea un răspuns , pe care îl expune din punctul de vedere al unei persoane profund religioase.
Ioan Z.Boilă nu etichetează, nu judecă pe nimeni : ,,Nimeni nu are dreptul şi nu poate să judece pe unul care a trăit teroarea închisorii. Nimeni nu poate şti care îi sunt limitele şi cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară”.
Detenţia a fost provocatoarea a mari suferinţe. Autorul identifică trei categorii de suferinţe: ,,suferinţa şocului arestării şi a primelor ore, nopţi şi zile, suferinţa din perioada de anchetă şi suferinţa lungilor ani de detenţie”. Nu degeaba Monseniorul Vladimir Ghica considera suferinţa ,,al optulea sacrament”.
Arestarea constituia un şoc care anula ,,toate valorile şi libertăţile fireşti”. Ioan Z. Boilă converteşte suferinţa într-o şansă de mântuire, iar perioada detenţiei devine un prilej de introspecţie, de refugiu în sine: ,,problematica morală” a celui închis este adusă ,,în focarul luminos al conştiinţei”. Au supravieţuit în general cei care au avut o trăire spirituală mai puternică, cei care s-au refugiat în rugăciune, cei care s-au încrezut în Dumnezeu: ,,un singur reazem real al sufletului, inimii, minţii şi trupului: Isus Cristos”. Salvarea a fost prin credinţă şi prin rugăciune.
Pentru cel de după gratii dispăreau reperele lui obişnuite, timpul căpăta un alt sens: ,,prezentul ţi se impune cu duritate şi cruzime, trecutul îl trăieşti ca pe un refugiu, viitorul este nesigur”.
Evadarea era posibilă doar în plan interior, prin meditaţie, rugăciune, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare.
Condamnatului i se oferea alternativa de a rămâne ,,homo spiritualis” sau de a deveni ,,homo animalis”, eventual un turnător, un torţionar (fenomenul Piteşti). Poziţionarea celui închis faţă de moarte se schimbă şi ea. Deşi posibila prezenţă a morţii era o permanenţă în gulagul românesc, setea de viaţă a celui obidit era mai puternică.
După graţii, în suferinţă şi în lipsuri, în singurătate, deţinuţii încrezători în Cristos şi-au construit în tăcere un alt destin, reexaminându-şi întregul parcurs al vieţii de până atunci. Nimeni nu le putea opri gândul spre Dumnezeu şi astfel ei au reuşit să reziste torturilor, înfometării, muncii silnice, tracasărilor şi batjocurilor.
Cunoscundu-se foarte bine pe sine, cel lipsit de libertate, în permanenţă în dialog cu Dumnezeu, a ajungea într-o stare de seninătate încât era capabil să-i ierte chiar şi pe călăi: ,,nu mi-au lăsat nici urmă de ură sau dorinţă de răzbunare”. O olimpiană detaşare de mizeria închisorilor, de brutalitatea supraveghetorilor, le-a asigurat rugăciunea, ei convertind suferinţa ,,în credinţă şi iubire”.
Ioan I. Boilă iese din închisoare ,,cu conştiinţa împăcată”, îşi consideră experienţa tragică a anilor de închisoare ,,un talant”, un dar de la Dumnezeu, ,,o şcoală a înţelepciunii”, un spaţiu uneori al miracolelor şi al bucuriei.
Recunoscător celui care l-a salvat, Ioan Z. Boilă nu uită, la eliberare, să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria. Memorialistul se simte dator să-şi ,,împărtăşească amintirile” din închisorile comuniste fiincă simte că a devenit liber, fiincă a spus adevărul şi aşa cum zice Sf. Ioan Evanghelistul ,,adevărul vă va face liberi”.
Ion Radu Zăgreanu
luni, 15 februarie 2010
Mărturii din închisorile comuniste
Lumina de după gratii
,, Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine-în opinia multora-să fie împărtăşită de cei care au trecut prin agora împrejmuită de sârma ghimpată”.
( Pr. Matei Boilă )
Când ai citit mai multe cărţi care descriu experienţa trăită de cei care au trecut prin închisorile comuniste, cartea preotului Matei Boilă, ,,Gratii luminând” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), pare a contraria modul de construcţie al altor volume cu aceeaşi problematică.
Părintele Matei Boilă evocă în amintirile sale din puşcăriile comuniste doar acele ,,momente de bucurie, în orice caz de lumină” la care a fost martor. Autorul îşi cere chiar şi scuze pentru această manieră de viziune referitoare la prezentarea întâmplărilor luminoase din anii de detenţie : ,,Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz, tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată”.
Matei Boilă a fost coleg de celulă cu deţinuţi care au trecut prin infernul reeducării de la Piteşti. Aceştia i-au relatat incredibilele maltratări la care au fost supuşi cei ,,reeducaţi”. Cu toate aceste ,,suferinţele sufleteşti diabolic provocate”, au fost mai cumplite decât cele fizice. Un prieten îi povesteşte cum erau pedepsiţi la Piteşti cei care erau credincioşii . Li se dădea să consume din ,,potire improvizate” fecale şi vomă sub pretextul că se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie.
Preotul nu respectă o cronologie strictă a întâmplărilor şi caută să-şi reamintească momentele luminoase, de omenie, de bucurie, la care a asista, care au evidenţiat ceea ce a fost bun atât printre cei condamnaţi, cât şi printre cei care îi păzeau sau îi torturau.
L-a impresionat strigătul unui copil de treisprezece ani, la închisoarea Malmaison, care timp de două zile s-a rugat de gardieni să-i dea voie să plece acasă, ca să adape oile deoarece o să-l certe tatăl său.
La Jilava , de Paşti, din cei 242 de deţinuţi din lotul din care făcea parte şi preotul Matei Boilă, 240 s-au mărturisit episcopului greco-catolic Iuliu Hirstea , bineînţeles şi el fiind puşcăriaş, deşi cei obidiţi erau de confesiuni diferite. Matei Boilă concluzionează cu bucurie: ,,a fost cel mai frumos Paşti”.
Tot de Paşti, în 1960, în lagărul de muncă forţată de la Salcia, un gardian a dat deţinuţilor câteva coşuri cu ,,resturi de pâine de la masa cadrelor”. Din nou părintele Matei Boilă se bucură : ,,A fost cel mai bogat festin din viaţa mea”.
Un deţinut, un hoţ şi un criminal, pe nume Geo, îl întreabă pe preotul Matei Boilă dacă ar avea şi el dreptul să se roage şi îl determină pe preot să-l înveţe cum să o facă.
Un sergent care era de pază ajungând în baie cu preotul ortodox Iovan de la Mănăstirea din Vladimireşti, cade în genunchi spunându-i : ,,-Părinte, iartă-mi păcatele!”.
La Gherla , la o percheziţie preotului îi este luată cutiuţa cu Sfânta Euharistie împreună cu nişte haine. Minune, cutiuţa se rostogoleşte şi ajunge iar în celulă.
Generalul Stoicescu se lasă convins să-l ierte pe sergentul gardian. După trei ore de la împărtăşanie generalul a murit ,,împăcat”. În 1961, de Crăciun, la Botoşani ,,am avut bucuria de a sta cu fratele meu Nelu în celule învecinate...putând comunica între noi”.
Şi acest volum de memorii din închisorile comuniste, ca şi cel al fratelui său Ioan Z. Boilă, ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004) se încheie cu un moment liric, poezia ,,Colind mamei”, semnat de ambii fraţi.
Cartea preotului Matei Boilă, o pagină cu mărturii din ,,iadul comunist” impresionează prin ineditul ei, relatarea momentelor de lumină şi de bucurie la care dânsul a fost martor.
Ion Radu Zăgreanu
,, Experienţa atât de insolită, trăită în închisorile comuniste de o bună parte a societăţii noastre, după 1946, considerată ca o sursă de învăţătură şi semnale de alarmă pentru generaţiile viitoare, este bine-în opinia multora-să fie împărtăşită de cei care au trecut prin agora împrejmuită de sârma ghimpată”.
( Pr. Matei Boilă )
Când ai citit mai multe cărţi care descriu experienţa trăită de cei care au trecut prin închisorile comuniste, cartea preotului Matei Boilă, ,,Gratii luminând” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004 ), pare a contraria modul de construcţie al altor volume cu aceeaşi problematică.
Părintele Matei Boilă evocă în amintirile sale din puşcăriile comuniste doar acele ,,momente de bucurie, în orice caz de lumină” la care a fost martor. Autorul îşi cere chiar şi scuze pentru această manieră de viziune referitoare la prezentarea întâmplărilor luminoase din anii de detenţie : ,,Mă simt oarecum vinovat pentru evocarea acestor momente luminoase faţă de cei care şi-au pierdut viaţa, în orice caz, tinereţea, în acea mlaştină de tristeţe încrâncenată”.
Matei Boilă a fost coleg de celulă cu deţinuţi care au trecut prin infernul reeducării de la Piteşti. Aceştia i-au relatat incredibilele maltratări la care au fost supuşi cei ,,reeducaţi”. Cu toate aceste ,,suferinţele sufleteşti diabolic provocate”, au fost mai cumplite decât cele fizice. Un prieten îi povesteşte cum erau pedepsiţi la Piteşti cei care erau credincioşii . Li se dădea să consume din ,,potire improvizate” fecale şi vomă sub pretextul că se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie.
Preotul nu respectă o cronologie strictă a întâmplărilor şi caută să-şi reamintească momentele luminoase, de omenie, de bucurie, la care a asista, care au evidenţiat ceea ce a fost bun atât printre cei condamnaţi, cât şi printre cei care îi păzeau sau îi torturau.
L-a impresionat strigătul unui copil de treisprezece ani, la închisoarea Malmaison, care timp de două zile s-a rugat de gardieni să-i dea voie să plece acasă, ca să adape oile deoarece o să-l certe tatăl său.
La Jilava , de Paşti, din cei 242 de deţinuţi din lotul din care făcea parte şi preotul Matei Boilă, 240 s-au mărturisit episcopului greco-catolic Iuliu Hirstea , bineînţeles şi el fiind puşcăriaş, deşi cei obidiţi erau de confesiuni diferite. Matei Boilă concluzionează cu bucurie: ,,a fost cel mai frumos Paşti”.
Tot de Paşti, în 1960, în lagărul de muncă forţată de la Salcia, un gardian a dat deţinuţilor câteva coşuri cu ,,resturi de pâine de la masa cadrelor”. Din nou părintele Matei Boilă se bucură : ,,A fost cel mai bogat festin din viaţa mea”.
Un deţinut, un hoţ şi un criminal, pe nume Geo, îl întreabă pe preotul Matei Boilă dacă ar avea şi el dreptul să se roage şi îl determină pe preot să-l înveţe cum să o facă.
Un sergent care era de pază ajungând în baie cu preotul ortodox Iovan de la Mănăstirea din Vladimireşti, cade în genunchi spunându-i : ,,-Părinte, iartă-mi păcatele!”.
La Gherla , la o percheziţie preotului îi este luată cutiuţa cu Sfânta Euharistie împreună cu nişte haine. Minune, cutiuţa se rostogoleşte şi ajunge iar în celulă.
Generalul Stoicescu se lasă convins să-l ierte pe sergentul gardian. După trei ore de la împărtăşanie generalul a murit ,,împăcat”. În 1961, de Crăciun, la Botoşani ,,am avut bucuria de a sta cu fratele meu Nelu în celule învecinate...putând comunica între noi”.
Şi acest volum de memorii din închisorile comuniste, ca şi cel al fratelui său Ioan Z. Boilă, ,,Ziduri cu ferestre spre cer” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2004) se încheie cu un moment liric, poezia ,,Colind mamei”, semnat de ambii fraţi.
Cartea preotului Matei Boilă, o pagină cu mărturii din ,,iadul comunist” impresionează prin ineditul ei, relatarea momentelor de lumină şi de bucurie la care dânsul a fost martor.
Ion Radu Zăgreanu
Juneţea poetică a lui George Coşbuc
Juneţea poetică a lui George Coşbuc
,,Fără a se constitui într-o integrală a poeziei coşbuciene de tinereţe, ,,Juneţea poetică” încearcă să aducă un plus în cunoaşterea unor faţete literare ale poetului şi, mai ales, să prezinte cititorului un alt Coşbuc : adolescentul şi apoi tânărul modest şi tăcut, cu sufletul aprins de flacăra nemuririi şi subjugat conştiinţei sale poetice ; devotat şi loial până la sacrificiu, singurelor şi devorantelor sale iubiri : poezia şi naţiunea română”. ( Dumitru Munteanu)
Prozatorul şi editorul Dumitru Munteanu îşi propune să ,,scuture praful istoriei de pe poeziile juneţei coşbuciene” şi să le ofere cititorilor, în special celor tineri, contemporani cu intrarea într-un con de umbră a operei poetului din Hordou. Autorul are ca punct de plecare de bază ,,Bibliografia George Coşbuc” ( Editura ,,Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1965) întocmită de Gavril Scridon şi Ioan Domşa şi lucrarea lui Lucian Valea ,,Pe urmele lui George Coşbuc”, Editura ,,Sport-Turism”, Bucureşti, 1986.
În acest sens, fără a avea pretenţia că a lămurit totul în ceea ce priveşte poezia coşbuciană de tinereţe, că a clarificat toate confuziile, el doreşte ,,să scoată în evidenţă, pentru cei care nu au cunoscut-o încă, frumuseţea nestematelor poetice coşbuciene, poartă larg deschisă de tânărul poet spre inima şi sufletului esenţei embrionare a naţiunii române : satul şi oamenii lui”.
Demersul lui s-a concretizat în volumele : ,,George Coşbuc . Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie”, vol. II, Juneţea poetică” ( Editura ,,George Coşbuc”, Bistriţa, 2008).
Poeziile începuturilor literare coşbuciene au fost lăsate în uitare sau au fost editate în studii provinciale, ardelene, deşi multe dintre ele sunt creaţii valoroase ,,interesante şi lămuritoare pentru naşterea şi evoluţia” ulterioară a liricii coşbuciene.
Motivarea studiului întreprins de Dumitru Munteanu o aflăm la sfârşitul vol. II, în ultimul capitol ,,George Coşbuc-juneţea poetică”, deşi autorul acceptă părerea lui Mircea Popa, că integrala coşbuciană este încă greu de realizat. S-a constatat că multe poezii din perioada de tinereţe a poetului ,,au rămas pe dinafară”, creaţii coşbuciene din perioada şcolarităţii au fost neglijate, nepublicate.
Intenţia lui Dumitru Munteanu este de a-l redescoperi pe George Coşbuc, mai ales pentru tânăra generaţie, de a confirma statutul acestuia de ,,cel mai popular poet înainte de primul război mondial”, cum afirmă Nicolae Manolescu în ,,Istoria critică a literaturii române” , Editura ,,Paralela 45”, Piteşti, 2008, p. 503).
Dumitru Munteanu îşi argumentează ,,redescoperirea lui Coşbuc” deschizând vol.I cu articolul lui Sandu Manoil ( 1896-1930), ,,Frânturi” ( ,,Arhiva Someşană”, nr.5, Năsăud, 1926). Autorul împarte scriitorii în cei cu ,,valoare istoric ( mai mulţi) şi cei cu ,,valoare literară ( mai puţini)”, ,,cei dintâi aprind făclia culturii. Ceilalţi o fac să strălucească. Primii dibuesc, popularizează şi culturalizează. Ceilalţi perfecţionează, crează şi estetizează”. Mihai Eminescu şi George Coşbuc ,,au ştiut să fie şi ucenici şi artişti-deşi au trăit în epoci de iniţiere şi adaptare culturală, epoci cari cereau în primul rând, nu crearea de adevăruri estetice, ci crearea unui mediu capabil de cultură”.
Autorul motivează sintagma lui Sandu Manoliu de ,,scriitor meşteşugar-artist”, considerând că George Coşbuc a fost un creator de limbă literară, a întemeiat reviste literare, a fost revoluţionar în poezie, a fost un poet novator, un experimentalist, un vizionar ( ,, un vizionar al mişcărilor sempiterne”-George Călinescu), a fost un virtuoz ( ,,reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii”-Vladimir Streinu) , a fost un poet universal, a avut un crez poetic ( ,,cel mai mare dintre poeţii de energii al românimii întregi”-Nicolae Iorga), ,,a pătruns în conştiinţa oamenilor” ( ,,Canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până azi memoria” - Nicolae Manolescu op. cit., p. 503), a tradus enorm.
După această argumentare a iniţiativei sale de a reedita , cu numeroase completări, poezia coşbuciană de juneţe, Dumitru Munteanu procedează monografic prezentându-ne în primul volum viaţa şi activitatea poetului până în perioada ,,ultimului popas ardelean”, cel de la ,,Tribuna” a lui Ioan Slavici, de la Sibiu.
Biografia lui George Coşbuc capătă note romanţate. Descrierea mediului familial hordouan ia aspect de roman. Se insistă asupra rolului pe care mama poetului Maria Avacum şi mătuşa lui Firoana din Telciu, ca de altfel şi dascălii Tănăsucă Mocodeanu şi Ion Goriţă ( foste cătane grănicereşti, tâlcuitori de snoave şi ,,poveşti fantastico-populare”) l-au avut asupra tânărului George. Prin intermediul lor George Coşbuc a descoperit orizontul mitic al satului, cu tradiţiile şi obiceiurile lui, peste care s-a altoit ,,puternice influenţe de educaţie istorico-naţională”.
Sunt prezentaţi anii şcolarităţii poetului. Foarte bine este intuită formarea ,,conştiinţei devenirii sale viitoare” ca poet, mai ales în perioada năsăudeană. Bine descrisă este atmosfera culturală a Năsăudului, spiritul naţional al oraşului, şcolile lui. Paginile evocării sunt uneori sentimentale : ,, În acest Năsăud de legendă descinde la 1875, într-o zi de toamnă, copilul George Coşbuc în vârstă de 8 ani şi căteva luni, păşind pe calea ce avea să-l ducă peste ani, în Academia Română, în Istoria literaturii şi în conştiinţele a milioane şi milioane de români”.
Perioada năsăudeană înseamnă pentru George Coşbuc ani de aprofundate lecturi, o mulţime de poezii scrise şi publicate, în care se prefigurează marile teme ale liricii sale. Poetul, constată Dumitru Munteanu ,,depăşeşte perioada glumelor poetice, a improvizaţiilor sub semnul literaturii populare folclorice”. ,,Şcoala de poezie” din cadrul Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”, publicarea a numeroase poezii, traduceri, adaptări, în revista ,,Musa Someşană”, preocupările pentru limba română, pentru folclor, îi conturează poetului o mare notorietate, ,,o evidentă conştientizare a valorii sale”. Secvenţele importante din viaţa poetului se încheie prin concluzii : ,,Cei opt ani petrecuţi la gimnaziul năsăudean au lăsat urme adânci şi profunde în viaţa şi caracterul poetului. Dacă a intrat în gimnaziu ca un copil precoce, cu o experienţă şcolară, culturală şi de viaţă mai mare decât alţi copii de vârsta sa, fapt ce i-a favorizat alegerea direcţiei în care avea să păşească, la încheierea studiilor năsăudene era un adolescent maturizat mult mai devreme decât ceilalţi colegi, un tânăr poet cu o evidentă conştientizare a valorii sale, cu direcţii literare foarte bine conturate, el pregătit fiind să le urmeze, având deja stabilit un scop al vieţii şi, mai ales, un crez poetic, pe care îl va urma”.
Bine argumentat este redat dezacordul dintre poet şi familia doritoare ca George să urmeze teologia , sunt lămurite raporturile poetului cu profesorul Grigore Silaşi originar din Beclean, cu societatea ,,Iulia”. Perioada clujeană a însemnat pentru poet o permanentă zbatere între ,,aşteptările familiei” şi proiectele sale, poetul urmând altă facultate. Chemarea poeziei va învinge însă toate piedicile. În septembrie 1887 el pleacă la Sibiu ,,urmându-şi destinul ce avea să-l legitimeze ca unul din vârfurile literaturii române”.
Dumitru Munteanu punctează bine ideea formării conştiinţei de poet a lui George Coşbuc. Aspiraţia la glorie şi la nemurire a poetului, greutăţile materiale, presiunile familiei, îl determină să plece la Sibiu şi apoi la Bucureşti.
Din nou Dumitru Munteanu concluzionează : ,, la mijlocul anului 1989 poetul George Coşbuc îşi încheie definitiv anii de ucenicie literară din Ardeal şi trece Carpaţii urmându-şi destinul, acela de voce poetică unică, a unei Transilvanii unice”.
Personal, am luat contact prima dată cu poeziile cobuşciene din ,,anii de ucenicie”, în perioada ciclului primar, tatăl meu având în biblioteca pe care a mai putut-o salva şi volumul II de poezii de George Coşbuc, publicat în ediţia ,,Clasici români”, ,,Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, 1958, cu un studiu introductiv de I. Popper.. Îmi amintesc de poeziile citite nouă de tatăl nostru : ,,Filosofii şi plugarii”, ,,Pe pământul turcului”, ,,Rodovica”, ,,Leac pentru drac” etc.
Acum îmi dau seama unde întâlnise tatăl meu sintagma ,,-Tronc, Marie”, pe care o folosea uneori. Am găsit-o în poezia ,,Lupii ţiganului”.
Cele două volume în discuţie conţin multe copii după manuscrisele poetului, copii după însemnările şedinţelor literare ale Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”.
Dumitru Munteanu ne oferă şi foarte multe opinii referitoare la receptarea operei coşbuciene de către critica literară de-a lungul timpului. Cu unele este de acord, polemizează cu altele, sau le trece în revistă ca simple date de istorie literară.
Încercarea lui Dumitru Munteanu de a readuce în actualitate poeziile de tinereţe ale lui George Coşbuc este meritorie şi trebuie salutată.
Ion Radu Zăgreanu
,,Fără a se constitui într-o integrală a poeziei coşbuciene de tinereţe, ,,Juneţea poetică” încearcă să aducă un plus în cunoaşterea unor faţete literare ale poetului şi, mai ales, să prezinte cititorului un alt Coşbuc : adolescentul şi apoi tânărul modest şi tăcut, cu sufletul aprins de flacăra nemuririi şi subjugat conştiinţei sale poetice ; devotat şi loial până la sacrificiu, singurelor şi devorantelor sale iubiri : poezia şi naţiunea română”. ( Dumitru Munteanu)
Prozatorul şi editorul Dumitru Munteanu îşi propune să ,,scuture praful istoriei de pe poeziile juneţei coşbuciene” şi să le ofere cititorilor, în special celor tineri, contemporani cu intrarea într-un con de umbră a operei poetului din Hordou. Autorul are ca punct de plecare de bază ,,Bibliografia George Coşbuc” ( Editura ,,Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1965) întocmită de Gavril Scridon şi Ioan Domşa şi lucrarea lui Lucian Valea ,,Pe urmele lui George Coşbuc”, Editura ,,Sport-Turism”, Bucureşti, 1986.
În acest sens, fără a avea pretenţia că a lămurit totul în ceea ce priveşte poezia coşbuciană de tinereţe, că a clarificat toate confuziile, el doreşte ,,să scoată în evidenţă, pentru cei care nu au cunoscut-o încă, frumuseţea nestematelor poetice coşbuciene, poartă larg deschisă de tânărul poet spre inima şi sufletului esenţei embrionare a naţiunii române : satul şi oamenii lui”.
Demersul lui s-a concretizat în volumele : ,,George Coşbuc . Dincolo de cuvinte, vol. I, Anii de ucenicie”, vol. II, Juneţea poetică” ( Editura ,,George Coşbuc”, Bistriţa, 2008).
Poeziile începuturilor literare coşbuciene au fost lăsate în uitare sau au fost editate în studii provinciale, ardelene, deşi multe dintre ele sunt creaţii valoroase ,,interesante şi lămuritoare pentru naşterea şi evoluţia” ulterioară a liricii coşbuciene.
Motivarea studiului întreprins de Dumitru Munteanu o aflăm la sfârşitul vol. II, în ultimul capitol ,,George Coşbuc-juneţea poetică”, deşi autorul acceptă părerea lui Mircea Popa, că integrala coşbuciană este încă greu de realizat. S-a constatat că multe poezii din perioada de tinereţe a poetului ,,au rămas pe dinafară”, creaţii coşbuciene din perioada şcolarităţii au fost neglijate, nepublicate.
Intenţia lui Dumitru Munteanu este de a-l redescoperi pe George Coşbuc, mai ales pentru tânăra generaţie, de a confirma statutul acestuia de ,,cel mai popular poet înainte de primul război mondial”, cum afirmă Nicolae Manolescu în ,,Istoria critică a literaturii române” , Editura ,,Paralela 45”, Piteşti, 2008, p. 503).
Dumitru Munteanu îşi argumentează ,,redescoperirea lui Coşbuc” deschizând vol.I cu articolul lui Sandu Manoil ( 1896-1930), ,,Frânturi” ( ,,Arhiva Someşană”, nr.5, Năsăud, 1926). Autorul împarte scriitorii în cei cu ,,valoare istoric ( mai mulţi) şi cei cu ,,valoare literară ( mai puţini)”, ,,cei dintâi aprind făclia culturii. Ceilalţi o fac să strălucească. Primii dibuesc, popularizează şi culturalizează. Ceilalţi perfecţionează, crează şi estetizează”. Mihai Eminescu şi George Coşbuc ,,au ştiut să fie şi ucenici şi artişti-deşi au trăit în epoci de iniţiere şi adaptare culturală, epoci cari cereau în primul rând, nu crearea de adevăruri estetice, ci crearea unui mediu capabil de cultură”.
Autorul motivează sintagma lui Sandu Manoliu de ,,scriitor meşteşugar-artist”, considerând că George Coşbuc a fost un creator de limbă literară, a întemeiat reviste literare, a fost revoluţionar în poezie, a fost un poet novator, un experimentalist, un vizionar ( ,, un vizionar al mişcărilor sempiterne”-George Călinescu), a fost un virtuoz ( ,,reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii”-Vladimir Streinu) , a fost un poet universal, a avut un crez poetic ( ,,cel mai mare dintre poeţii de energii al românimii întregi”-Nicolae Iorga), ,,a pătruns în conştiinţa oamenilor” ( ,,Canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până azi memoria” - Nicolae Manolescu op. cit., p. 503), a tradus enorm.
După această argumentare a iniţiativei sale de a reedita , cu numeroase completări, poezia coşbuciană de juneţe, Dumitru Munteanu procedează monografic prezentându-ne în primul volum viaţa şi activitatea poetului până în perioada ,,ultimului popas ardelean”, cel de la ,,Tribuna” a lui Ioan Slavici, de la Sibiu.
Biografia lui George Coşbuc capătă note romanţate. Descrierea mediului familial hordouan ia aspect de roman. Se insistă asupra rolului pe care mama poetului Maria Avacum şi mătuşa lui Firoana din Telciu, ca de altfel şi dascălii Tănăsucă Mocodeanu şi Ion Goriţă ( foste cătane grănicereşti, tâlcuitori de snoave şi ,,poveşti fantastico-populare”) l-au avut asupra tânărului George. Prin intermediul lor George Coşbuc a descoperit orizontul mitic al satului, cu tradiţiile şi obiceiurile lui, peste care s-a altoit ,,puternice influenţe de educaţie istorico-naţională”.
Sunt prezentaţi anii şcolarităţii poetului. Foarte bine este intuită formarea ,,conştiinţei devenirii sale viitoare” ca poet, mai ales în perioada năsăudeană. Bine descrisă este atmosfera culturală a Năsăudului, spiritul naţional al oraşului, şcolile lui. Paginile evocării sunt uneori sentimentale : ,, În acest Năsăud de legendă descinde la 1875, într-o zi de toamnă, copilul George Coşbuc în vârstă de 8 ani şi căteva luni, păşind pe calea ce avea să-l ducă peste ani, în Academia Română, în Istoria literaturii şi în conştiinţele a milioane şi milioane de români”.
Perioada năsăudeană înseamnă pentru George Coşbuc ani de aprofundate lecturi, o mulţime de poezii scrise şi publicate, în care se prefigurează marile teme ale liricii sale. Poetul, constată Dumitru Munteanu ,,depăşeşte perioada glumelor poetice, a improvizaţiilor sub semnul literaturii populare folclorice”. ,,Şcoala de poezie” din cadrul Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”, publicarea a numeroase poezii, traduceri, adaptări, în revista ,,Musa Someşană”, preocupările pentru limba română, pentru folclor, îi conturează poetului o mare notorietate, ,,o evidentă conştientizare a valorii sale”. Secvenţele importante din viaţa poetului se încheie prin concluzii : ,,Cei opt ani petrecuţi la gimnaziul năsăudean au lăsat urme adânci şi profunde în viaţa şi caracterul poetului. Dacă a intrat în gimnaziu ca un copil precoce, cu o experienţă şcolară, culturală şi de viaţă mai mare decât alţi copii de vârsta sa, fapt ce i-a favorizat alegerea direcţiei în care avea să păşească, la încheierea studiilor năsăudene era un adolescent maturizat mult mai devreme decât ceilalţi colegi, un tânăr poet cu o evidentă conştientizare a valorii sale, cu direcţii literare foarte bine conturate, el pregătit fiind să le urmeze, având deja stabilit un scop al vieţii şi, mai ales, un crez poetic, pe care îl va urma”.
Bine argumentat este redat dezacordul dintre poet şi familia doritoare ca George să urmeze teologia , sunt lămurite raporturile poetului cu profesorul Grigore Silaşi originar din Beclean, cu societatea ,,Iulia”. Perioada clujeană a însemnat pentru poet o permanentă zbatere între ,,aşteptările familiei” şi proiectele sale, poetul urmând altă facultate. Chemarea poeziei va învinge însă toate piedicile. În septembrie 1887 el pleacă la Sibiu ,,urmându-şi destinul ce avea să-l legitimeze ca unul din vârfurile literaturii române”.
Dumitru Munteanu punctează bine ideea formării conştiinţei de poet a lui George Coşbuc. Aspiraţia la glorie şi la nemurire a poetului, greutăţile materiale, presiunile familiei, îl determină să plece la Sibiu şi apoi la Bucureşti.
Din nou Dumitru Munteanu concluzionează : ,, la mijlocul anului 1989 poetul George Coşbuc îşi încheie definitiv anii de ucenicie literară din Ardeal şi trece Carpaţii urmându-şi destinul, acela de voce poetică unică, a unei Transilvanii unice”.
Personal, am luat contact prima dată cu poeziile cobuşciene din ,,anii de ucenicie”, în perioada ciclului primar, tatăl meu având în biblioteca pe care a mai putut-o salva şi volumul II de poezii de George Coşbuc, publicat în ediţia ,,Clasici români”, ,,Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, 1958, cu un studiu introductiv de I. Popper.. Îmi amintesc de poeziile citite nouă de tatăl nostru : ,,Filosofii şi plugarii”, ,,Pe pământul turcului”, ,,Rodovica”, ,,Leac pentru drac” etc.
Acum îmi dau seama unde întâlnise tatăl meu sintagma ,,-Tronc, Marie”, pe care o folosea uneori. Am găsit-o în poezia ,,Lupii ţiganului”.
Cele două volume în discuţie conţin multe copii după manuscrisele poetului, copii după însemnările şedinţelor literare ale Societăţii de lectură ,,Virtus Romana Rediviva”.
Dumitru Munteanu ne oferă şi foarte multe opinii referitoare la receptarea operei coşbuciene de către critica literară de-a lungul timpului. Cu unele este de acord, polemizează cu altele, sau le trece în revistă ca simple date de istorie literară.
Încercarea lui Dumitru Munteanu de a readuce în actualitate poeziile de tinereţe ale lui George Coşbuc este meritorie şi trebuie salutată.
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 10 februarie 2010
Între intoleranţă şi justiţie
Între intoleranţă şi justiţie
,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au
petrecut faptele în realitate, pe bază de
documente şi mărturii”.( Pr. Vasile Vranău)
După repunerea în legalitate a Bisericii Române Unită cu Roma ( Greco-Catolică), prin Decretul-Lege nr.9 din 30 decembrie 1989, prin care se abroga odiosul Decret 358 din 1 decembrie 1948, BRUR a dorit din partea bisericii surori, Biserica Ortodoxă Română, înţelegere şi colaborare. Nu s-a întâmplat aşa. S-a dezlănţuit împotriva BRUR o campanie de defăimare, de intoleranţă fără precedent. Aceasta a fost susţinută deşănţat de aproape toată mass-media, de partidul aflat atunci în ascensiune, câştigătorul primelor alegeri de după 1990 şi nu numai.
Doar ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului a avut o altă atitudine faţă de fraţii greco-catolici, recunoscând dreptul lor asupra bisericilor pe care le-au deţinut până în 1948, retrocedând acestora o serie de biserici .
În această situaţie dificilă, credincioşii rămaşi fideli Bisericii Blajului, s-au aflat şi se află şi în prezent între intoleranţa fraţilor orodocşi şi justiţie, apelul la aceasta fiind ultima soluţie de recuperare a bisericilor şi a mănăstirilor ,,furate” în 1948.
Avatarurile unui asemenea caz concret, cel din Ocna-Dej, este prezentat de preotul Vasile Vranău în cartea ,,Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna-Dej” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2007 ).
Preablajinul părinte Vasile Vranău, autor a câtorva volume de versuri, a fost nevoit să devină un luptător pentru adevăr şi dreptate înfruntând jigniri, apostrofări, ameninţări, dezamăgiri, refuzul total al dialogului fiind consfinţit chiar de IPS Bartolomeu Anania, în faţa unei delegaţii de greco-catolici din Ocna-Dejului.
Trei ani, cu o răbdare benedictină, s-a încercat închegarea unui dialog ,,cu preotul ortodox local în vederea găsirii unui modus vivendi creştinesc sau cel puţin rezonabil”. De ce părea mai absurdă intoleranţa faţă de greco-catolicii din Ocna-Dejului? Deoarece în această localitate în 1947, conform ,,Şematismului Eparhiei de Cluj-Gherla” din 1947, existau două parohii greco-catolice , cu trei biserici şi o biserică ortodoxă. Între greco-catolicii de atunci, majoritari şi orodocşi minoritari ,,exista o relaţie de normalitate, de prietenie”. Timp de 42 de ani BOR a folosit toate cele trei biserici unite. Preotul ortodox celebra duminical liturghia, pe rând, în una din biserici, celelalte find nefolosite.
După reconstituirea parohiei greco-catolice din Ocna-Dejului, în 1990, s-a solicitat dreptul de oficiere a liturghiilor greco-catolicilor în una din cele trei biserici apartinând BRUR. Răspunsul a fost o ploaie de injurii şi de ameninţări.
Epuizându-se calea dialogului asistat de reprezentanţii primăriei, ai prefecturii, neobţinându-se nici o rezolvare prin memorii adresate Patriarhiei BOR, Prefecturii judeţului Cluj, Parlamentului României, Preşedintelui României, Consiliului Europei de la Stasbourg, dar mai ales că ,,s-a propus demolarea bisericii” solicitate, credincioşii greco-catolici au fost nevoiţi să recurgă la justiţie, ,,Este calea ruşinoasă pentru noi care ne numim creştini, dar la care am fost nevoiţi să apelăm”, regreta părintele Vasile Vranău.
Soluţionarea diferendului pe cale justiţie a fost un alt mare calvar. Până la urmă, cu toate împotrivirile, bazate pe argumente de genul : ,,noi suntem majoritari”, ,,să vă dea Papa biserici”, ,,cine nu-i ortodox, nu-i român”, ,,greco-catolicii ne vând ungurilor”, deşi biserica retrocedată (,,Sfântu Gheorghe”) va fi reocupată de fraţii orodocşi, lege, adevărul şi dreptatea au biruit.
Cu ocazia vizitei pastorale a PS Florentin Crihălmeanu din data de 16 .06.2002, ,,victoria împotriva nedreptăţii, a adevărului împotriva minciunii, a iertării şi a iubirii nefăţarnice împotriva urii, a luminii împotiva întunericului care ne orbise minţile să nu mai putem discerne între ce este bine şi ce este rău, între ce se poate repara şi ce nu se mai poate schimba după atâţia ani de dictatură”, a putut fi sărbătorită prin rugăciune şi reculegere.
Istoria s-a repetat oarecum şi în localitatea Pintic, unde autorităţile au refuzaz să retrocedeze greco-catolicilor biserica din lemn, monument istoric, astfel că ei şi-au construit biserica lor, pe care au sfinţit-o în anul 2006.
Această carte-document este o o lecţie de adevăr, pe care părintele Vasile Vranău a redactat-o ca o mărturie a unor evenimente la care a paricipat direct : ,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au petrecut faptele în realitate, pe bază de documente şi mărturii”.
Cartea în discuţie mi-a relevat chipul de luptător pentru adevăr şi dreptate al preotului Vasile Vranău, pe care îl putem considera continuator demn al generaţiilor de preoţi greco-catolici care în anii comunismului nu s-au lepădat de credinţa lor. Părintele Ioan Vranău, tatăl său , poate fi mândru de fiul său.
Ion Radu Zăgreanu
,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au
petrecut faptele în realitate, pe bază de
documente şi mărturii”.( Pr. Vasile Vranău)
După repunerea în legalitate a Bisericii Române Unită cu Roma ( Greco-Catolică), prin Decretul-Lege nr.9 din 30 decembrie 1989, prin care se abroga odiosul Decret 358 din 1 decembrie 1948, BRUR a dorit din partea bisericii surori, Biserica Ortodoxă Română, înţelegere şi colaborare. Nu s-a întâmplat aşa. S-a dezlănţuit împotriva BRUR o campanie de defăimare, de intoleranţă fără precedent. Aceasta a fost susţinută deşănţat de aproape toată mass-media, de partidul aflat atunci în ascensiune, câştigătorul primelor alegeri de după 1990 şi nu numai.
Doar ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului a avut o altă atitudine faţă de fraţii greco-catolici, recunoscând dreptul lor asupra bisericilor pe care le-au deţinut până în 1948, retrocedând acestora o serie de biserici .
În această situaţie dificilă, credincioşii rămaşi fideli Bisericii Blajului, s-au aflat şi se află şi în prezent între intoleranţa fraţilor orodocşi şi justiţie, apelul la aceasta fiind ultima soluţie de recuperare a bisericilor şi a mănăstirilor ,,furate” în 1948.
Avatarurile unui asemenea caz concret, cel din Ocna-Dej, este prezentat de preotul Vasile Vranău în cartea ,,Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna-Dej” ( Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2007 ).
Preablajinul părinte Vasile Vranău, autor a câtorva volume de versuri, a fost nevoit să devină un luptător pentru adevăr şi dreptate înfruntând jigniri, apostrofări, ameninţări, dezamăgiri, refuzul total al dialogului fiind consfinţit chiar de IPS Bartolomeu Anania, în faţa unei delegaţii de greco-catolici din Ocna-Dejului.
Trei ani, cu o răbdare benedictină, s-a încercat închegarea unui dialog ,,cu preotul ortodox local în vederea găsirii unui modus vivendi creştinesc sau cel puţin rezonabil”. De ce părea mai absurdă intoleranţa faţă de greco-catolicii din Ocna-Dejului? Deoarece în această localitate în 1947, conform ,,Şematismului Eparhiei de Cluj-Gherla” din 1947, existau două parohii greco-catolice , cu trei biserici şi o biserică ortodoxă. Între greco-catolicii de atunci, majoritari şi orodocşi minoritari ,,exista o relaţie de normalitate, de prietenie”. Timp de 42 de ani BOR a folosit toate cele trei biserici unite. Preotul ortodox celebra duminical liturghia, pe rând, în una din biserici, celelalte find nefolosite.
După reconstituirea parohiei greco-catolice din Ocna-Dejului, în 1990, s-a solicitat dreptul de oficiere a liturghiilor greco-catolicilor în una din cele trei biserici apartinând BRUR. Răspunsul a fost o ploaie de injurii şi de ameninţări.
Epuizându-se calea dialogului asistat de reprezentanţii primăriei, ai prefecturii, neobţinându-se nici o rezolvare prin memorii adresate Patriarhiei BOR, Prefecturii judeţului Cluj, Parlamentului României, Preşedintelui României, Consiliului Europei de la Stasbourg, dar mai ales că ,,s-a propus demolarea bisericii” solicitate, credincioşii greco-catolici au fost nevoiţi să recurgă la justiţie, ,,Este calea ruşinoasă pentru noi care ne numim creştini, dar la care am fost nevoiţi să apelăm”, regreta părintele Vasile Vranău.
Soluţionarea diferendului pe cale justiţie a fost un alt mare calvar. Până la urmă, cu toate împotrivirile, bazate pe argumente de genul : ,,noi suntem majoritari”, ,,să vă dea Papa biserici”, ,,cine nu-i ortodox, nu-i român”, ,,greco-catolicii ne vând ungurilor”, deşi biserica retrocedată (,,Sfântu Gheorghe”) va fi reocupată de fraţii orodocşi, lege, adevărul şi dreptatea au biruit.
Cu ocazia vizitei pastorale a PS Florentin Crihălmeanu din data de 16 .06.2002, ,,victoria împotriva nedreptăţii, a adevărului împotriva minciunii, a iertării şi a iubirii nefăţarnice împotriva urii, a luminii împotiva întunericului care ne orbise minţile să nu mai putem discerne între ce este bine şi ce este rău, între ce se poate repara şi ce nu se mai poate schimba după atâţia ani de dictatură”, a putut fi sărbătorită prin rugăciune şi reculegere.
Istoria s-a repetat oarecum şi în localitatea Pintic, unde autorităţile au refuzaz să retrocedeze greco-catolicilor biserica din lemn, monument istoric, astfel că ei şi-au construit biserica lor, pe care au sfinţit-o în anul 2006.
Această carte-document este o o lecţie de adevăr, pe care părintele Vasile Vranău a redactat-o ca o mărturie a unor evenimente la care a paricipat direct : ,,Scriem aceste rânduri pentru a arăta cum s-au petrecut faptele în realitate, pe bază de documente şi mărturii”.
Cartea în discuţie mi-a relevat chipul de luptător pentru adevăr şi dreptate al preotului Vasile Vranău, pe care îl putem considera continuator demn al generaţiilor de preoţi greco-catolici care în anii comunismului nu s-au lepădat de credinţa lor. Părintele Ioan Vranău, tatăl său , poate fi mândru de fiul său.
Ion Radu Zăgreanu
miercuri, 3 februarie 2010
In memoriam George Gavriluţiu
Interviul amânat
In memoriam George Gavriluţiu
Pe profesorul George Gavriluţiu l-am văzut pentru prima dată în toamna anilor 1977 sau 1978. Pe atunci eram profesor în localitatea Parva. Trebuia să fiu prezent la Năsăud, la obişnuitele consfătuiri ale cadrelor didactice. Am participat la ele, însă la Beclean. Atunci, cineva, la fostul cinematograf ,,7 Noiembrie”, mi l-a arătat pe profesorul George Gavriluţiu. Avea în mâna dreaptă câteva reviste literare. Asta a fost pentru mine imaginea emblemă a lui George Gavriluţiu, profesorul de română cu reviste literare în mână.
Aflam peste ani, că scrie versuri, că este directorul Casei de Copii din Beclean. Am făcut cunoştinţă cu el, în compania altui profesor de română şi el iubitor şi practicant al condeiului, Mihai Litinschi, prin 1986, dacă nu mă înşel, când l-am însoţit pe cel din urmă la Ploieşti, cu elevii judeţului nostru, calificaţi la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română.
După 1990, când am revenit în Beclean, în oraşul anilor mei de gimnaziu şi de liceu, am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe profesorul George Gavriluţiu. Participa cu plăcere la viaţa culturală a Becleanului, începuse a se afirma ca poet, l-am avut ca oaspete al Şcolii Generale ,,Liviu Rebreanu” din oraşul nostru, la mai multe întruniri literare, la ,, Colocviile de la Beclean” , la ,,Bunavestire Art”, manifestări organizate de prozatorul Aurel Podaru, la şedinţele cenaclului literar şcolar ,,Pragul”. Receptiv şi fire sufletistă, atunci când noua şcoală ,,Liviu Rebreanu” şi-a încropit biblioteca, a donat acesteia multe cărţi.
M-am bucurat şi am scris despre volumul său de debut ( ,,Dreptul la linişte”, Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2003), i-am postfaţat cea de-a doua cartea de poezii ( ,,Rezervaţia sufletului”, Editura ,,Mesagerul”, Bistriţa, 2007), i-am prefaţat cel de al treile volum liric ( ,,Rod”, Editura ,,Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008).
Am tăifăsuit uneori în compania lui despre literatură, despre poezie, despre problemele învăţământului, despre revista lui de la Casa de Copii , ,,Izvoare”. Era un admirabil interlocutor. Răbufneau în peroraţiile lui două pasiuni : pentru lectură, pentru profesiunea de dascăl de română.
La începutul lui decembrie 2009, i-am propus să trec pe la el şi să-i iau un interviu. Ar fi fost primul meu interviu. Am amânat, timpul a trecut şi George a ajuns pe patul de spital. El care mărturisea astfel : ,,M-am vindecat prin cuvânt,” ( ,,M-am vindecat...”) a plecat să-şi ,,rostuiască dreptul la linişte” ( ,,Dreptul la linişte”). Acum regret, că n-am fost un adevarat ardelean, cum spunea Lucian Blaga, să-mi duc un gând până la capăt.
Nu îmi mai rămâne decât imaginea profesorului cu reviste literare în mână, imaginea poetului citind din versurile sale, imaginea omnului tăifăsuind elegant şi elevat lângă umbra galbenă a unei sticle de bere.
Interviul pe care l-am ratat o să îl realizez în clipele mele de insomnie , de singurătate , când îmi voi aduce aminte că am mai pierdut un prieten.
Ion Radu Zăgreanu
In memoriam George Gavriluţiu
Pe profesorul George Gavriluţiu l-am văzut pentru prima dată în toamna anilor 1977 sau 1978. Pe atunci eram profesor în localitatea Parva. Trebuia să fiu prezent la Năsăud, la obişnuitele consfătuiri ale cadrelor didactice. Am participat la ele, însă la Beclean. Atunci, cineva, la fostul cinematograf ,,7 Noiembrie”, mi l-a arătat pe profesorul George Gavriluţiu. Avea în mâna dreaptă câteva reviste literare. Asta a fost pentru mine imaginea emblemă a lui George Gavriluţiu, profesorul de română cu reviste literare în mână.
Aflam peste ani, că scrie versuri, că este directorul Casei de Copii din Beclean. Am făcut cunoştinţă cu el, în compania altui profesor de română şi el iubitor şi practicant al condeiului, Mihai Litinschi, prin 1986, dacă nu mă înşel, când l-am însoţit pe cel din urmă la Ploieşti, cu elevii judeţului nostru, calificaţi la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română.
După 1990, când am revenit în Beclean, în oraşul anilor mei de gimnaziu şi de liceu, am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe profesorul George Gavriluţiu. Participa cu plăcere la viaţa culturală a Becleanului, începuse a se afirma ca poet, l-am avut ca oaspete al Şcolii Generale ,,Liviu Rebreanu” din oraşul nostru, la mai multe întruniri literare, la ,, Colocviile de la Beclean” , la ,,Bunavestire Art”, manifestări organizate de prozatorul Aurel Podaru, la şedinţele cenaclului literar şcolar ,,Pragul”. Receptiv şi fire sufletistă, atunci când noua şcoală ,,Liviu Rebreanu” şi-a încropit biblioteca, a donat acesteia multe cărţi.
M-am bucurat şi am scris despre volumul său de debut ( ,,Dreptul la linişte”, Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2003), i-am postfaţat cea de-a doua cartea de poezii ( ,,Rezervaţia sufletului”, Editura ,,Mesagerul”, Bistriţa, 2007), i-am prefaţat cel de al treile volum liric ( ,,Rod”, Editura ,,Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008).
Am tăifăsuit uneori în compania lui despre literatură, despre poezie, despre problemele învăţământului, despre revista lui de la Casa de Copii , ,,Izvoare”. Era un admirabil interlocutor. Răbufneau în peroraţiile lui două pasiuni : pentru lectură, pentru profesiunea de dascăl de română.
La începutul lui decembrie 2009, i-am propus să trec pe la el şi să-i iau un interviu. Ar fi fost primul meu interviu. Am amânat, timpul a trecut şi George a ajuns pe patul de spital. El care mărturisea astfel : ,,M-am vindecat prin cuvânt,” ( ,,M-am vindecat...”) a plecat să-şi ,,rostuiască dreptul la linişte” ( ,,Dreptul la linişte”). Acum regret, că n-am fost un adevarat ardelean, cum spunea Lucian Blaga, să-mi duc un gând până la capăt.
Nu îmi mai rămâne decât imaginea profesorului cu reviste literare în mână, imaginea poetului citind din versurile sale, imaginea omnului tăifăsuind elegant şi elevat lângă umbra galbenă a unei sticle de bere.
Interviul pe care l-am ratat o să îl realizez în clipele mele de insomnie , de singurătate , când îmi voi aduce aminte că am mai pierdut un prieten.
Ion Radu Zăgreanu
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
Zapezi
Vin zăpezile.
Veşnicia îmbracă
sumane albe.
Sfârşit de ianuarie. Luna Eminescului este pe ducă. ,,Ninge grozav”, ,,ninge mereu”, vorba poetului George Bacovia.
De câte ori admir spectacolul fascinant şi de fiecare dată unic al ninsorii, rostesc în gând sau la scenă deschisă admirabilul vers al lui Nicolae Labiş : ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş” ( ,,Scrisoare mamei”).
Apoi, asemeni Oarei, personaj din nuvela ,,La 11 fără 10”, din volumul ,,Scorbură în cuib” ( Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2009) al scriitorului Cornel Cotuţiu, mă las contaminat de jocul memoriei involuntare a lui Marcel Proust, expusă în aceeaşi nuvelă : ,,E suficient să rosteşti un anume cuvânt, pe un anume ton şi asta să declanşeze o broderie de fapte , de întâmplări”. În ,,broderia” mea se lasă însăilate câteva amintiri pe care mi le provoacă nesfârşitele căderi albe.
Când eram profesor la Parva, la etajul şcolii era o clasă mai mică, cu două ferestre nu prea mari. Prin geamurile lor puteai vedea şoseaua care ducea departe spre minele de la Guşetu şi înălţimile stâncoase ale Poclazului. Când ningea şi aveam ore de română în această clasă, priveam cu nesaţ drumul care se pierdea pe lângă apa Rebrei spre afundăturile muntelui şi stâncile colţuroase din Poclaz, mângâiate de jocul zglobiu şi nebunatic al fulgilor de nea. În faţa mea se dezlănţuia un spectacol încântător.
Acestor amintiri le mai adaug plăcerea de a privi oile mâncând fân, în staul, în timp ce ninge. Imaginea mioarelor rontăind furaje , în vreme ce ninsoarea se aşterne pe lâna lor,devine un tablou peste măreţia căruia se lasă o liniştită sfinţenie. La această ,,cină de taină” mioritică paricipă ,,îngerii albi”, căzători din înalt, mirosul verii uitat în somnul fânului.
Picuri sonori de tălăngi presară clinchete peste nutreţul din faţa oiţelor. Am asistat de multe ori la Malin la aceste momente de taină sadoveniană.
Departe, departe, în aerul tare, suratele sălbatice ale oilor, căprioarele ,,nervoase prin poiene-şi/ Urmează-n taină calea iernaticei iubiri”( Nicolae Labiş- ,,Scrisoare mamei”).
Ion Radu Zăgreanu
Veşnicia îmbracă
sumane albe.
Sfârşit de ianuarie. Luna Eminescului este pe ducă. ,,Ninge grozav”, ,,ninge mereu”, vorba poetului George Bacovia.
De câte ori admir spectacolul fascinant şi de fiecare dată unic al ninsorii, rostesc în gând sau la scenă deschisă admirabilul vers al lui Nicolae Labiş : ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş” ( ,,Scrisoare mamei”).
Apoi, asemeni Oarei, personaj din nuvela ,,La 11 fără 10”, din volumul ,,Scorbură în cuib” ( Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2009) al scriitorului Cornel Cotuţiu, mă las contaminat de jocul memoriei involuntare a lui Marcel Proust, expusă în aceeaşi nuvelă : ,,E suficient să rosteşti un anume cuvânt, pe un anume ton şi asta să declanşeze o broderie de fapte , de întâmplări”. În ,,broderia” mea se lasă însăilate câteva amintiri pe care mi le provoacă nesfârşitele căderi albe.
Când eram profesor la Parva, la etajul şcolii era o clasă mai mică, cu două ferestre nu prea mari. Prin geamurile lor puteai vedea şoseaua care ducea departe spre minele de la Guşetu şi înălţimile stâncoase ale Poclazului. Când ningea şi aveam ore de română în această clasă, priveam cu nesaţ drumul care se pierdea pe lângă apa Rebrei spre afundăturile muntelui şi stâncile colţuroase din Poclaz, mângâiate de jocul zglobiu şi nebunatic al fulgilor de nea. În faţa mea se dezlănţuia un spectacol încântător.
Acestor amintiri le mai adaug plăcerea de a privi oile mâncând fân, în staul, în timp ce ninge. Imaginea mioarelor rontăind furaje , în vreme ce ninsoarea se aşterne pe lâna lor,devine un tablou peste măreţia căruia se lasă o liniştită sfinţenie. La această ,,cină de taină” mioritică paricipă ,,îngerii albi”, căzători din înalt, mirosul verii uitat în somnul fânului.
Picuri sonori de tălăngi presară clinchete peste nutreţul din faţa oiţelor. Am asistat de multe ori la Malin la aceste momente de taină sadoveniană.
Departe, departe, în aerul tare, suratele sălbatice ale oilor, căprioarele ,,nervoase prin poiene-şi/ Urmează-n taină calea iernaticei iubiri”( Nicolae Labiş- ,,Scrisoare mamei”).
Ion Radu Zăgreanu
duminică, 10 ianuarie 2010
Miros de România
Miros de România
,,Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am
pentru tot ce devine în patrie”
( Lucian Blaga )
De şapte luni, fiica mea Maria Silvana a emigrat în Canada şi s-a stabilit în orăşelul Surrey, în apropiere de Vancouver.
Înainte de Crăciun i-am expediat un pachet care conţinea printre altele mai multe obiecte simbolice: o icoană cu Fecioara Maria pe care mi-a dăruit-o poeta şi pictoriţa Maria Oltean, o zadie din Parva, o farfurie veche ţărănească, un calendar religios pentru anul 2010, o panglică tricoloră, un frumos ştergar cusut cu motive populare etc.
După vreo trei săptămâni pachetul a sosit la destinaţie. Silvana a luat legătura cu noi prin intermediul internetului şi ne-a transmis imagini care redau bucuria primirii pachetului, aranjarea obiectelor care i-au devenit foarte dragi.
Ceea ce m-a emoţionat cel mai mult a fost mărturisirea ei, prin care relata că a luat acele obiecte simbolice din pachet, le-a ţinut în braţe şi nu s-a mai săturat de mirosul lor. ,,-Mirosea ca în locuinţa noastră din Beclean, mirosea a România”, ne-a spus emoţionată. ,,Mi-aţi trimis prin intermediul acestor lucruri un pic de Românie. Sunt fericită!”, a mai adăugat ea.
Nu mi-am imaginat niciodată că o ţară poate avea mirosul ei specific, că îţi poate fi dor de mirosul ţării tale. Constatarea mea completează perfect un fragmenţel din primele ei impresii scrise de la sosirea în Canada: ,,...străzile nu au niciun miros. Realitate sunt doar oamenii care miros a ţări îndepărtate”.
Ion Radu Zăgreanu
,,Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am
pentru tot ce devine în patrie”
( Lucian Blaga )
De şapte luni, fiica mea Maria Silvana a emigrat în Canada şi s-a stabilit în orăşelul Surrey, în apropiere de Vancouver.
Înainte de Crăciun i-am expediat un pachet care conţinea printre altele mai multe obiecte simbolice: o icoană cu Fecioara Maria pe care mi-a dăruit-o poeta şi pictoriţa Maria Oltean, o zadie din Parva, o farfurie veche ţărănească, un calendar religios pentru anul 2010, o panglică tricoloră, un frumos ştergar cusut cu motive populare etc.
După vreo trei săptămâni pachetul a sosit la destinaţie. Silvana a luat legătura cu noi prin intermediul internetului şi ne-a transmis imagini care redau bucuria primirii pachetului, aranjarea obiectelor care i-au devenit foarte dragi.
Ceea ce m-a emoţionat cel mai mult a fost mărturisirea ei, prin care relata că a luat acele obiecte simbolice din pachet, le-a ţinut în braţe şi nu s-a mai săturat de mirosul lor. ,,-Mirosea ca în locuinţa noastră din Beclean, mirosea a România”, ne-a spus emoţionată. ,,Mi-aţi trimis prin intermediul acestor lucruri un pic de Românie. Sunt fericită!”, a mai adăugat ea.
Nu mi-am imaginat niciodată că o ţară poate avea mirosul ei specific, că îţi poate fi dor de mirosul ţării tale. Constatarea mea completează perfect un fragmenţel din primele ei impresii scrise de la sosirea în Canada: ,,...străzile nu au niciun miros. Realitate sunt doar oamenii care miros a ţări îndepărtate”.
Ion Radu Zăgreanu
Bun venit în Canada!
Bun venit în Canada!
Au trecut exact 7 luni de zile, câteva ore de ezitare şi sărbătoarea Crăciunului, de când am aterizat pe pământ canadian şi m-a cuprins curajul să scriu. Aş putea spune râzând că am aşteptat a şaptea zi de odihnă sau cei peste 8800 km distanţă zburaţi mi-au congelat pentru o jumătate de an gândurile la cele -45 de grade care săgetau avionul. Sau poate e durata corectă a procesului meu de digestie internaţională.
Prima impresie e ca o prejudecată românească, cu diluate urme de ,,diferenţă", mândrie şi de ce nu, conservatorism pus la borcan: prea mulţi indieni, chinezi, lipsă de cultură şi bune maniere prost înţelese. A doua impresie se conturează la o altă distanţă, îndulcită de aparenţe şi se solidifică în certitudinea că ai ajuns într-o societate de consum perfectă.
După ce am depăşit experienţa primelor săptămâni, am început să parcurg o poveste uimitoare între natură şi om. Un soi de ţânţar cu picioarele încâlcite mi-a adormit în paginile caietului meu de notiţe, martor la zugrăvirea impresiilor.
Canada este o CANĂ-în-DAr, comparaţie care m-a luminat în timpul unei conferinţe pentru integrarea emigranţilor. O CANĂ în DAr a fost primul meu obiect primit în Canada, drept răsplată pentru câştigarea unui mini concurs de aflat informaţii, victorie obţinută contra unor emigranţi vietnamezi, filipinezi şi africani.
E surprinzător să te gândeşti la o ţară superior dezvoltată, în care să nu întâlneşti pereţi de cărămidă sau de beton. Pentru întâia oară am străpuns cu o piuneză un perete, fără să se rupă vârful, fără să îmi intre în deget sau să ridic ciocanul, mulţumită de îngăduinţa lemnului.
Peste toate locurile extraordinare pe care le-am vizitat: vederea Pacificului şi a primilor zgârie-nori lucioşi, imensa bibliotecă publică din Vancouver, de cinci ori mai mare decât teatrul de la Cluj, planează dominant în imaginaţia mea chibzuitele feluri ale naturii de a se înţelege cu omul civilizat.
Mi-a fost dat să văd pentru prima dată un raton, în timpul unei drumeţii cu maşina spre ocean. În orarul traficului intens, maşinile din sensuri opuse au aşteptat mai bine de câteva minute, trecerea unui pieton vărgat la blană şi comod, fără claxoane sau înjurături. Nestingherit şi indiferent, ratonul a trecut pe partea cealaltă, moment în care eu îmi înghiţeam uimirea, privind coloanele de maşini din faţă şi din spate. Un raton oficial!
Sud-vestul Canadei se bucură de blândeţea Pacificului, care îi permite veri înăbuşitoare şi ierni mai potolite. Plajele sunt de o frumuseţe rară, dar cumva lipsite de mirsoul ascuţit de scoică sau gunoi ascuns în nisip. Nici valurile nu aduc alte miresme, doar sunetul îndepărtat al vaselor de croazieră. Cele mai frumoase sunt perdelele de brazi care aproape se scaldă în ocean, iar peste vârfurile lor, creste cu zăpadă se unesc cu cerul.
Încep a mă convinge zi de zi că experienţa mea în Canada îmi amorţeşte treptat simţul gustului şi al mirosului. Mâncarea e plictisitoare pentru limba mea, noutăţile culinare trec neobservate, iar străzile nu au niciun miros. Realitate sunt doar oamenii care miros a ţări îndepărtate. În această imensitate urbană, îţi pierzi organul nostalgico-olfactiv pentru unul nou, care cere necondiţionat nevoia de explorare acerbă, trebuinţă de informaţii şi peisaje noi. Sunt un explorator în căutare de aventuri. Voi descoperi atâtea mistere, încât întoarcerea mea acasă va fi glorioasă! Voi umple cana în dar!
Dimineţile canadiene sunt pagini de enciclopedie. Nepăsarea cu care îţi laşi sacul de gunoi închis în spatele casei, deschide un festin fericit pentru ciorile mari, civilizate parcă. Ele deosebesc cu uşurinţă prada, ciugulesc rapid pungile până când resturile casei se împrăştie ca pentru un picnic plănuit.
Tot la o oră matinală mi-a fost dat să urmăresc pentru prima dată în viaţă, o familie de şapte sconcşi. Sunt cele mai drăguţe animale pe care le-am văzut din spatele unui geam. Sunt un fel de veveriţe mai cochete. Şase pui şi o mămică trebăluiau relaxaţi în curte, scotocind fiecare papuc abandonat lîngă prag sau lângă alte unghere promiţătoare zbenguielii lor. Eram sub deplina lor autoritate, privind defilarea invadatorilor dungaţi. Am plătit scump curiozitatea mea, cu papuci noi şi duşuri repetate care să scoată mirosul de plastic putred din piele. A doua zi am răsuflat liniştită când o veveriţă negricioasă se plimba ţanţoşă pe afară.
În Canada există trei feluri de furnici. Sunt unele mici şi negre, care te atenţionează despre colţurile în care n-ai măturat; altele sunt roşii şi se bălăcesc în orice substanţă lichidă, îndeajuns să formeze un strop, doi; altele sunt mai îndrăzneţe şi te pişcă de picior.
Am remarcat un echilibru plăcut între artificial şi natural în ceea ce priveşte arhitectura canadiană. Casele sunt un soi de cabane montane cu multe ferestre, înconjurate absolut de fâşii de gazon şi plante înflorate. Pentru fiecare casă există un copac, pentru fiecare garaj se întreţin rondouri cu flori, pentru fiecare familie se pun ghivece la fereastră. E ca şi cum oamenii au făcut un pact cu natura să plătească nevoile confortului, în dragoste pentru verdeaţă. Chiar şi pe fabuloasele clădiri ale Vancouverului am zărit grădini suspendate, straturi de plopi sau palmieri sălbatici oglindiţi în ferestrele birourilor de peste drum.
Mirarea mea se prelungeşte în încercarea de a descoperi vreo pisică vagabondă sau vreun câine comunitar rătăciţi pe străzi. Toţi sunt la adăpost, au mâncare dietetică, preşuri speciale pentru lustruirea lăbuţelor sau lădiţe absorbante pentru nevoile zilnice. În schimb am vazut ratoni hoinari, sconcşi îndrăzneţi sau iepuri dezorientaţi, eventual fluturi, ce se odihnesc pe parbrize.
Privesc experienţa canadiană ca dintr-un caleidoscop. La fiecare răsucire altă imagine, altă arătare misterioasă, sunt un copil curajos de curios. Pot sta nemişcată ore întregi să contemplu lumea nouă, până când furnicile se urcă pe mine şi mă furnică dorul...
Maria Silvana Zăgreanu
Vancouver, Canada, 27 decembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)