Un preot beclenar în preajma Papei Benedict al XVI-lea

Preotul Alin Cândea, de la Parohia ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Beclean, s-a remarcat, imediat de la venirea sa în oraşul de pe Someş, printr-o constantă preocupare pentru destinul spiritual şi pentru viitorul tinerilor greco-catolici şi nu numai. Din această perspectivă, păstrând proporţiile, părintele Alin Cândea urmează modelul Episcopului martir Ioan Suciu, declarat ,,îndrumătorul tineretului” (Anton Moisin). Aflându-mă de mai multe ori în compania tinerilor îndrumaţi de preotul Alin Cândea, i-am mărturisit, că după o carieră didactică de zeci de ani, aş mai avea ceva de învăţat de la dânsul în privinţa raporturilor mele cu adolescenţii. În prezent, preotul Alin Cândea, beneficiind de o bursă din partea Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Dicaster Pontifical al Vaticanului, face un masterat la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei din Cadrul Universităţii Pontificale Saleziene din Roma, celebrează pentru credincioşii români, o duminică pe lună, Sfânta Liturghie, la Radio Vatican, tine predici. A fost prezent la numirea şi consacrarea Preafericitului Lucian Mureşan, ca al treilea Cardinal al românilor de către Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, la deschiderea Anului Credinţei în 11 octombrie 2012, la împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II şi a 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea etc. A fost numit împreună cu pr. Cristian Crişan, Rectorul Misiunii Române de la Paris, asistent în secretariatul General al Sinodului Episcopilor, participând în acest an la cea de a XIII-a Adunare generală a Sinodului Episcopilor, în perioada 7-28 octombrie 2012 la Vatican, pentru a discuta despre Noua Evanghelizare. A fost o ,,experienţă remarcabilă şi înălţătoare”, să fii timp de trei săptămâni în Sinodul Episcopilor, împreună cu Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, alături de mulţi Episcopi şi Cardinali din toată lumea, care ,,s-au unit în rugăciune şi reflecţie pentru a găsi soluţii pertinente problemelor cu care se confruntă Biserica în contextul crizei spirituale a lumii de azi”, îmi mărturisea părintele Alin Cândea. ,,Sunt convins că s-a întâmplat aşa datorită rugăciunilor credincioşilor beclenari”, a mai adăugat preotul Alin Cândea. Nu uită că acasă, la Beclean îl aşteaptă pastoraţia tinerilor din protopopiatul Beclean, Grupurile Mariane de Evanghelizare ale tinerilor, credincioşii lui, fericiţi şi onoraţi, că preotul lor s-a aflat de multe ori în preajma Papei Benedict al XVI-lea. Ion Radu Zăgreanu

Din amărăciune se întrupează un nou început

Comasarea şcolilor generale ,,Liviu Rebreanu” şi ,,Grigore Silaşi” din Beclean, o soluţie salvatoare pentru cadrele didactice din cele două instituţii de învăţământ (au spus unii, convingându-ne rapid şi pe nepusă masă, pe toţi), răfuială şi dorinţă de ,,exterminare” reciprocă ,,dulce”, între doi ,,beligeranţi, ( au comentat de pe margine alţii), a bulversat noul început de an şcolar, în oraşul de pe Someş. Nu este uşor să-ţi pierzi identitatea, după ce ani de zile ai purtat peste sufletul tău didactic aura unui simbol, Liviu Rebreanu, după ce 14 ani ai trudit pentru a construi personalitatea acestei şcoli, clădindu-i cu migală nişte tradiţii. Acum când totul s-a dărâmat, când sentimental şi nostalgic preferi să adăstezi la vechea şi obişnuita ta locaţie, când navetezi de la o şcoală la alta, te învăluie un sentiment de neapartenenţă, de ,,oaie pierdută”, a nimănui. Nu îţi mai faci planuri de durată, dându-ţi seama că nimic nu mai e stabil sau predictibil. Te laşi purtat de valuri, alungat din cămaşa strâmtă a zilei prezente, spre cealaltă, probabil zdrenţuită. Mă întreb, dacă domnul ministru Liviu Maior ştie că şcoala ctitorită de domnia sa a dispărut ca unitate de învăţământ cu personalitate juridică. Rememorez doar un aspect. Câte personalităţi au călcat pragul fostei şcoli ,,Liviu Rebreanu”? Numărul lor este impresionant. În această bulibăşeală de acomodare la noua realitate, o întâmplare m-a echilibrat, m-a remontat sufleteşte. În clasa a V-a C, unde sunt şi diriginte, într-o zi, spre sfârşitul lunii octombrie, o elevă s-a apropiat de catedră şi mi-a pus lângă catalog un fel de plic, confecţionat de ea. Acasă l-am desfăcut. Plicul conţinea o mică scrisoare, care se încheia cu o sinceră concluzie: ,,îmi pare bine că ne-aţi luat ca diriginte”. După 40 de ani de dirigenţie, la debutul unui nou an de învăţământ, când şcoala ta, pe care ai slujit-o, nu mai este, nevinovata scrisoare a elevei C R, îţi transmite îndemnul, ca altădată, în armată, să-ţi autocomanzi ,,salt înainte!” şi din amărăciunea provocată de desfiinţarea şcolii tale, să-ţi întrupezi un nou început. Ion Radu Zăgreanu

Feţele poetului

,,Scriu ce sînt şi sînt ce scriu (Alexandru Cristian Miloş) În volumul antologic ,,Cosmos”(Editura ,,Tipo Moldova”, Iaşi, 2011) al poetului bistriţean Alexandru Cristian Miloş se pot identifica două feţe ale liricii sale: una melancolică, elegiacă, nostalgică, romantică şi alta programatică, de manifest, de portdrapel al cosmopoeziei. Că autorul ţine mai mult la statutul de cosmopoet este evident. Îi şi place să fie considerat ,,fondatorul şcolii de cosmopoezie”, după spusele sale: ,,nou curent artistic avangardist, cosmic, de inspiraţie SF… care promovează FRATERNITATEA COSMICĂ, CETĂŢENIA COSMICĂ-OAMENII COSMICI !”. În această direcţie cosmopoemele lui au un caracter programatic, de manifest. Ele şochează prin terminologia SF, prin ,,SF-izarea poeziei”(Rodica Mureşan), prin ,,operarea cu conceptele ştiinţei şi tehnicii, prin intermediul cărora gândeşte imagistic şi îşi compune cu dezinvoltură, metaforele adecvate”(Gheorghe Grigurcu). Cu toate acestea, cosmopoemele lui Alexandru Cristian Miloş par uneori mai mult un manifest programatic versificat, o artă poetică demnă de a fi impusă, chiar dacă fiorul liric se diminuează. Poetul se vrea un exaltat cosmic, ne invită ,,la o comunicare cosmică” (Constantin Cubleşan), la sesizarea şi trăirea ,,Destinului Cosmic al Oamenilor”, la dialog cu civilizaţiile extraterestre, folosind drept cod ,,Limba Matematică”. Vizionarul cosmic rămâne însă social în mrejele utopiei comuniste: ,,fiindcă sînt cu cei mulţi,/ Bogaţi spiritual, financiar săraci!” (,,Îmi pare rău dacă aţi crezut altfel, dar eu rămân, mereu, un Comunist!”. Meritul lui Alexandru Cristian Miloş, ca poet cosmic, constă în aducerea la zi a cosmopoeziei prin popularea ei cu o terminologie care îi lipsea. Îndrăzneala lui în acest sens o consider o reuşită. Am regăsit pe marele poet Alexandru Cristian Miloş în poemele lui obişnuite, având revelaţia unui melancolic, a unui elegiac, a unui trubadur romantic. La vârsta maturităţii poetice depline, Alexandru Cristian Miloş îşi decantează poemele atât ca întindere, cât şi ca densitate ideatică. De aici şi preferinţa pentru poeziile monovers, distih sau terţine. Sintetice şi sublime autoportrete lirice, configurează un chip de creator care îşi lansează mici arte poetice: ,,Stea a depărtării sunt,.../Răsărit peste Cuvânt,/ Scriu ce sînt şi sînt ce scriu!” (,,Autoportret”); ,,Vagabondul cuvintelor şi al stelelor”; ,,Pierdere grea am suferit/Scriind-o,/Durerea mea e pe buzele tuturor!...” (,,Poezie”) etc. Multe poezii monovers sau distih sunt nişte concentrate definiţii metaforice: ,,Singurătatea noastră cosmică.” (,,Poezia”); ,,Sânge de stea!...” (,,Mama mea”); ,,Istoria-i o minge/Cu pete mari de sânge,” (,,Istoria-i o minge”); ,,Psihologul de serviciu/Al lumii!...”(,,Shakespehare”); ,,Lumină crudă!...” (,,Fulger”); ,,Înger vorbind cu buton!...”(,,Casetofon”); ,,Apă din soare!...” (,,Sudoare”); ,,Lampa lui Aladin modernizată,” (,,Televizorul”) etc. Poetul se consideră un prinţ Mîşkin al burgului bistriţean, un trubadur romantic rătăcind printre amintirile adolescentine: ,,Cândva parcul era aeroportul pe care ne lansam visele,…/Era în jurul anilor 70 şi ne iubeam fără ceasuri pe mâini/Şi Beatlles-ii erau Luna şi covorul nostru zburător,”(,,Cel mai bun chitarist al oraşului”). Figura titulară a copilăriei e mama, ,,Sânge de stea!...”(,,Mama mea”). Cultul matern al poetului ne trimite cu gândul la poeziile lui Grigore Vieru: ,,Când oaspeţii ne vin în casă,/Atunci şi mama are loc la masă!...”(,,Noua Poveste a Cenuşăresei”). Nostalgia după paradisul pierdut al copilăriei contrastează cu chipul marcat de timp al celui prezent: ,,Fără voia mea /Am întors spatele copilăriei,/Faţa mi-e o pictură rupestră” (,,Vis de prins”); ,,Când tu eşti pentru toţi un anticariat/Şi încă viu!/Şi încă-îmbătător,/De trecător!/Oarbă a stelelor!”(,,Copertă pentru viitorul volum”) Excelente sunt poeziile erotice. Iubirea înseamnă o descătuşare totală a fiinţei care trebuie împărtăşită tuturor: ,,De-atâta iubire/Îmi vine să vă trezesc pe toţi!”(,,De-atâta iubire”). Dragostea este asociată timpului, duşman al frumuseţii. ,,Iubito, sânii tăi/ Sînt nai,/Pe care timpul cântă,/Vai!”(,,Iubito, sânii tăi”); ,,Am cu 10 ani mai mult/Hai,/Hai, să-i uităm, la tine, acasă!...”(,,Cerere în căsătorie”). Chiar şi imaginile licenţioase devin grave sub ochiul necruţător al timpului: ,,Pe piciorul alb al tău şi gol/ Sîntem fugari” (,,Pe piciorul alb al tău şi gol”). Oboseala nesiguranţei erotice bacoviene devine dramatică în excelentele versuri: ,,Sărută-mă,/Am gust de infinit!” (,,Suspin (cât un)”). Refuzul bacovian de a părăsi spaţiul domestic al iubitei (,,Decembrie”), devine la Alexandru Cristian Miloş un ,,refugiu” permanent: ,,Refugiat/Sînt în tine?...” (,,Refugiat”); ,,Priveşte grădina mea, plină de trandafiri,/Vino!/Ţi-i dăruiesc!/Şi plimbă-te printre ei,/O viaţă1” (,,O viaţă”). Elementele cosmice, atât de dragi poetului, le găsim şi în poemele erotice: ,,Aşa îţi dezmierd pata cafenie/a sânilor, cosmică,/Ca şi cum m-aş face bărbat/Şi tu femeie!...” (,,Pledoarie pentru un bazin plin cu apă de munte”); ,,De aceea vin în faţa ta/Aşa cum sînt…/Stelar.”(,,Sărăcie bogată”). Nu lipsesc în acest volum poeme consacrate statutului poetului, poeziei. Darul creaţiei este până la urmă o ,,altfel de tristeţe” : ,,Numele meu este, deja,/Cuprins în Dicţionare…” (,,Altfel de tristeţe”). Scriitorul este, în opinia lui Alexandru Cristian Miloş ,,un bilocant”: ,,Deoarece este locuit şi poate locui/Simultan, cel puţin,/Două persoane, două conştiinţe,/A sa şi a cititorului,/Şi acest fapt se întâmplă/Atât în momentul când scrie,/Cât şi când este citit…” (,,Scriitorul şi fenomenul bilocaţiei”). Gesticulaţia poetului în faţa universului este una romantică: ,,Cu pieptul dezgolit/Singur/Poetul/Scria/În faţa stelelor” (,,Pluton de execuţie”). Poezia este o durere împărtăşită cu cititorul: ,,Pierdere grea am suferit/Scriind-o,/Durerea mea pe buzele tuturor!...” (,,Poezia”) Definind poezia din perspectiva cosmopoeziei, ea este: ,,Singurătatea noastră cosmică” (,,Poezia”). Frumosul şi poezia coexistă pretutindeni pentru cei predispuşi a le căuta: ,,Sublimul este în Oraş/ Chiar şi-n gunoiul din făraş!…” (,,Despre sublim”). Asemenea lui Lucian Blaga, poetul caută tainele lumii, sporeşte misterul lor: ,,Ca unuia ce nu-i ajunge cerul/Şi vrea să pipăie întreg misterul.” (,,Revoluţie cerească”); ,,Voi scrie poezii, aducând stelele mai aproape de voi” (,,Interviu”). Remarcabilă e la Alexandru Cristian Miloş esenţializarea discursului liric, dovadă că poetul concentrează textul poetic în monoversuri, distihuri, terţine, definind metaforic realitatea, transfigurând-o într-un mod surprinzător. ,,Vagabondul cuvintelor şi al stelelor”, aflat la vârsta când îşi priveşte viaţa ,,Prin binoclul ruginit al toamnei!...”(,,În apropierea, casei mele”), rămâne un însingurat, un albatros baudelairean, care îşi conduce corabia poetică după lumina viselor sale şi a stelelor: ,,Trec prin noapte singur,/ Cu un vis în piept.” (,,Sclipind luna”); ,,Prea mă grăbesc, mereu, mereu!.../Spre stele!” (,,Vezi, acesta e cusurul meu”). Invitaţia poetului ,,la o comunicare cosmică”(,,Constantin Cubleşan) ne-a surprins nepregătiţi. Volumul recent l-am putea considera ca o introducere sintetică şi selectivă în acest tip de comunicare, poetul trecându-ne cu îngăduinţă de la poezia obişnuită la cosmopoezie. Ion Radu Zăgreanu

Când jertfele trecutului rodesc

,,Credinţa noastră este viaţa noastră” (Iuliu Hossu) Am participat duminică, 9 septembrie 2012, la sfinţirea noii biserici greco-catolice din Fântânele, cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului” , având în gând şi în suflet încă, ecouri ale unui trecut de jertfă, al tatălui meu şi al unor credincioşi ai zonei şi aduceri-aminte despre primii ani de profesorat, pe aceste meleaguri, ai regretatei mele surori, Monica Delia. Motivarea de mai sus s-a completat cu dorinţa de a cunoaşte o localitate, în care nu am mai fost niciodată. Încărcat de emoţii, am descins în Fântânele cu speranţa că voi întâlni măcar câteva persoane (în special de genul feminin), care în anii de interzicere a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) veneau duminica sau în sărbători la cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic, pentru a participa la liturghiile clandestine oficiate de tatăl meu, preotul Grigore Zăgrean, începând cu anul 1954, când familia noastră s-a stabilit aici şi părintele meu s-a putut angaja ca muncitor la calea ferată, la ştrec, cum ziceam noi, copiii. Într-adevăr, se adunau la canton, la liturghii, credincioşi din Matei, Fântânele, Moruţ, Sâniacob etc., referindu-mă doar la această zonă. Ei se deplasau, de obicei, pe jos până la Lechinţa, de unde luau trenul până la Şieu-Măgheruş, iar de aici per pedes, doi kilometri, până la ,,popa de la canton”, sintagmă prin care era individualizat tatăl meu de către cei din Chintelnic. Copil fiind, ţin minte, că mă impresionau femeile prezente la slujbele religioase, prin vocile lor frumoase. În compania lor, tatăl meu, care avea o excelentă voce, îşi da drum glasului său şi atmosfera spirituală din această ,,biserică” clandestină, devenea înălţătoare. Uşa de la intrare era rezemată cu un par, iar din când în când, câte unul din fraţii mai mari sau mama, ieşeau afară să vadă dacă această ,,catacombă terestră” de la canton, este în siguranţă, nu este vizualizată de ochiul atent al vreunui informator, pe care atunci nu-i bănuiam, dar pe care i-am identificat în dosarul întocmit de securitate, ulterior, când l-am obţinut de la CNSAS. Îmi propusesem să identific câteva persoane, în viaţă, care au participat la liturghiile clandestine de la canton, să pomenesc numele câtorva credincioşi care nu au mai apucat această zi de bucurie, a sfinţirii bisericii lor. Amintesc câteva nume: Biriş Eugenia, Biriş Lenuţa, Bugnar Susana, Sângeorzan Alexandru şi soţia lui Sabina, Crăciun Maria, Oltean Susana. Mi-a fost recomandată, pentru a sta de vorbă, Oltean Susana. Bănuiam că este în vârstă. Vroiam să văd cum arată. Venea spre mine, înaintând cu paşi mărunţi, o bătrânică, puţină la statură. Mi se părea că în faţă mi-a apărut o altă Maica Tereza, de Fântânele, o Maica Tereza îmbrăcată cu un sfeter ţărănesc, având înfăşurat peste mâna dreaptă un rozariu, ca un inel de rugăciuni. ,,-Vai, bietul de el!”, spune dânsa despre tatăl meu, cum venea pe la noi, pe ascuns, la familia Sângeorzam Măriuţa. Aici se ţineau liturghiile. După decembrie 1989, ,,când a fost libertate”, cum afirma bunica Susana,, tatăl meu a vrut să ţină o liturghie la Matei, ,,în biserica noastră”, dar ,,nu l-au lăsat”. Probabil, că fără jertfa pentru credinţă a acestor femei, probată în anii comunismului, noua biserică din Fântânele nu s-ar fi înălţat. La temelia ei stă un trecut de jertfă care a fost răsplătit de Dumnezeu prin noul lăcaş de rugăciune. De aceea am venit aici ca să omagiez credinţa lor, consecvenţa punerii în faptă a celebrului îndemn al episcopului lor Iuliu Hossu: ,,Credinţa noastră este viaţa noastră”. Nu întâmplător PS Florentin Crihălmeanu, Episcop al Diecezei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, prezent la această sfinţire, s-a referit în predica sa la credinţă, la credinţă, plătită scump uneori, prin jertfe mari, dând ca exemplu pe cei şapte episcopi greco-catolici morţi în faimă de martir. Mă aflam pe urmele tatălui meu, care din ceruri, alături de credincioşii care veneau în acele vremuri de oprelişte la liturghiile de la canton, se bucurau pentru cei din Fântânele, fiindcă au reuşit să înalţe a doua biserică greco-catolică în satul lor, cu greu, între anii 2006-2012. Am privit şi spre şcoala de pe deal, unde şi-a început activitatea didactică sora mea Monica Delia. Mi-am imaginat-o în postura de ,,dăscăliţă” descinsă parcă din poezia cu acelaşi titlu a lui Octavian Goga. L-am cunoscut şi pe domnul Iacob Mărginean, la care sora mea a stat în gazdă. Am vărsat amândoi câte o lacrimă în amintirea ei. N-am apucat să stau de vorbă cu sufletistul, harnicul şi inteligentul paroh, preotul Horaţiu Mihai Bodea. Vroiam să-l felicit pentru zelul lui şi să-l asigur că din ceruri tatăl meu de bucură de izbânda lui şi este alături de el. Tot aici, în Fântânele, şi-a făcut debutul preoţesc şi actualul protopop greco-catolic din Bistriţa, părintele Ioan Frişan. Sunt sigur că a sesizat şi dânsul puternica credinţă a enoriaşilor săi din Fântânele, pe care părintele Grigore Zăgrean a ţinut-o vie, până când, vorba scriitorului Alecu Russo (,,Cântare României”), Dumnezeu ,,s-a fost îndurat de lacrimile slugilor sale” şi i-a ajutat să-şi construiască o biserică. La Fântânele, în ziua de 9 septembrie 2012, prezentul se legitima prin trecut, iar între braţele lor, ca în vasele comunicante, curgea credinţa celor care nu s-au lepădat de ea. Ion Radu Zăgreanu

Fătul

Întâlnirea mea cu regretatul făt al Bisericii Greco-Catolice din Beclean, Ioan Chirtoş, a avut loc pe la începutul anului 1990, când Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) ieşea din catacombe, pe sub aplauzele cu pumnii ale multor conaţionali, manipulaţi şi dirijaţi, să nu-i mai accepte pe cei care n-au ales a sta la masa puterii comuniste, alegând martiriul. Ne-am cunoscut mai bine într-o atmosferă care te trimitea cu gândul la poeziile lui Octavian Goga, ,,Dascălul”, ,,Apostolul”. Ioan Chirtoş s-a angajat cu ardoare, cu tot sufletul în noul şi dificilul parcurs al BRUR (Greco-Catolică), fără a-i fi teamă, jenă sau ruşine. ,,Nea Nelu”, cum îi spunea părintele protopop Felician Neagoş, ducea ,,biserica pe bicicletă”. Îi aştepta pe preoţii care veneau duminica şi în sărbători să oficieze liturghia la Beclean, cu prescurile, cu vinul , cu credelniţa şi cu cele necesare serviciului divin. Le punea într-o plasă, le agăţa în ghidonul bicicletei şi se îndrepta spre sala mare a casei de cultură a oraşului (la început), apoi o sală din aceeaşi instituţie, o sală de clasă de la Şcoala Generală ,,Grigore Silaşi”, biserica romano-catolică maghiară (pentru o scurtă perioadă), capela greco-catolică şi începând cu anul 2009 în Biserica Greco-Catolică ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Anii treceau şi fătul Ioan Chirtoş aduna în jurul lui tot mai multe valuri ale timpului. Mereu în preajma preoţilor, nu prea a băgat de seamă că picioarele nu-l mai ascultă, că drumul până la biserică e tot mai lung. S-a resemnat cu noua situaţie ţinând legătura cu biserica prin ,,ambasadorii” săi, copiii, nepoţii, stănepoţii, dar mai ales prin fiul său, Petru, preot în Cluj-Napoca. Când era înşelat în aşteptările sale, de unul sau de altul, lansa sarcastic sau mai indulgent sintagma lui preferată: ,,comunişti şi securişti”, sau cu gesturi grăbite mai aprindea câte o ţigară. Optimist, vesel, cu simţul umorului mereu la îndemână, îşi pregătise bine plecare din punctul de vedere al vieţii spirituale, o aştepta în ultima vreme. A nutrit pentru tatăl meu, preotul Grigore Zăgrean, o adâncă admiraţie. De câte ori el descindea pe la Beclean, îmi cerea să-l duc la fătul Ioan Chirtoş. Pentru mine fătul Ioan Chirtoş rămâne asociat unui timp al speranţei, reînvierea Bisericii Greco-Catolice, după 42 de ani de interzicere. Pentru acel început nesperat, dat de Dumnezeu unei Biserici martire, îi mulţumim fătului Ioan Chirtoş pentru că a fost prezent la renaşterea Bisericii Blajului. Mi-l imaginez, că acolo, în preajma lui Dumnezeu, îl va căuta pe tatăl meu, spunându-i că a pregătit totul, că a adus prescurile, vinul, credelniţa, că a aprins tămâia şi că liturghia poate începe. Ion Radu Zăgreanu

La Molişet-mai aproape de cer

Hramul Mănăstirii ,,Duminica Tuturor Sfinţilor” din Molişet, sărbătorit în prima duminică după Rusalii, înseamnă o împletire armonioasă a chemării divine, adresată pelerinilor, cu un soi de panteism blagian. Prezenţa lui Dumnezeu în acest loc o descifrezi cu privirea în verdele crud al peisajului, în pădurile odihnind pe dealurile din jur, în pârâul care coboară pe lângă şoseaua care înaintează spre acest capăt de lume, în care natura mai păstrează încă ceva din drepturile şi atotputernicia sa. Aceste impresii m-au dominat şi în duminica din 10 iunie a.c., când am participat la liturghia arhierească desfăşurată cu prilejul hramului Mănăstirii Molişet şi oficiată în prezenţa PS Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla. În amfiteatrul verde al naturii, PS Florentin Crihălmeanu a fost primit de protoegumenul mănăstirii Laurian, stareţul mănăstirii, de un grup de preoţi, de călugăriţe, de mulţi credincioşi. Mănăstirea de călugări de la Molişet aparţine Ordinului ,,Sfântului Vasile cel Mare”, ,,ordinul nostru”, cum îl numea Cardinalul Iuliu Hossu, ordin care a administrat până în 1948 şi Mănăstirea Nicula. A urmat celebrarea Sfintei Liturgii. În predica sa, PS Florentin Crihălmeanu a invitat credincioşii să mediteze asupra sfinţeniei, să-şi aducă aminte de toţi sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, să-i perceapă pe aceştia ca modele de viaţă spirituală. ,,Sfinţenia este o obligaţie asumată prin botez, să întreţinem cultul sfinţilor, să-i venerăm”, a îndemnat pe credincioşi înaltul ierarh. După liturghie, PS a rostit cunoscuta rugăciune pentru canonizarea episcopilor martiri, morţi în închisorile comuniste. Protoegumenul Laurian a prezentat istoricul pelerinajelor de la Molişet, începând cu anul 1994, a evidenţiat importanţa pelerinajului ca moment unic de ,,unire cu Dumnezeu, de înaintare fertilă în viaţa spirituală”, a mulţumit PS Florentin Crihălmeanu, preoţilor concelebranţi, credincioşilor. PS Florentin Crihălmeanu a mulţumit gazdelor, corului din Beclean condus de doamna Angela Vălean, pelerinilor, sperând că ecoul rugăciunilor va coborî pe valea Molişetului şi va rodi printre locuitorii acestei zone. Manifestarea religioasă s-a încheiat cu o agapă frăţească. În zi de alegeri, departe de zumzetul votării, într-un tablou de pastel al verdelui crud, pigmentat cu frumoase costume populare purtate de fete şi neveste ale locului, cei prezenţi la Mănăstirea Molişet s-au simţit mai aproape de cer şi de Dumnezeu. Ion Radu Zăgreanu

A plecat Profesorul

Pe Ioan Lăpuşneanu l-am cunoscut în anii copilăriei mele, când locuiam la cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic. Atunci el era profesor la Şieu-Cristur , apoi la şcoala din Şieu-Odorhei. Mai ales prin intermediul viitorului meu cumnat, profesorul Grigore Zăgrean, din Şieu-Odorhei, Ioan Lăpuşneanu şi fratele său au devenit doi cunoscuţi apropiaţi ai familiei părinţilor mei. Au trecut anii şi Ioan Lăpuşneanu a ajuns profesor la Năsăud. Ne-am întâlnit pe urmă la Parva, eu în postura de diriginte la clasa a X-a, iar dânsul ca fotograf amator, cel care mi-a făcut elevilor mei poze pentru tabloul lor de absolvire. Adevărata intuiţie pedagogică a regretatului profesor Ioan Lăpuşneanu, mi s-a dezvăluit cu prilejul inspecţiei şcolare pe care mi-a făcut-o, pentru obţinerea gradului didactic I. A descins la Parva în compania universitarului clujean Sergiu Pavel Dan, îndrumătorul ştiinţific al lucrării mele, un anticeauşist convins care a îndrăznit în 1986 să spună multe adevăruri riscante, care au cutremurat asistenţa. Pe urmele inspecţiilor sale din primăvara lui 1986, la şcolile din Şanţ, Rebra şi Parva, a patrulat cu urechea şi un securist care s-a interesat de ceea ce profesorul Sergiu Pavel Dan a spus. Am aflat post factum despre aceasta şi de la profesorul Ioan Chiş, actualmente la Colegiul National ,,Petru Rareş” din Beclean. Elogiul meu pentru curajul acestui profesor mă îndeamnă să spun şi altora că atunci când l-am căutat la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca ca să discut despre lucrarea mea de gradul I, mi-a replicat; ,,-Să nu te pună dracul să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”. Mi-a mers la inimă ce mi-a spus. Era prin 1984. Tema lucrării mele, ,,Dezbaterea social-politică în romanele lui Augustin Buzura”, i-a convenit de minune fiului scriitorului Pavel Dan, Sergiu. Profesorul Ioan Lăpuşneanu mi-a demonstrat atunci grozava lui măiestrie pedagogică prin următoarea afirmaţie: ,,-Cunoscând familia lui Radu Zăgreanu, calvarul destinului tatălui său, îmi dau seama de ce a ales el o asemenea temă ca lucrare de gradul I”. Pentru mine în acele momente profesorul Ioan Lăpuşneanu parcurgea temporal o ,,oră astrală”. Peste câţiva ani Ioan Lăpuşneanu va fi coordonatorul ştiinţific al lucrării de gradul I, a soţiei mele. Profesiunea noastră comună şi destinul ne-au chemat să fim împreună în câteva comisii de admitere a elevilor în liceu, să ticluim subiectele la română la o ediţie a Concursului Interdisciplinar ,,Dr. Paul Tanco”, la numeroase întruniri astriste, culturale. Între timp profesorul s-a pensionat, dar a rămas un spirit viu, mereu activ şi implicat în viaţa culturală a Năsăudului pe care l-a iubit din tot sufletul, A scris, a publicat articole, studii, cărţi. Şi-a îndeplinit misiunea de intelectual năsăudean. L-a obsedat destinul lui Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, cărui i-a dedicat lucrarea ,,Emil Rebreanu-eroul de la Ghimeş Făget” (Editura ,,Karuna”, Bistriţa-, 2011), carte care te convinge, afirmă scriitorul Cornel Cotuţiu (,,La noi”, Editura ,,Eikon”, volumul III, 2012), că Emil Rebreanu ,,este, într-adevăr erou”. Probabil că acum profesorul va avea şansa să-şi întâlnească eroul, al cărui gest de românism îl va înţelege mai bine şi de acolo, din cer, ni-l va explica şi nouă. Ion Radu Zăgreanu

Zăpezi pentru Eminescu

Început de an.
Zăpezi-Eminescu.
Ianuarie.
Mă tot gândeam, vineri 13 ianuarie 2012, după-amiază, care ar fi darul pe care natura l-ar putea pregăti pentru ziua de 15 ianuarie a. c., când în urmă cu 162 de ani la Botoşani se năştea poetul Mihai Eminescu.
Eram la Malin, curăţam marginea unui teren arabil apropiat de pădure, care a fost năpădit de spini şi de acăţi silvani. Deodată a început să ningă bogat, liniştit, bacovian, esenian, păunescian. De câte ori ninsorile încep să curgă în devălmăşie, îmi rostesc în gând sau le recit elevilor mei versul: ,,În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş” (,,Scrisoare mamei”-Nicolae Labiş).
Priveam spectacolul fulgilor de nea şi mă bucuram că iarna dăruia sufletului eminescian un semn-cadou în preajma zilei lui de naştere.
Simţeam că ninsoarea ne unea pe toţi cu spiritul poetului înaintea datei de 15 ianuarie. A nins cu intermitenţe şi în zilele următoare, 14 şi 15 ianuarie. Îl aşteptam pe poet să vină spre noi, apoi îmi imaginam cam câţi Eminescu ne-am dori să întâlnim, referindu-mă aici bineînţeles şi la opera lui.
Vorba criticului literar Nicolae Manolescu: ,,nu există un singur Eminescu….Unul sau altul ne va surprinde mereu”(,,Istoria critică a literaturii române”, Editura PARALELA 45, 2008, p.382). Parafrazând, cu o privire comună spusele criticului citat, am putea afirma: ,,fiecare cu Eminescu lui”.
Avem în primul rând unele preferinţe pentru anumite aspecte biografice eminesciene, înainte de a parcurge opera poetului. Unii şi-l doresc pe copilul Eminescu, călărind pe câinele ciobănesc Soltuz, sau pe cel culegând melci pentru a-i înhăma la cojile de nuci.
Adolescentele ar căuta să-l întâlnească pe Eminescu, cel care o aştepta, când stelele ,,scapără-n cale”, pe Casandra, pe fata cu ochi mari.
Profesorii ar vrea să îl primească în gazdă pe tânărul Mihai, ca odinioară blăjeanul Aron Pumnul, la Cernăuţi.
Liceistele se imaginează păşind în urma cuplului Veronica-Mihai, sperând să surprindă din zbor o declaraţie de dragoste a lui Emin.
Iubitorii de poezie eminesciană, exegeţii ar prefera taina şi tihna lecturii operei poetului. Profesorii de română sunt gata să treacă, convingător, frumuseţile poemelor eminesciene în sufletelor elevilor, cu aprobarea poetului prezent în veşnicia versurilor sale.
Învingător, poetul, ,,numai poetul”, ,,Trece peste nemărginirea timpului” (,,Numai poetul”).
În 15 ianuarie sufletul poetului plecat din Ipoteşti, înoată prin ninsoare, colindând pe la ferestrele inimilor noastre.
Să-l primim şi aşa cum de Bobotează, aşteptăm preoţii să ne binecuvânteze casele, întâmpinându-i cu o lumânare aprinsă pe care ne-o trecem din mână în mână, să-l aşteptăm şi pe Eminescu cu poeziile sale pe masă, deschizând volumele la cele mai frumoase poezii, pe care le citim cu acea privire prin intermediul căreia, căutăm speranţa în vechile noastre icoane de pe pereţii caselor.
Ion Radu Zăgreanu

Nestinsa iubire

,,Şi Clujul m-a făcut al lui”
( Horia Bădescu)

Intrat, după cum mărturiseşte, acum o jumătate de veac, ,,pe porţile Clujului”, poetul Horia Bădescu (n.1943 în Aref-Argeş ) a devenit un fiu al oraşului, s-a integrat perfect în spiritualitatea şi viaţa culturală a urbei (gruparea echinoxistă): ,,Şi Clujul m-a făcut al lui….Mi-a dăruit un titlu universitar şi o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale, de lumina brumată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice, mi-a dăruit misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei, iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe toţi ai mei”.
Horia Bădescu răsplăteşte la rândul lui oraşul care l-a adoptat cu ,,truda unei vieţi, înscrisă într-un raft de cărţi”, cu ,,nespusa iubire”, concretizată omagial şi în volumul de poeme ,,E toamnă nebun de frumoasă la Cluj” (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011).
Regăsim în aceste poezii o sinteză a modalităţilor lirice preferate ale poetului, a temelor abordate în precedentele lui volume.
Evidentă este tonalitatea melancolică a acestor poeme, iubirea pentru oraşul de pe Someşul Mic, ambele aspecte fiind exprimate printr-o privire retrospectivă, asociată curgerii neostoite a timpului, provocată mereu de contemplarea cadrului natural urban. O consecinţă a acestui ultim aspect fiind şi prezenţa multor secvenţe de pastel spiritualizat, cum remarca Eugen Simion analizând poezia lui Horia Bădescu şi a unor suavităţi licenţioase foarte rafinate (,,Baladă goliardică”, ,,Balada preafrumoaselor roşcate”, ,,Balada gureşei Coquette”).
Faptul biografic se topeşte în nostalgiile reîntoarcerii spre o altă vârstă: ,,Despre el vorbeşti/ca despre locul naşterii tale./Tânăr fiind,/te-a învăluit cu dulcea otravă/ a cărţii.”… ,,pe străzile lui sufletul tău/a gemut de iubire” (,,Cluj”). Treptele biografiei, paşi ai formării personalităţii poetului sunt însoţiţi de boema tinereţii, fie cea studenţească: ,,amintiţi-vă spuma halbei de bere,/amintiţi-vă poemul nebun…/când ploile scandează pe turle limba română:/ah, filologi zvăpăiaţi de la Cluj!”(,,Baladă studenţească”), fie cea a maturităţii, când boema era în mod indirect o stare de protest: ,,eram acei ce nu voiau să moară”, un mod de păstrare a identităţii interioare: ,,Eram acolo, dăruiţi de vis,”/scârbiţi de timp şi limpeziţi de viaţă,”(,,Balada crâşmei lui Mongolu”).
Poetul, în compania altor ,,frumoşi nebuni ai marilor oraşe” preferă retragerea la ,,crâşma lui Mongolu”şi ca un gest de sfidare a unui timp istoric potrivnic, acolo speranţa scăldată în alcool fiind plonjată în viitor: ,,rumegând o altă zi” (,,Balada galeşelor boloboace”).
Boema acoolică sau delicatele portrete licenţioase, amintind de Francois Villon, Miron Rdu Paraschivescu sau Emil Brumaru, sunt doar pretexte pentru exprimarea unei obsesive teme, cea a timpului: ,,Şi toate s-au dus…Ce să-i faci?”(,,Baladă goliardică”); ,,Târziile amiezi peste cetate/târzie vară şi târzii şi noi./Nu simţi adulmecându-ne din spate/înfometaţii-amurgului copoi?”(,,Târzie”)
Ireversibilitatea timpului prilejuieşte meditaţia gravă despre moarte: ,,ascult cum sub Feleac coseşte moarte”(,,Târzie”); ,,tot mai aproape suntem c-o umbră de amurg” ; ,,tot mai aproape suntem c-o vorbă de tăcere.”(,,Tot mai încet”).
Opt dintre poeziile volumului conţin în titlurile lor cuvântul ,,baladă”. Atmosfera baladescă accentuează nostalgiile, iar secvenţele de pastel cu accente pillatiene, amintesc de jurnalul liric din volumul ,,Anotimpurile” (Editura ,,Dacia”, Cluj-Napoca, 1987). Recunoaştem mici punctări blagiene sau stări serafice din sonetele rilkeene.
O ,,vară de noiembrie” blagiană domină poemele erotice. Imaginea anotimpului autumnal calmează într-o lentă decantare erosul: ,,Nu oboseala toamnei, ci avântul/iubirii care încă ne susţine;/apropie-ţi de inimă cuvântul/prin care mai ajung până la tine!”(,,Sonet”). Regretele după anii trecuţi: ,,e timp să punem iarăşi la socoteală toate/câte puteau să fie şi se vor vremui”(,,Balada toamnelo târzii”), concluzionează viaţa asemenea lui Octavian Goga, în poezia ,,Cântă moarte”: ,,Nu câte-au fost îmi vin în minte,/Ci câte-ar fi putut să fie”.
Poetul e în postura unui Orfeu, călător, nu prin Hades, ci printr-un spaţiu drag, care l-a adoptat, i-a oferit totul, iar Euridice, după care va întoarce capul, este tinereţea lui, pierdută definitiv, mutată în melancolice şi nostalgice amintiri: ,,Târziile amiezi peste cetate,/târzie vara şi târzii şi noi”(,,Târzie”). Reîntoarcerea nefiind posibilă, eul liric îşi acceptă însingurarea: ,,să fii singur cu carnea şi oasele tale,”(,,Nox”).
Impresionează sinceritatea trăirilor: ,,Să punem sufletele în pahar!”(,,Scrisoare către Teohar”), încastrarea evenimentului autobiografic în durata temporală, de unde regretul prea rapidei treceri: ,,Mergi încet,/vorbeşte,/rostogoleşte cuvinte în calea/neantului!”(,,Lied”).

Ion Radu Zăgreanu

Cuibul visurilor-cu o sută de paşi mai aproape de Nemurirea rebreniană

Sintagma ,,Cuibul visurilor” s-a lipit definitiv de sufletul meu prin intermediul renumitului profesor Sever Ursa. Dânsul a fost cel care m-a convins, la faţa locului, în muzeul cu aceeaşi denumire, cât de important a fost Maierul în traseul existenţial parcurs de romancierul Liviu Rebreanu.
După această lecţie de lămuriri autobiografice referitoare la viaţa marelui prozator, sintagma amintită mai sus, avea să denumească şi publicaţia lunară cu acelaşi nume a comunei, ajunsă acum la numărul 100. ,,Intelighenţia” măiereană s-a adunat şi-a evaluat forţele şi a pus la cale această revistă, preluând numele muzeului dedicat scriitorului Liviu Rebreanu de către măiereni, din iniţiativa neobositului profesor Sever Ursa.
,,O revistă în mediul rural”, cam aşa scria prietenul nostru , regretatul publicist târgoviştean Mihail I. Vlad, mirându-se de ceea ce se înfiripa la Maieru, admirând pe condeierii locali pentru îndrăzneala lor.
Publicaţia ,,Cuibul visurilor” a luat naştere prin avântul romantic al unor literaţi măiereni care au dorit să menţină viu cultul pentru scriitorul Liviu Rebreanu, pentru opera lui. Au reuşit fiindcă îl aveau în frunte pe profesorul Sever Ursa, cunoscut rebrenolog, rafinat intelectual, talentat literat
Îmi aduc aminte de începuturile publicaţiei, când editorii ei erau sfătuiţi şi încurajaţi de poetul Mihail I. Vlad, apoi de prozatorul Aurel Podaru. Îi revăd pe profesorii Ursa Sever şi Icu Crăciun ticluind acasă la Aurel Podaru naşterea unui viitor număr al revistei. Ne înmânau noul ,,product” cu prietenie, cu lumina bucuriei în ochi, că au săvârşit un fapt măreţ, că acolo la Maieru, un grup de talentaţi iubitori de literatură, demonstrează lună de lună, că au să ne spună ceva interesant despre moştenirea operei literare rebreniene, că au devenit un centru cultural care trebuie luat în seamă.
În jurul profesorului Sever Ursa, în jurul acestei reviste de cultură ,,roieşte” o grupare literară demnă de a dialoga fără complexe cu scriitorime din Bistriţa, din Beclean, din Năsăud etc.
Cronologic totul a decurs firesc, liniar. Întâi s-a revărsat surplusul autenticelor trăiri rebreniene: ,,La Maieru, am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele”. Apoi s-a constituit muzeul şi pe urmă revista cu acelaşi nume: ,,Cuibul visurilor”. A fi publicat în paginile acestei reviste a devenit o onoare . Astăzi nu poţi concepe Maierul fără această publicaţie.. Când spui ,,Cuibul visurilor” cauţi în ,,cuibul” măierean intelectualii din spatele acestei reviste: Sever Ursa, Icu Crăciu, Alexandru Raţiu, Iacob Naroş, Viluţ Cărbune, Ilie Hoza, Macavei Al. Macavei, Mircea Prahase, Liviu Ursa şi inimosul primar Vasile Boroş etc.
Le admiri tenacitatea, perseverenţa, iubirea lor pentru opera rebreniană, pentru comuna lor.
Începuturile de noiembrie, luna naşterii lui Liviu Rebreanu, mă bântuie şi mă fascinează cu următoarele imagini: mi-l inchipui pe patriarhul iubirii pentru Liviu Rebreanu şi pentru opera acestuia, profesorul Sever Ursa, cutreierând prin liceele judeţului şi dând ,,dezlegare” la studierea operei rebreniene, mă văd însoţit de elevii mei ,,înveşnicindu-ne” în Muzeul ,,Cuibul visurilor” prin spusele aceluiaşi profesor despre Liviu Rebreanu, despre obârşiile ţăranului româ şi primind ca ,,merinde” de drum ultimul număr al publicaţiei ,,Cuibul visurilor”. Ion Radu Zăgreanu

Când mor ţăranii

Când mor ţăranii
plâng: plugul, sapa, coasa
şi iarba verde.


Când mor ţăranii e mai altfel, îmi spunea un vecin din Malin, cu mulţi ani în urmă. Afirmaţia lui a adormit în mine mult timp. Mi-am adus aminte de ea, anul trecut, când în calitate de rudenie, am fost în preajma finului meu Vasile Rus din Suseniul Malinului, în zilele în care el se apropia de tragicul său sfârşit Ştiam că este grav bolnav, că nu o va mai duce-o mult.
Îl cunoşteam bine pe Vasile Rus. Era întruchiparea tipică a ţăranului adevărat, legat sufleteşte de pământ şi de animale. Muncile câmpului, în perpetua lor rotire ciclică a anotimpurilor, îl chemau insistent şi el răspundea cu dăruire, cu pasiune, cu toată fiinţa lui, mai ales după 1990, când a reintrat în posesia pământului avut, când a mai cumpărat şi alte parcele. Îl vedeam în stare să repete gestul lui Ion din cunoscutul roman rebrenian, acela de a săruta pământul ca pe o ibovnică.
Pentru Vasile Rus a fi pe câmp, pe hotar, cum se zice la Malin, împreună cu verbele a ara, a semăna, a căpăli, a cosi, a culege, însemna o existenţă aproape paradisiacă. A pleca de acasă, era sinonim pentru el, cu a fi în faţa boilor sau a vacilor urmate de car, a duce pe umărul drept sapa, coasa, furca, grebla, ,,armele” paşnice ale unui interminabil ,,război”, cu pământul, cu hotarul.
Nu se plângea niciodată, că truda lui de ţăran era grea, o percepea ca pe o dulce confruntare zilnică, ca pe o înţelegere reciprocă cu glia.
În seara şi în noaptea, în care ţăranul Vasile Rus, bolnav de vreun an de zile, se confrunta cu iminentul final, m-am aflat în jurul lui. În agonia plecării îşi mai revenea din când în când, mai comunica puţin cu cei de faţă. Îi spune soţiei Maria că trebuie să meargă la arat pe Pustari, un hotar al Malinului. Când nu a mai putut vorbi, am observat că începe a gesticula. Instantaneu am descifrat semnificaţia mişcărilor sale. Îşi deplasa braţele asemenea unui semănător care aruncă sămânţa în brazdele proaspete. Vasile Rus se despărţea de lume semănând, după ce imaginar arase locul lui de pe Pustari.
M-au cutremurat gesturile sale. Ceea ce el îndrăgise mai mult, muncile câmpului, le repeta fictiv în ultimele momente ale vieţii lui pământene.
De fapt, Vasile Rus se despărţea în acele clipe de fericirea pe care i-a oferit-o statutul lui de ţăran, pentru a trece pragul în fericirea veşnică, unde va continua să are, să semene, să căpălească, să cosească, să mulgă.
Ion Radu Zăgreanu

Ceţuri de decembrie

În vale satul.
Ceţuri de decembrie.
Mâine Anul Nou.

A nins un pic. Grosimea zăpezii este de vreo două degete. Copacii pădurii din Suseniul Malinului au ramurile încărcate de puţinul omăt care nu vrea să se topească, care s-a hotărât să rămână pentru a motiva prezenţa iernii.
În vale satul, odihnind într-o obişnuită comparaţie: ca într-o căldare. Mai nimerită ar fi alta: ca într-o oală de tuci din care s-a luat mămăliga fiartă şi s-a turnat, după o veche deprindere ţărănească, nişte lapte, din care se va înfrupta cineva mai în vârstă sau vreun intelectual-ţăran de sâmbăta.
Îmi place să bântui cu privirea, de acolo de sus, peste panorama satului care este acoperit treptat de ceaţă, hotarul meu vizual, să fie mărginit tot mai mult, de albul ceţii care mă izolează, iar valurile albicioase se rostogolesc tot mai aproape de mine, până când, vorba poetului Horia Bădescu ,,totu-i o ceaţă” (,,Iarnă sarmată”).
Când nu mai văd doar la câţiva paşi, am impresia că sunt unicul supravieţuitor al unei corăbii în derivă, purtată de data aceasta de valurile albe ale ceţii. Mă înspăimântă uşor ipostaza în care am ajuns, dar îmi convine, deoarece cred că cineva m-a ales pe mine ca să mă înşurubeze în aerul alb al ceţii.
Ca un soldat rătăcesc pe un câmp de luptă devenit necunoscut dintr-o dată, de aceea îmi redelimitez reperele: în faţa e copaia în care a poposit cândva satul, în spate e pădurea care nu se mai vede, la stânga şi la dreapta, ceaţă, multă ceaţă.
Aş vrea să pot împrumuta tridentul lui Poseidon, să-l înfigi în ceaţă şi ea să se risipească. Lecţia de mitologie se amână. Lătratul câinilor de pe uliţa din Suseni mă reorientează, îmi redefineşte poziţia punctelor cardinale. Bucuros o iau la vale, găsesc cărarea şi cu paşi siguri ies din basmul alb în care m-am pierdut.
Mâine este Anul Nou. Maşinii mele, legată de firele de iarbă din curte, care îşi scot suliţele de sub zăpada subţire, îi este dor de limba de asfalt a oraşului.
Mă voi lăuda prietenilor în noaptea revelionului că iar am trăit momente mioritice, că iar am făcut exerciţii de nemurire. Nimeni nu mă va lua în seamă, nimeni nu va ciocni un pahar cu vin cu nostalgiile mele rurale. Doar prietenul meu, acela din satul scriitorului Pavel Dan, îmi va mai turna în pahar lacrima unui zeu lichid şi mă va scuza în faţa celorlalţi: ,,Aşa îi el uneori-un zevzec mioritic de Malin”, în timp ce eu voi constata urmările ,,ticăloasei plăceri/a contemplaţiei” (,,Între aglici sălbatice”), cum zicea acelaşi poet Horia Bădescu.
Ion Radu Zăgreanu