Liviu Rebreanu despre el însuşi

Liviu Rebreanu despre el însuşi

Prof. Zăgreanu Ioan Radu
Şcoala Generală ,,Liviu Rebreanu” Beclean
Jud. Bistriţa-Năsăud

,,Scriitorul,cu cât va fi mai sincer, cu atât va recunoaşte mai categoric că observaţiile lui asupra propriei creaţii sânt în realitate tot exterioare, că el nu poate înregistra decât rezultatele şi că fenomenul creaţiei se petrece undeva în afară de voinţa şi ştiinţa lui”.(Liviu Rebreanu)

În lucrarea ,,Liviu Rebreanu dincolo de realism”(Biblioteca revistei ,,Familia”, 1997), criticul literar Ion Simuţ identifică rădăcinile operei rebreniene în criza de identitate a personalităţii autorului ei ,,nu someşan, ci ofiţer maghiar, nu ofiţer maghiar, ci scriitor maghiar; nu scriitor maghiar ci scriitor român, nu prozator frivol, ci prozator realist, nu dramaturg, publicist sau nuvelist, ci romancier”(op. cit., p.142). Definirea de sine a însemnat o permanentă aventură în căutarea identităţii sale.
Căutarea identificării sinelui a avut ca punct de pornire faptul că Liviu Rebreanu a fost un ,,înstrăinat”: ,,s-a născut într-un sat care nu a fost nici o clipă al lui; părinţii săi erau de baştină din Chiuza şi Beclean, localităţi cu care nu a reuşit niciodată să se identifice;…copilăria-i de la Maieru a devenit mult prea repede un paradis pierdut; cariera militară construită cu atâta efort şi fortificată de speranţele familiei, s-a spulberat în câteva clipe ca o himeră; după plecarea din şcoala de la Năsăud, unde nu şi-a găsit locul şi unde a fost apreciat ca un şcolar cu probleme, până la demisia din armată”((Niculae Gheran, Andrei Moldovan).
De aceea este atât de important să cunoaştem pe lângă ,,ipostaza de romancier” a lui Liviu Rebreanu şi celelalte feţe ale existenţei sale creatoare: de nuvelist, de dramaturg, de publicist, de cronicar dramatic, să cunoaştem activitatea lui de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, să aflăm mai multe date biografice care s-au intercondiţionat cu procesul de creaţie rebrenian deoarece , cum remarca Stancu Ilin (,,Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie”, Editura ,,Minerva”, Bucureşti 1985, p.6) ,,Liviu Rebreanu ilustrează tipul de scriitor la care opera absoarbe biografia într-o osmoză indestructibilă”.
Acesta este şi scopul volumului ,,Liviu Rebreanu prin el însuşi”(Editura ,,Academiei României”, Bucureşti, 2008) al lui Niculae Gheran şi Andrei Moldovan. Se valorifică ,,selectiv” publicistica romancierului, ,,masa interviurilor şi anchetelor”, de la primul articol bucureştean (6 nov. 1909) până la ultimele însemnări din preajma morţii sale (1 septembrie 1944), adăugându-se acestora fragmente din jurnalele şi corespondenţa sa. Volumul în discuţie este ,,un prilej” de a face cunoscute ,,opiniile lui despre crezul artistic, propria-i biografie, şantierul creaţiei, geneza marilor romane, despre activitatea desfăşurată la conducerea Teatrului Naţional, Societăţii Scriitorilor Români, Direcţia pentru Educaţia Poporului, despre literatura confraţilor din ţară şi de peste hotare, despre mediul social şi politic din epoca interbelică, anii de război etc”( Niculae Gheran, Andrei Moldovan).
Încercarea lăudabilă a celor doi autori, este cu atât mai valoroasă dacă luăm în considerare două afirmaţii ale lui Liviu Rebreanu: ,,Eu, dimpotrivă, totdeauna m-am ascuns”; ,,Scriitorul, cu cât va fi mai sincer, cu atât va recunoaşte mai categoric că observaţiile lui asupra propriei creaţii sânt în realitate tot exterioare, că el nu poate înregistra decât rezultatele şi că fenomenul creaţiei se petrece undeva în afară de voinţa şi ştiinţa lui”.
Liviu Rebreanu ,,a ocolit multă vreme să se spovedească cititorilor săi cu privire la viaţa şi opera proprie, cu atât mai puţin să-şi dezvăluie vreun crez artistic”(Niculae Gheran, Andrei Moldovan).
Romancierul pune şi la baza destăinuirilor despre modul cum se înfăţişează publicului, în viaţa lui de zi cu zi, sinceritatea: ,,Însemnările pe care le voi face aş dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate”(,,Spovedanii”-lucrarea lui Niculae Gheran ,,Rebreanu amiaza unei vieţii”, Editura ,,Albatros”, Bucureşti, 1989, p.365).
O detaliată cronologie a vieţii şi activităţii literare a romancierului precede paginile acestui profil al personalităţii scriitorului, autorii volumului ,,Liviu Rebreanu prin el însuşi” evidenţiind mai ales acele date biografice care explică într-un fel sau altul opiniile şi atitudinile lui Liviu Rebreanu.
Primul capitol al cărţii, ,,Profesiunea de credinţă” se axează pe confesiunea romancierului întitulată ,,Cred”, publicată în ,,Ideea europeană”(1926).
Mărturisirile prozatorului conturează un portret spiritual al unui creator care îşi ia în serios misiunea de scriitor, pentru care scrisul este o opţiune care presupune dăruire, sacrifici, renunţări, sinceritate, dar şi noroc sau hazard. Succesul literar, o întâmplare fericită, este un moment de ,,concordanţă dintre inspiraţia scriitorului şi necesitatea sufletească a cititorului”. Scrisul nu e ,,o jucărie agreabilă”, literatura ,,înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”. Creaţia se apropie de ,,misterul eternităţii”: ,,Creaţia artistică e ca şi creaţia divină, dincolo de înţelegere, cel puţin în ce priveşte esenţa”. Îl interesa în operă în primul rând ,, pulsaţia vieţii”: ,,Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume…Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau decât să fiu şlefuit şi neprecis”.
Liviu Rebreanu subordonează craţia esteticului, deşi admite în artă şi ,,valoarea etică”: ,,Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar să-l facă om”. Exclude arta cu tendinţă. ,,o operă cu tendinţă nu poate fi decât un manual de propagantă pentru anumite scopuri, ceea ce n-are nimic a face cu arta”.
După cum era şi firesc, Liviu Rebreanu face multe referiri despre roman: ,,romanul ia viaţa reală, o preschimbă într-o ficţiune atât de puternică, încât va da impresia de viaţă reală”. Deşi i se pare greu a defini romanul romancierul încearcă mai multe definiţii ale acestei specii epice: ,,Romanul e ca viaţa. Viaţa n-o poţi defini şi nici cuprinde”, ,,Romanul este o proiecţie în afară a trăirilor mele, organizate într-un cosmos nou”, ,,romanul e o lume nouă, născută din lumea subconţtientului meu”, ,,romanul este o viaţă de ficţiune izvorâtă dintr-o viaţă adevărată: a mea”, ,,romanul este o construcţie de artă care fixează curgerea vieţii (această viaţă, care e nestatornică, fluidă, fără tipar). Romanul dă vieţii un tipar care-i va cuprinde şi dinamismul şi fluiditatea”. Opinii despre roman vom afla şi în alte capitole ale acestei cărţi. Nu este exclusă nici prezenţa ,,etnicismului” în opera literară, el asigurând acesteia ,,un spor de originalitate”. Creaţia literară nu este o fotografie a realităţii ,,ci o sinteză, care e cu atât mai reuşită, cu cât cuprinde mai multe virtualităţi de personaje existente”.
Scriitorul este foarte bine familiarizat cu tendinţele de atunci ale romanului european, salută cu bucurie pe romancierii români în plină afirmare:. Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade,, Gib Mihăiescu, Panait Istrati, Ion Agârbiceanu, Ion Minulescu, Emil Gârleanu, etc., lansează verdicte: Gala Galaction este un ,,foarte mare nuvelist, dar nu-i romancier”, în cazul lui Camil Petrescu vorbea despre neorealismul prozei sale, el ,,fiind o nouă sinteză a vieţii”, o sinteză ,,care pătrunde dincolo de scoarţa realului, spre esenţe”. Un mare romancier este şi un pasionat cititor de romane.
Liviu Rebreanu lectura cu atracţie romanele lui Andre Gide, ale lui Thomas Mann, Thomas Hardy, John Galsworthy, Joseph Conrad, Georges Duhamel, Virginia Woolf, Aldous Leonard Huxley, amintind aici şi pe Lev Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski, pe Miguel de Cervantes cu romanul său ,,Don Quijote”, carte atât de îndrăgită de Liviu Rebreanu.
Remarcă romanul psihologic al lui Marcel Proust (,,a atins punctul celebrităţii prin romanul psihologic”), sesizează dincolo ,,de minuţioasele lui analize psihologice”, descrierea societăţii burgheze franceze. Prevedea pierderea interesului pentru romanul psihologic şi revenirea la romanul social. Scriitorul observă diversificarea formulelor romanului modern, acceptă să introducă în romanele sale scene sportive.
Dintre criticii literari care au scris romane, interesant este romanul ,,Adela” a lui Garabet Ibrăileanu, deşi i se pare ,,oarecum searbăd”, pozitiv semnalează romanele ,,Cartea nunţii” a lui George Călinescu şi ,,Mite” al lui Eugen Lovinescu, acesta reuşind să ,,recupereze pe Eminescu”. Romanul fluviu ,,corceşte “această specie a genului epic, iar reportajul ,,e o viziune directă din care nu se poate face literatură”.
Liviu Rebreanu sesizează ,,asaltul romanului, nivelul prozei a întrecut pe cel al criticii”, deşi apreciază pe Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Dragomirescu, George Călinescu. Nu aceeaşi apreciere pozitivă exprimă Liviu Rebreanu referindu-se la poezie: ,,De la Eminescu plutim într-un fel de nebuloasă în care se învălmăşesc toate curentele străine”.
Interesante sunt relatările rebreniene despre ,,naşterea primelor romane”(capitolul IV), despre ,,şantierul propriei creaţii”(capitolul V): ,,Prin lămuririle acestea cititorii pot să pătrundă puţin în secretele de atelier ale creaţiei şi să-şi dea seama din câte imense sforţări se încheagă o operă de artă”. Odiseea redactării romanului ,,Ion” a coincis cu o perioadă dificilă din viaţa sa . Romanul a fost primit cu o ,,totală indiferenţă critică”. Savuroase sunt reacţiile personajelor care s-au recunoscut măcar onomastic în primul roman rebrenian (notarul Stoessel multumindu-i prozatorului astfel: ,,Mi-a plăcut d-le Rebreanu cum m-ai feştit”, popa din Vărarea supărându-se). Scriitorul intervine cu repetate precizări în a sublinia raportul realitate-ficţiune în opera literară: ,,Creaţia literară nu e o fotografie, ci o sinteză, care e cu atât mai reuşită cu cât cuprinde mai multe virtualităţi de personaje existente”.
Aserţiunea rebreniană ,,Întotdeauna la baza cărţilor mele este un mic fapt real” este demonstrată prin ,,aplicaţii practice” care descriu geneza romanelor sale, mai ales referirile la ,,Ion”, ,,Pădurea spâzuraţilor”, ,,Răscoala”, ,,Adam şi Eva”. Sunt mărturisiri care interesează pe istoricul literar şi care relevă intenţiile autorului: ,,În Apostol (,,Pădurea spânzuraţilor”, n.n.) am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii”, ,,În Ion stăpânirea pământului e chestiune individuală, pe câtă vreme în Răscoala e o revendicare de ordin social”, ,,Gorila” simbolizeză pacostea care a fost pentru ţara noastră politica”, ,,dintr-o amintire a apărut romanul ,,Adam şi Eva”, dintr-o scenă, dintr-o întâlnire cu o femeie. Eram la Iaşi şi am întâlnit-o pe stradă: era cu o umbrelă deschisă; era o femeie frumoasă, o brunetă cu ochi verzi; când am întâlnit-o am avut impresia că am mai văzut-o cândva în altă lume…şi e interesant că şi ea a avut aceeaşi impresie”
Impresionează dezvăluirile despre laboratorul de creaţie rebrenian, momentul zilei propice redactării textelor, creerea atmosferei pentru creaţie (cafeaua şi tutunul-,,izolarea mea mistică în mijlocul nopţii, singur la masa mea de scris”) , chinurile pentru găsirea primei fraze ,,pentru redactarea primului capitol: ,,numai când într-un moment fericit am nimerit prima frază, am nimerit şi restul”. Prozatorul scria greu, ,,tăia în carne vie “ în textele elaborate: ,,În adolescenţă eram şi eu foarte fecund,…De îndată însă, ce am coborât în Bucureşti şi mi-am înţeles rostul între literaţi, m-a cuprins o adevărată spaimă în faţa cuvântului scris”. După etapa redactării textului, după primului impuls, urmează transcrierea, schimbările, de cele mai multe ori aproape în totalitate., după tipărire propria-i carte pare a nu-l mai impresiona. Provincia natală a constituit mereu o obsesie în viaţa prozatorului: ,,Valea Someşului…a fost şi va râmâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ”. A preţui ţăranul român pe care l-a elogiat în discursul său de primire în Academia Română (,,Lauda ţăranului roman”, 1940). Cataloga limba română ca ,,o limbă ţărănească”.
Inspiraţia este considerată mai ales ,,concentrare”, iar scrisul e ,,o plăcere chinuitoare”; ,,Bucuria creaţiei e atunci când scrii: e o euforie. Omul se detaşează de pământ, e în altă lume, trăieşte într-o bucurie continuă; o astfel de bucurie cred că o trăieşte numai femeia care ştie că va dărui lumii un nou suflet, o nouă fiinţă”; ,,Procesul de creaţie e un miracol…Dar ai senzaţia că participi la o minune, că eşti instrumentul unui miracol care se săvârşeşte în tine, cu tine.”
Spaţiul natal şi-a pus amprenta asupra formării personalităţii sale: ,,scriitorul şi artistul în genere îşi trag seva creaţiei din sângele şi pământul ce l-au născut”.
Publicistica social-politică a lui Liviu Rebreanu este redusă ca volum, autorul lui ,,Ion” refuzând orice angajare politică, convins că: ,,Artistul este în decădere atunci când intră în politică”. Pentru a-şi proteja creaţia el s-a ţinut departe de polemici, chiar şi atunci când ele vizau viaţa personală: ,,Dintr-un sentiment de demnitate firească am preferat să îndur chiar atacuri mârşave, fără să-mi ofer viaţa mea intimă polemicilor scandaloase”.
Asemeni lui Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu este silit a face concesii în cazul lui Octavian Goga pentru care ,,politica şi cultura erau aproape acelaşi lucru”, atenţionând încă o dată clar: ,,Misiunea scriitorului este să scrie, a omului politic să guverneze”.
Romancierul a fost interesat de viaţa culturală a cetăţii, mai ales când a ajuns să conducă Direcţia pentru Educaţia Poporului militând pentru emanciparea culturală a satelor, pentru înfiinţarea de biblioteci etc. A condus publicaţiile ,,Mişcarea literară”, Gazeta literară”, ,,România literară”, ,,Viaţa”. A lăsat mărturii despre propria-i creaţie dramatică( ,,Cadrilul”-1919, ,,Plicul”-1923, ,,Apostolii”-1926, ,,Osânda”-), pasiunea pentru teatru fiind o constantă a vieţii sale: ,,Prima piesă scrisă reprezintă debutul meu în viaţă şi în dragoste”
Promovat de Iuliu Maniu ca director al Teatrului Naţional din Bucureşti Liviu Rebreanu a condus această instituţie între anii 1928-1929 şi din 1941 până când va muri. În calitate de director de teatru a încercat să imprime mişcării teatrale româneşti ,,o respiraţie europeană”, a încurajat literatura dramatică românească, s-a preocupat de soarta materială a actorilor, a căutat să stabilească un ,, echilibru între valoarea artistică şi gustul publicului”, a pus accent pe textul dramatic şi pe jocul actorului. Pentru repertoriul modern şi eperimental a înfiinţat Teatrul Mic, a organizat matinee teatrale pentru elevi şi studenţi.
Din interviurile acordate diverşilor ziarişti aflăm multe date interesante despre romancier. Radiografierea societăţii româneşti din vremea sa, ne dezvăluie un Liviu Rebreanu bun cunoscător a tot ceea ce se întâmpla în contemporaneitatea lui, conturează un fin observator al realităţii acelor vremuri. Multe aspecte negative ale timpului sunt semnalate tranşant, iar multe din previziunile sale s-au confirmat: ,,Se pare că regimurile totalitare se vor generaliza”, ,,Nu ştiu cum ar mai putea Germania să câştige războiul”, ,,Apusul e în agonie”, ,,În Europa miroase a mort”, Hitler, Stalin, Mussolini şi-au aservit literaturea, ,,Viitorul nostru în istorie depinde de-acum de calitatea acestei contribuţii culturale”, ,,Ardealul nu se discută. E jalea noastră cea mare care s-a închis sub lacăt greu în inimile noastre”. Nu îl încântă şcolile de literatură, ele ,,mărginesc libertatea de acţiune artistică”, îl consideră pe Nicolae Iorga ,,cel mai formidabil creier pe care l-a produs neamul românesc până astăzi”, ,,Omul politic român este imbecil, barbar şi anticultural”, ,,Sunt hotărât de partea democraţiei. Dacă n-ar fi existat democraţia eu aş fi rămas la Prislop, la coarnele plugului”, ,,Europenismul vrea să clădească de sus în jos, românismul se mulţumeşte a începe cu temelia”, ,,Cărţile traduse ar face servicii României mai mult decât propaganda politică”
Cu luciditate caracterizează poporul român astfel: ,,Poporul român s-a născut dintr-o fuziune de latinitate şi slavism pe un străvechi fond tracic. Ca atare el reprezintă o virtualitate originală şi într-un fel unică. Singură originea aceasta poate să explice unele contraziceri care par inexplicabile în caracteristica generală a omului român: inimă fierbinte şi cugetare clară, simţul realităţii şi gustul reveriei, ambiţii nemăsurate care deseori se sfărîmă în contact cu faptele, sforţări excesive alternând cu perioade prea lungi de repaos,, de unde un etern conflict cu timpul care trece când prea repede când prea încet…Iată numai câteva contraste care aproape se exclud şi care totuşi sălăşluiesc aievea în sufletul românesc, menţinându-l într-o permanentă tensiune interioară, tensiune agravată încă şi de condiţiile mediului şi ale istoriei”.
Unele răspunsuri ale lui Liviu Rebreanu date celor care l-au intervievat completează portretul omului Rebreanu cu date simpatice sau neaşteptate. Romancierul nu a fost vânător fiindcă s-a stabilit târziu la casa lui, ,,singurul sport” pe care şi l-a permis a fos mersul pe jos, a crezut în Dumnezeu (,,Numai arta pornită din credinţă dă merinde sufletească”), a manifestat ,,o adevărată sete de camaraderie”, soţia unui scriitor ,,trebuie să fie o martiră, o sacrificată”, prozatorul a fost o fire optimistă, dar şi un om superstiţios: ,,nu plec la drum marţi, nu încep un lucru sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil, 13 în schimb îmi e simpatic, cum ies şi văd un popă ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine”. A fost influenţat de cultura germană ea ,,făcându-mă să privesc lucrurile mai grav, mai serios”.
Unele afirmaţii ale lui Liviu Rebreanu sunt de mare actualitate: ,,Din criză în criză am ajuns însă să ne obişnuim cu viaţa de azi pe mâine”, ,,statul nu ocroteşte cele culturale”, ,,Artistul este în decădere atunci când intră în vâltoarea politicii”, ,,Dacă se va elimina orientalismul, tembelismul, pezevenglâcul şi şmecherismul, şi se va cultiva seriozitatea, munca , hărnicia, vom ajunge la o înflorire vrednică de un neam mare” etc.
Autorii volumului prezentat au ştiut să selecteze acele mărturisiri rebreniene care conturează portretul spiritual al unui renumit scriitor, al unei conştiinţe scriitoriceşti de primă mărime.
Bibliografie:
1.Niculae Gheran, Andrei Moldovan-,,Liviu Rebreanu prin el însuşi”,Editura ,,Academiei Române”, Bucureşti, 2008
2.Ion Simuţ-,,Liviu Rebreanu dincolo de realism”, Editura ,,Biblioteca revistei Familia”, 1997
3.Stancu Ilin-,,Liviu Rebreanu în atelierul de creţie”,, Editura ,,Minerva”, Bucureşti,1985
4,Niculae Gheran-,,Rebreanu amiaza unei vieţi”, Editura ,,Albatros”, Bucureşti, 1989
i.