joi, 9 septembrie 2010

Pe sub ploile lui septembrie

Oftatul verii,
sub ploi de septembrie-
jar de tristeţe.


Început de septembrie. Plouă mocăneşte, strecurat printr-o invizibilă pânză. O iau la deal , spre fundul grădinii din Malin. Trebuie să duc hâlbe, lături, celor doi câini legaţi în apropierea pădurii, ca să împiedice venirea viezunelui , prădătorul porumbului în curs de coacere.
Înainte de a ieşi din ogradă culeg câteva boabe din zmeurişul care îşi revarsă braţele vegetale peste gardul din sârmă.
Trec pe sub prunii aplecaţi ca nişte ploiere, ( umbrele) de atâta rod. Iau două fructe şi le mănânc. Ajung la marginea lanului de porumb. Imaginea lui cu ştiuleţi de diverse culori, unii verzi încă, alţii alergând cromatic spre un alb puţin rozaliu sau cafeniu, îmi aduce aminte de cunoscuta poezie a lui Octavian Goga, ,,Toamna” şi de versurile: ,,Cu podoaba zdrenţuită/Tremură pe câmp porumbul”.
O iau printre brazdele de trifoi recent cosit îndreptându-mă spre uriaşul nuc sub care se află coliba primului câine-paznic. Animalul simte prezenţa mea, începe să latre, dar aria lui sonoră nu stânjeneşte cu nimic o căprioară cu iedul ei aflată la vreo 50 de metri. Doar când mă mai apropiu de câinele legat, ea o zbugheşte spre pădurea de salcâmi. Torn o parte din lături şi mărşăluiesc pe marginea lanului de porumb spre cel de al doilea gardian canin. Mă abat , în dreapta, pe la via bătrână , gust căteva boabe din strugurii ,,nova”, care sunt încă acrişori, culeg câteva piersici căzute sub coroana pomului bătrân şi îmi urmez traseul spre cel de al doilea câine. Îl alimentez şi pe acesta, deschid apoi portiţa şi intru în via nouă unde aflu struguri copţi. Culeg un ciorchine şi îl ingurgitez cu o poftă copilărească.
Sar improvizaţia de gard din sârmă, făcut pentru a-mi proteja legumele şi zarzavaturile din grădină, de vizitele căprioarei, culeg o găletuţă de roşii, câţiva arde iuţi, rup frunze de ţelină şi de pătrunjel, smulg o varză şi vreo 3-4 morcovi.
Ploaia continuă. Satul din vale este acoperit de ceaţă. Peste păduri s-au aşezat câţiva nori. Ţârâiala lichidă îţi întăreşte senzaţia de singurătate, de rupere din timpul obişnuit , mai bine zis, de ieşire din timpul tău cel de toate zilele. Te cuprind cu braţele dulci năbădăi mioritice. Te laşi ademenit de această stare. Ai impresia că eşti unicul pământean al preajmei, că totul ţi se cuvine doar ţie, unicul supravieţuitor de pe aceste coline.
Încărcat cu recolta toamnei, cobor pe cărare, iar din partea ei dreaptă culeg câteva mere doborâte de vânt şi de ploaie.
Ajung acasă. Aşez roadele autumnale în portbagajul maşinii, mă îmbrac în hainele de orăşean şi o pornesc spre Beclean. Aici, la bloc, în apartamentul de la etajul patru, mă postez în faţa calculatorului şi încerc să descriu cum încă o dată m-am autoizgonit din rai.

Ion Radu Zăgreanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu