Un îndreptar despre diversiune

Un îndreptar despre diversiune

Cartea ,,Cărările diversiunii”(Editura ,,Dacia”, 2009) a universitarului filolog Sergiu Pavel Dan poate fi considerată un îndreptar despre diversiune şi efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic, prin explicarea termenului ,,diversiune”(,,Preambul explicativ”), ,,deturnare, abatere, manipulare, mistificare, deviere a intenţiilor gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o ,,relevare a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului şi în acelaşi timp o înţeleaptă atenţionare cronicărească: ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar despre cele bune să urmeze.”(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate câteva aspecte teoretice despre diversiune, plecându-se de la influenţele manipulante familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a ,,opţiunii matrimoniale”, cele cu bune intenţii, deci benignă, la dezinformările anglo-americane referitoare la debarcarea din iunie 1944, încercându-se chiar şi anumite clasificări ale diversiunii: prin ricoşeu istoric, prin absolutizarea unor convingeri, de exemplu, discreditarea regalităţii în Roma şi instaurarea republicii, diversiunea ,,răsfrângerii” prin hiperbolizarea grotescă şi slugarnică a unor calităţi (Goebbels îl considera pe Hitler ,,cel mai mare comandant de oşti al tuturor timpurilor”, poetul Adrian Păunescu îl ,,răsfăţa” pe Nicolae Ceauşescu adulatoriu, cu sintagma ,,marele cârmaci”.
Diversinea se sprijină pe calomniere, pe răstălmăciri, pe perturbarea unor festivităţi, pe instigarea la răzmeriţă, pe racolări de martori minicinoşi, pe înscenări, incendieri puse pe seama adversarului, ingerinţe compromiţătoare în intimitatea unei familii, pe organizarea de contramanifestaţii etc. Mass-media a jucat un rol important în promovarea diversiunii. Ea poate avea o ,,finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează exemplicările despre diversiune începând cu versiunile ei literare: înscenarea teatrală demascatoare şi ,,flagelatoare” din ,,Hamlet” de W. Shakespeare, compromiterea balului Iuliei Mihailovna, soţia guvernatorului guberniei din romanul ,,Demonii” de F.M. Dostoievski, mascarada împotriva soţiei primarului din romanul lui Thomas Hardy, ,,Primarul din Casterbridge”.
Nu lipsesc nici exemplele din textele româneşti, ,,Înmormântarea lui Urcan Bătrânul” şi ,,Priveghiul” de Pavel Dan. De obicei capitolele cărţii se încheie prin pertinente concluzionări. În ,,Hamlet”, ,,Primarul din Casterbridge” şi ,,Priveghiul”, ,,instigatorul vizează şi erodează o realitate stabilă” în ochii comunităţii.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori comparate cu cele din mediul românesc, mai vechi sau cel actual. Deturnarea politică este folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar, în specularea testamentului său care desemnase ca moştenitor şi pe Decimus Brutus ,,unul dintre participanţi la …atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost cultivată tot prin diversiune, pe fundalul ,,crizei de creştere a imperiului”. Argumentarea diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată excelenta cunoaştere a istoriei Romei de către autorul lucrărilor ,,Spiritul Romei”(1979) şi ,,Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică”(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel Dan, aflat într-o inspecţie de gradul I la un învăţător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede acestuia nota zece pentru o lucrare despre educaţia prin şi pentru muncă la elevi ( în ton cu moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenţei vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine şi de presă, a condus la decapitarea reginei Franţei, Maria Antoaneta, acuzată şi de incest cu fiul său înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-co falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau închişi acolo, un nobil (la cerere familiei sale), ,,un idiot şi patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din asasinatele politice. Destoinicul, dar severul conducător de oşti Aurelian a fost ,,lucrat” de secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat semnătura pe o presupusă listă cu ofiţeri ,,hărăziţi pedepsei capitale”, consemnându-se şi el printre cei vizaţi.
Crudul Robespierre sfârşeşte fiind acuzat de pretenţii regaliste. Se năştea astfel ideea , dragă apoi şi comuniştilor, că ,,republica este neapărat excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară, întâlnim în romanul ,,Răscoala” a lui Liviu Rebreanu. In localitatea Amara apar doi călăreţi, pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca ţăranii să-şi împartă moşiile şi să-i alunge pe boieri. Cercetând documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu descoperă prezenţa unor agenţi ruşi prin satele Moldovei chemând la revoltă. Agenţii străini au fost prezenţi şi în decembrie 1989.
Interesant cum diversiune din varianta literară, cu deschideri spre fantastic, se regăseşte şi în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan au manevrat ,,pretinsul legimism imperial al răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul ,,Crăişorul” al lui Liviu Rebreanu, cât şi în studiul istoricului David Prodan ,,Răscoala lui Horea”(1979). ,,Semnul împărătesc” care dovedea consimţământul lui Iosif al II-lea la răscoala moţilor apare în romanul rebrenian şi în cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se apropie de intenţiile lui Lucian Boia (,,Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura ,,Humanitas, 1997), de rescriere corectă a istorie, de eliminare a unor clişee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între ,,semenii lor abordabili şi nişte foruri net superioare” s-a vrut a fi şi Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a ţareviciului, s-a amestecat în viaţa politică şi militară a Rusiei.
O depeşă instigatoare a declanşat războiul franco-german din 1870. Diversiunea a fost de multe ori asociată cu intimidarea. Aşa a procedat Hitler când a anexat Austria. Pentru ca nazişti să acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat Reichstagul, Hitler şi-a lichidat generalii de elită, a declanşat războiul cu Polonia îmbrăcând nişte prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze punându-i să atace staţia de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului ,,Diversiunile totalitarismului nepocăit-adică ale comunismului” prezintă succint diversiunile comunismului care au precedat epurările staliniste, înfometarea ucrainienilor, deportările .
Diversiunea naţional-comunistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceauşescu a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor din 1946 din ţara noastră au fost falsificate, foştii tovarăşi de drum au fost lichidaţi (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu). Prin multiple diversiuni a fost întreţinut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, stimulat şi de atitudine lui din 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Mitul insubordonării faţă de Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihai Pacepa (,,Orizonturi roşii”, SUA, 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea demonstranţilor de la Timişoara, din decembrie 1989, de către Nicolae Ceauşescu, drept ,,huligani”. Diversiune promisiunilor ceauşiste nu a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae Ceauşescu au fost preluate de Ion Iliescu şi anturajul său, au fost propagate asiduu în special de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR, incendierea Inspectoratului de Poliţie Bucureşti, născocirea teroriştilor, contramanifestaţia împotriva reorganizării vechilor partide istorice, mineriadele, campaniile electorale, turismul electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a consemnat diversiunile la adresa reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au fost foarte multe, au fost puternic amplificate mediatic şi politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate un subiect interesant, actual, de atenţionare, fiindcă diversiune este mereu folosită. Depinde de noi, de inteligenţa şi vigilenţa noastră de a o sesiza şi de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt ne învaţă eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.

Ion Radu Zăgreanu
P.S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În 1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost repartizat ca îndrumător ştiinţific pentru lucrarea de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele filologiei clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu te pună dracu să-mi vii cu citate din Ceauşescu, că te-am trântit”.